Reînvierea iconoclasmului ca prim pas

în prigonirea creştinismului în România (VI)

Femeia în Noul Testament

Dintre femeile din Noul Testament, mai întâi de toate trebuie amintită preacurata Maică a Domnului, Născătoarea de Dumnezeu. Fecioara Maria este pildă de viaţă curată şi desăvârşită atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament, împlinind legea veche, ca şi pe cea nouă, pentru tot creştinul, fie el de parte bărbătească sau femeiască. Despre Maica Domnului nici Sfinţii Părinţi ai Bisericii nu s-au încumetat să vorbească, părându-li-se că orice laudă i s-ar aduce este prea mică şi neînsemnată. Biserica o laudă zi şi noapte şi îi mulţumeşte pentru nemăsurata ei milostivire: fiecare zi începe cu un acatist către Stăpâna noastră, cu excepţia a 2 ectenii din sfânta liturghie, ea este pomenită în toate ecteniile slujbelor de peste zi, fiecare cântare de canon se sfârşeşte cu un tropar închinat Maicii Domnului, la pavecerniţă se citesc canoanele ei, iar duminica paraclisul. Orice biserică are pe iconostas icoana prea sfintei Născătoare de Dumnezeu, orice casă creştinească o are pe Doamna noastră drept proteguitoare şi orice creştin fuge la ea ca la o grabnică ajutătoare.

De asemenea, în Noul Testament, alături de Maica Domnului se află Sfânta Elisaveta, mama Sfântului Ioan Botezătorul, şi sfintele mironosiţe. Ele sunt urmate de o întreagă armată de femei sfinte, una mai împodobită ca cealaltă, cu nevoinţele postului şi rugăciunii sau cu cununile muceniciei. Printre ele s-au numărat şi înţelepte, precum Sfânta Ecaterina, care a biruit cu înţelepciunea ei 150 de bărbaţi, şi mucenice, care s-au dovedit a fi la fel de tari la fire ca mucenicii, suferind chinuri la fel de mari; ele au arătat întregii lumi că nu este parte bărbătească, nici femeiască, ci noi toţi una suntem întru Hristos.

Dintre multitudinea de sfinte cu care este înfrumuseţată Biserica lui Hristos, care strălucesc asemenea unor stele pe cerul ei, am ales câteva cete de sfinte, care se deosebesc întrucâtva în nevoinţele lor de celelalte, prin aceea că scot în evidenţă puterea duhovnicească care este deopotrivă în femeie şi bărbat: sfintele întocmai cu apostolii, sfintele împărătese, sfintele care s-au nevoit în chip bărbătesc şi sfintele nebune pentru Hristos.

Sfintele cele întocmai cu apostolii

Sfinte întocmai cu apostolii, adică socotite de o vrednicie cu apostolii pentru propovăduirea lor cea minunată şi curajul de care au dat dovadă în vremurile de început ale creştinismului, sunt: Sfânta Mironosiţă Maria Magdalena (22 iulie), Sfânta Întâia Mucenică Tecla (24 septembrie), Sfânta Apfia, soţia Sfântului Apostol Filimon (22 noiembrie), Sfânta Împărăteasă Elena, mama Sfântului Împărat Constantin cel Mare (21 mai), Sfânta Nina, luminătoarea Georgiei (14 ianuarie) şi Sfânta Olga, luminătoarea Rusiei (11 iulie).

Tecla cea întocmai cu apostolii

Sfânta Tecla a vieţuit chiar în vremea Sfântului Apostol Pavel, de la care a şi primit învăţătura cea creştinească. Ea era de loc din Iconia, unde venind Sfinţii Apostoli Pavel şi Varnava ca să propovăduiască cuvântul Domnului (potrivit Faptele Apostolilor 14), ea a cunoscut credinţa în Dumnezeul cel adevărat. Şi îndrăgind ea curăţia feciorească cea pentru Hristos, nu a mai vrut să se însoţească spre nuntă cu logodnicul ei.

Sfânta Mucenică Tecla. Frescă din biserica Mânăstirii Gracanica, secolul al XIV-lea

Pentru aceasta, ea a pătimit chinuri muceniceşti din pricina mamei ei, Teoclia, şi a logodnicului ei, Famir, tânăr de neam mare şi slăvit. Mai întâi, sfânta a pătimit chiar din mâna propriei mame, ca apoi aceasta să-i ceară mai-marelui cetăţii să o ardă: ,,Arde pe această rea roabă, vrednică este de o aşa moarte. Aceasta nu este fiica mea, că nu mă ascultă pe mine, maica ei. Arde-o pe aceasta ca să fie pildă altora, ca, văzând toate fecioarele cele ce sunt în cetatea aceasta, să se teamă şi să nu îndrăznească a nu asculta pe mamele lor”.

Mai-marele cetăţii a osândit-o pe Tecla la ardere, după pofta mamei ei. Însă focul nu a vătămat-o nicidecum pe sfântă, căci îndată a venit un nor plin de apă şi a stins tot focul. Apoi, Tecla a plecat din părţile Iconiei, urmându-l pe Sfântul Apostol Pavel până în Cetatea Antiohiei, unde ea a pătimit din nou pentru a-şi păzi fecioria. Aici, un oarecare Alexandru, mai mare în cetatea aceea, dar cu obicei păgân, s-a rănit de frumuseţea tinerei şi a dorit să şi-o ia lui femeie. Fiindcă nu vroia cu nici un chip să-şi lepede viaţa feciorească, Alexandru a dus-o pe sfântă la judecată înaintea mai-marelui antiohienilor. Acesta a osândit-o să fie dată pradă fiarelor pentru două pricini: pentru buna ei credinţă în Hristos şi pentru curăţie.

Sfânta a fost scoasă ca o mieluşea la junghiere şi a stat la locul ei în arenă, iar fiarele umblau împrejurul ei având blândeţe de oi. Mâniat şi zicând că are farmece în haine, ighemonul a poruncit ca a doua zi Tecla să fie dezbrăcată şi dată la fiare mai flămânde şi întărâtate. În loc să se repeadă asupra ei şi să o sfâşie, fiarele şi-au plecat capetele la pământ şi cu ochii căutau în jos, ca şi cum le-ar fi fost ruşine de goliciunea cea feciorească. Apoi, ighemonul a săpat o groapă, pe care a umplut-o cu tot felul de şerpi şi alte vietăţi, şi a aruncat-o în ea pe fecioară. Însă, sfânta nu a pătimit nimic de la acele jivine.

Cea mai de pe urmă muncă a fost astfel: au legat-o pe Tecla cu un picior de un bou şi cu un picior de alt bou, care au fost împunşi cu bolduri înfierbântate ca fugind să o rupă în două. Dar sfânta a fost slobozită şi din acest chin, fiindcă frânghiile s-au făcut precum firul de păianjen, iar când boii au luat-o la fugă, ea nu a fost vătămată cu nimic. Mirat de toate acestea şi temându-se de Dumnezeul cel ce a păzit-o pe fecioară de toată patima, mai-marele cetăţii i-a dat drumul, spunând: ,,Pe Tecla, roaba lui Dumnezeu, o las slobodă !”

Sfânta a părăsit acele locuri, cu binecuvântarea Sfântului Apostol Pavel, şi s-a dus în Seleucia, unde s-a sălăşluit într-un loc pustiu. Acolo a vieţuit sfânta în post şi rugăciune, făcând multe minuni şi tămăduind toate bolile celor care alergau la ajutorul ei. Însă nici aici nu a încetat lupta ei pentru păzirea vieţii sale fecioreşti, căci, trecând un jertfitor păgânesc prin locul unde petrecea ea, a poftit-o pe ea. Dar ea, cu puterea lui Dumnezeu, l-a trântit la pământ şi atât de tare l-a izbit de pământ, încât 3 zile a zăcut fără să poată vorbi, nici să se mişte. Apoi, mergând el la casa lui, a poruncit unui zugrav să închipuiască pe o scândură fecioara pe care a zărit-o.

Prin rânduiala lui Dumnezeu, el a nimerit foarte bine asemănarea Sfintei Tecla, iar jertfitorul, când a văzut icoana, a zis: ,,Cu adevărat, o fecioară ca aceasta am văzut eu”. Luând icoana, a sărutat-o şi îndată desăvârşit s-a însănătoşit. Şi a crezut în Hristos cu toată casa sa, şi el ca mulţi alţii din părţile Seleuciei, pe care i-a ajutat sau cărora le-a tămăduit neputinţele. Însă doctorii şi vracii din Seleucia, văzând că toţi cei ce de orice boală erau cuprinşi, lăsându-i pe ei, se duceau la Tecla, au fost cuprinşi de mare mânie şi zavistie şi au rânduit să îndemne asupra ei nişte tineri fără de ruşine, ca să o spurce pe ea cu sila. Fiindcă ei socoteau că fecioara era plăcută marii zeiţe Artemida şi de la aceea are darul tămăduirii.

Iar tinerii cei fără de ruşine, îmbătându-se de vin, aprinşi fiind de poftă, au mers la Tecla spunându-i cuvinte spurcate. Înţelegând gândul lor cel rău, ea a fugit din mâinile lor. Ei au mers pe urma sfintei şi când au fost aproape să o ajungă, ea s-a rugat lui Dumnezeu să o izbăvească de acei neruşinaţi. Şi îndată, un munte de piatră s-a desfăcut din porunca lui Dumnezeu, primind pe sfânta înlăuntrul său. Aşa i-a fost păzită fecioria până în sfârşit, iar acel munte s-a făcut mormânt cinstitului ei trup, că acolo şi-a dat sufletul în mâinile Domnului.

Viaţa Sfintei Tecla zugrăveşte nevoinţa mucenicească pe care o întâlnim în vieţile multor altor sfinte mucenice. Însă, ea a fost întâia mucenică pentru Hristos şi a fost socotită întocmai cu apostolii, pentru mucenicia ei pentru buna credinţă şi curăţia feciorească, propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu şi facerea de minuni în vremurile de început ale creştinismului.

Sfintele împărătese

Printre marile împărătese ale Bizanţului, care, pe lângă cinstea cea împărătească, au dobândit-o pe cea cerească, prin vieţile lor bineplăcute lui Dumnezeu, se numără: Împărăteasa Elena (21 mai) - cea întocmai cu apostolii, mama Sfântului Împărat Constantin cel Mare (306-337), care a descoperit lemnul Sfintei Cruci şi a construit biserică pe locul Sfântului Mormânt al Domnului, ca şi în alte părţi; Împărăteasa Pulheria (10 septembrie, iar în 17 februarie pomenită împreună cu binecredinciosul împărat Marchian) - fiica împăratului Arcadie (395-408) şi sora împăratului Teodosie cel Tânăr (408-450) şi, în final, soţia împăratului Marchian (450-457), prin a cărei sârguinţă au fost convocate cel de-al III-lea Sinod Ecumenic de la Efes din 431 şi cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon din 451; Împărăteasa Teodora (11 februarie) - soţia împăratului Teofil (care a domnit între anii 829-840, urmându-i la tron fiul său minor Mihail al III-lea (842-867)), sprijinitoarea Ortodoxiei, cea care i-a ajutat pe ierarhii dreptcredincioşi să lupte împotriva iconoclaştilor, la sinodul din Constantinopol din 842, când s-a restabilit cultul cinstirii sfintelor icoane şi a fost instituită prăznuirea biruinţei Ortodoxiei, în prima duminică din Postul Mare; Împărăteasa Teofana (16 decembrie) - soţia preaînţeleptului împărat Leon al VI-lea (886-912), care a dus o viaţă aspră şi plină de înfrânare; Împărăteasa Irina (13 august) - soţia împăratului Ioan II Comnenos (1118-1143), supranumit Ioan cel Bun, care a ctitorit slăvita Mânăstire a Pantocratorului din Constantinopol şi mai târziu s-a retras într-o mânăstire, primind numele de Xenia; şi alte împărătese, precum Plachila (14 septembrie) soţia împăratului Teodosie cel Mare (379-395), Alexandra (pomenită pe 21 sau 23 aprilie, odată cu Sfântul Mare Mucenic Gheorghie, care a fost mijlocitorul încreştinării împărătesei, ca şi al muceniciei ei) soţia împăratului Diocleţian (284-305) care mult i-a prigonit pe creştini, Vasilisa (25 noiembrie) soţia împăratului Maxenţiu (307-312) care a suferit mucenicia alături de Sfânta Mare Mucenică Ecaterina.

Împărăteasa Irina, soţia împăratului Ioan II Comnenos (1118-1143) şi fiica regelui Laszlo al Ungariei. Mozaic din Biserica Sfânta Sofia din Constantinopol, datând din secolul al XII-lea, care o înfăţişează pe împărăteasă stând de-a stânga Maicii Domnului şi oferindu-i un pergament (de-a dreapta Maicii Domnului se află însuşi împăratul Ioan, care oferă o pungă de bani, în semn că aduce daruri slăvitei biserici din Constantinopol

Pulheria împărăteasa

Murind împăratul Arcadie (395-408), a lăsat pe fiul său cel mic, Teodosie, care era de 8 ani, şi pe cele 3 fiice ale sale: Pulheria, Arcadia şi Marina. Pulheria era cu 5 ani mai mare decât fratele său şi era foarte înţeleaptă şi curată. Ea a fost lăsată de Dumnezeu ca un ajutor de mare nădejde pentru tânărul împărat Teodosie al Bizanţului, ca şi pentru Biserica lui Hristos care, în acele vremuri, era tulburată de tot felul de erezii.

Având o înţelegere ce depăşea cu mult anii ei, ea a fost rânduită augustă, alături de fratele ei. Luând puterea cea împărătească cu înţelepciune cu adevărat bărbătească, Pulheria a început a aşeza toate în chip minunat, încât toţi se minunau de darurile ei dumnezeieşti. Pentru pacea împărăţiei, dar mai înainte pentru dragostea de Dumnezeu, ea n-a vrut să se însoţească cu bărbat, ca să nu apară vreo dezbinare între soţul şi fratele ei, şi s-a făgăduit pe sine mireasă lui Hristos. Ea le-a îndemnat, de asemenea, pe surorile ei, Arcadia şi Marina, să-şi păzească fecioria, ceea ce au şi făcut, vieţuind toate trei în post şi rugăciune, împodobite, mai presus de porfira împărătească, cu cea duhovnicească.

În vreme ce purta grijă de surorile ei ca o maică duhovnicească, Pulheria se îngrijea şi de fratele ei Teodosie, împăratul, a cărui paşi în viaţă i-a călăuzit din pruncie. Astfel, fiind foarte învăţată, ea i-a fost lui învăţătoare, atât de carte, cât şi de bunele obiceiuri, povăţuindu-l mereu către o viaţă creştinească frumoasă. Tânărul împărat a răsplătit grija Pulheriei pentru el şi împărăţie cu ascultarea şi dragostea sa faţă de sora lui mai mare, devenind la vârsta maturităţii un împărat bun şi blând, răbdător şi înţelept, îndurător şi milostiv.

Când el a împlinit vârsta de 20 de ani, Pulheria s-a străduit să-i găsească o mireasă pe măsura înălţimii sale împărăteşti, dar care să se dovedească şi o bună creştină şi milostivă ocârmuitoare alături de fratele ei. Ea l-a însoţit pe fratele ei cu o tânără fecioară ateniană păgână, pe nume Athinais, fiică a unui filozof atenian, împodobită cu frumuseţe, înţelepciune şi bune obiceiuri. Ea a îndemnat-o pe Athinais către credinţa creştină şi i-a dat ei nume din sfântul botez Eudoxia.

Dar principala grijă a împărătesei Pulheria era bunăstarea şi pacea Bisericii lui Hristos. Pe lângă faptul că ea a zidit biserici în numele preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi a dat săracilor nelipsită milostenie, ea s-a preocupat ca Biserica să fie ferită de dezbinările eretice dinlăuntru. Prin sârguinţa ei s-a adunat cel de-al III-lea Sinod Ecumenic în Efes, unde s-a discutat erezia lui Nestorie. În această vreme, împăratul Teodosie a început să se înşele cu această erezie, însă împărăteasa Pulheria l-a întărit în dreapta credinţă, fapt pentru care a fost cinstită de Sfinţii Părinţi ai Bisericii.

Râvna ei pentru apărarea Bisericii lui Hristos a fost pusă la încercare printr-o ispită ţesută de vrăjmaşul mântuirii noastre şi îngăduită de Dumnezeu spre vădirea virtuţilor desăvârşite ale sfintei împărătese. Astfel, un oarecare famen, pe nume Hrisafie, a ţesut o intrigă nesuferită între împărăteasa Pulheria, sora împăratului Teodosie, şi soţia acestuia, împărăteasa Eudoxia. Şi îndemnând-o pe Eudoxia la ură faţă de Pulheria, s-a meşteşugit îndepărtarea Pulheriei de la împărăţie, ca ea să nu mai poată apăra dreapta credinţă şi Biserica.

Aşa s-a făcut că împăratul Teodosie, la sfatul soţiei sale şi a lui Hrisafie, l-a rugat pe patriarhul Constantinopolului să o sfătuiască pe Pulheria către a fi diaconiţă, ca una ce vieţuia în feciorie şi sfinţenie şi era vrednică de o asemenea slujire. În acest chip, ea ar fi fost îndepărtată de la stăpânirea împărătească. Patriarhul şi împărăteasa fecioară au priceput vrajba şi s-au plecat voii celorlalţi: Pulheria a părăsit palatele împărăteşti şi a mers să slujească lui Dumnezeu. Atunci, ereticul Hrisafie, găsind vreme potrivită, l-a pornit  pe împărat împotriva patriarhului, iar Biserica a ajuns în mare tulburare, sculându-se ereticii fără de teamă, nemaifiind Pulheria care să apere dreapta credinţă.

Atunci a deschis Dumnezeu împăratului ochii minţii lui şi a cunoscut că şi-a nedreptăţit sora şi învăţătoarea şi păzitoarea paşilor lui, a împărăţiei şi Bisericii, şi l-a surghiunit pe Hrisafie şi pe împărăteasa Eudoxia, care, în final, s-a pocăit. Apoi, el a trimis vorbă surorii sale să se întoarcă iar la scaunul său şi nu a încetat din rugăminte şi stăruinţă până când Pulheria nu s-a întors în palatele împărăteşti. De îndată ce s-a întors ea la stăpânirea împărătească, a încetat eretica vijelie şi s-a făcut linişte în Biserica lui Hristos, iar împărăţia mergea ca înainte, cu pace.

Când împăratul Teodosie s-a apropiat de sfârşitul lui pământesc, a chemat-o pe Pulheria şi i-a vorbit despre o descoperire dumnezeiască care i s-a făcut lui în Biserica Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan din Efes. Stând el la rugăciune în biserică, i s-a arătat că, după moartea lui, o să vină la cârma împărăţiei Marchian, unul dintre ostaşii lui, şi a rugat-o pe ea ca să-i ajute lui a stăpâni. Marchian era însemnat încă din tinereţe că va purta purpură împărătească, despre acest lucru mărturisind diferite întâmplări de moarte din care a fost scăpat prin pronie dumnezeiască, ca şi oameni care au văzut deasupra lui zburând un vultur, asemenea celui de pe însemnele împărăteşti bizantine.

Monedă bizantină, care o înfăţişează pe împărăteasa Pulheria

După moartea fratelui său, Sfânta Pulheria s-a sfătuit cu boierii şi mai-marii oştilor şi l-au aşezat pe Marchian împărat, ca fiind vrednic de aceasta şi ales de Dumnezeu. Împărăteasa Pulheria a vrut din nou să se retragă pentru a-I sluji lui Dumnezeu, dar noul împărat şi sfetnicii lui au stăruit pe lângă ea să le ajute pentru a ocârmui şi, pentru aceasta, au rugat-o să devină soţie împăratului. Şi cu bun sfat, pentru apărarea Bisericii lui Hristos şi pacea împărăţiei creştine, fiindcă Pulheria făgăduise lui Dumnezeu să-şi păzească fecioria, iar împăratul de asemenea, s-au însoţit unul cu altul, urcând pe tronul împărătesc fecioreasca curăţie.

Apoi, împărăteasa Pulheria s-a făcut din nou mijlocitoarea adunării unui Sinod Ecumenic, cel de-al IV-lea de la Calcedon, din 451, împotriva răucredinciosului Dioscor şi a arhimandritului Evtihie. Ea a luat parte şi la acest sinod, fiind plină de râvnă pentru apărarea dreptei credinţe în Dumnezeu.

Vieţuind cu totul 54 de ani şi împărţindu-şi toate averile Bisericii şi săracilor, s-a mutat la Dumnezeu, căruia I-a slujit cu toată osârdia, fecioria păstrându-şi, împărăţia stăpânind vreme de aproape 40 de ani cu înţelepciune desăvârşită, pacea Bisericii păzind, lăsându-ne nouă pildă de adevărată viaţă împărătească, după cele lumeşti, ca şi după cele duhovniceşti.

Sfintele care au petrecut în chip bărbătesc

Printre femeile sfinte sunt o seamă care au petrecut în chip bărbătesc, adică care au vieţuit ca bărbaţi, necunoscându-li-se lor firea femeiască. Dintre acestea, cele mai cunoscute sunt: Sfânta Cuvioasă Teodora din Alexandria (11 septembrie) - care a vieţuit în mânăstire de monahi sub numele de Teodor şi nu a cunoscut nimeni până la moartea ei că are fire femeiască, Sfânta Cuvioasă Mucenică Evghenia (24 decembrie) - care, luându-şi numele de Evghenie, s-a dus într-o mânăstire al cărei egumen a fost, şi şi-a descoperit singură firea femeiască înaintea oamenilor, spre apărarea credinţei creştine, Sfânta Cuvioasă Pelaghia (8 octombrie) - care mai înainte a fost desfrânată, s-a botezat şi a mers la Ierusalim, unde s-a ostenit sub numele de Pelaghie, neştiind nimeni până la adormirea ei că este femeie, Sfânta Cuvioasă Eufrosina (25 septembrie) - care a vieţuit într-o mânăstire de călugări sub numele de Smarald, iar după 38 de ani de viaţă monahicească, la sfârşitul vieţii sale, s-a arătat că este femeie şi nu bărbat, Sfânta Cuvioasă Matroana (9 noiembrie) - care mai întâi a vieţuit într-o mânăstire de monahi, având numele de Vavila, iar mai apoi a devenit stareţa unei mânăstiri de maici din Emesa, Sfânta Cuvioasă Apolinaria (4 ianuarie) - care şi-a luat numele de Dorotei, şi altele.

Sfânta Cuvioasă Eufrosina

Evghenia, care s-a nevoit în chip bărbătesc sub numele de Evghenie

În vremea împăratului Commodus (180-192), a fost ales eparh al Egiptului un bărbat vestit, pe nume Filip, care avea 2 fii, Avit şi Serghie, şi o fiică Evghenia. Evghenia era frumoasă la faţă, împodobită cu curăţia fecioriei, înţeleaptă, ascuţită la minte şi cu osârdie la învăţătură, deprinzând vorbirea cea frumoasă, retorica, ca şi latina şi greaca.

Ea L-a cunoscut pe Dumnezeul cel adevărat prin purtarea de grijă a Lui, care a rânduit ca în mâinile ei să ajungă o carte ce cuprindea epistolele Sfântului Apostol Pavel. Apoi, trecând pe lângă o mânăstire, i-a auzit pe monahi cântând: Toţi idolii păgânilor sunt lucruri de mâini omeneşti, iar Domnul cerurile au făcut. Şi a grăit către cei care erau cu dânsa: ,,Eu nu mă voi mai numi doamnă a voastră, ci soră şi împreună slujitoare, pentru că toţi Îl avem ca Dumnezeu pe Domnul cel de obşte şi Părintele. Să fim ca nişte fraţi cu un cuget şi un suflet şi cu sfatul nostru cel de obşte să mergem la creştini. Am auzit că Elen, episcopul creştinesc, a zidit aici o mânăstire, în care monahii neîncetat ziua şi noaptea laudă pe Dumnezeu cu cântări şi a încredinţat-o unui preot, anume Teodor, despre ale cărui lucruri minunate se povesteşte că şi orbilor le dă vedere, cu rugăciunile sale, apoi izgoneşte diavolii şi orice boală tămăduieşte cu cuvântul. Se mai spune că în acea mânăstire, nicidecum nu-i liber ca să intre femei. Însă voi să tundeţi aceşti peri ai capului meu, să mă îmbrăcaţi în haine bărbăteşti şi să mă duceţi acolo noaptea. Apoi vom rândui ca întoarcerea voastră în cetate să fie noaptea târziu. Pe toţi ceilalţi robi îi vom pune să meargă înaintea caretei şi voi amândoi veţi urma după caretă. Iar eu mă voi pogorî încetişor din caretă şi, tăinuindu-ne de toţi, ne vom ascunde şi careta va merge la locul ei; iar noi ne vom duce către robii lui Dumnezeu”.

Aceste cuvinte ale Evgheniei au plăcut celor doi fameni cărora le-a vorbit şi, după cum grăise sfânta, au pornit toţi trei către mânăstire. În cale, ei se întâlniră cu mulţimea de popor care mergea alături de episcopul locului, care se îndrepta către aceeaşi mânăstire. Pe drum, Evghenia a intrat în vorbă cu un bărbat, al cărui nume era Evtropie, pe care l-a rugat să-i vorbească episcopului despre ei, că doresc să se facă creştini şi să petreacă în chip monahicesc. Episcopul a fost înştiinţat de Dumnezeu printr-o vedenie de venirea Evgheniei, descoperindu-i-se că este parte femeiască. Căreia i-a grăit în acest fel:

,,Cu dreptate te numeşti Evghenia, pentru că numele se potriveşte cu duhul tău, căci ai suflet cu bărbăţie şi te arăţi ca un bărbat în toate. Apoi, cu hotărârea pe care o ai în minte ai să biruieşti firea femeiască, căci te va întări Hristos şi te vei îmbărbăta, pentru care, acum fiind femeie, te vei face ca un bărbat, schimbându-ţi numele cel femeiesc şi chipul, pentru dragostea lui Dumnezeu. Îţi vorbesc acestea, nu mustrându-te şi defăimându-te pentru firea ta femeiască, nici voind a te întoarce de la scopul tău, ci ca să ştii câtă purtare de grijă are Dumnezeu de tine şi cum mi-a descoperit toate cele pentru tine, netăinuind nimic, ci arătându-mi cine eşti şi cum ai venit la mine şi cine sunt cei ce vor să vină cu tine. Deci sârguieşte-te, Evghenio, a te arăta nu mai mică cu bărbăţia duhului, decât cu chipul, pentru că şi aceasta mi-a arătat Domnul meu, că te-ai pregătit sălăşluire curată a Lui, păzindu-ţi fecioria şi lepădându-te de înşelăciunea vieţii acesteia”.

Iar celor doi fameni, arhiereul le-a zis: ,,Fericiţi sunteţi mai ales pentru prietenia şi unirea cu Hristos, căci aţi gândit cu un cuget a lua jugul Lui asupra voastră şi n-aţi făcut nici o împiedicare fericitei acesteia în scopul ei, ci împreună cu dânsa ardeţi cu duhul a sluji pe Dumnezeu şi când ea va ieşi din viaţa aceasta, împreună cu dânsa şi voi vă veţi învrednici a primi de la Domnul aceleaşi cununi şi răsplătire, cărora se va învrednici şi ea”. Şi nimeni altcineva, în afară de episcop şi cei trei, nu a cunoscut taina Evgheniei.

Şi a vieţuit fecioara în acea mânăstire de monahi, iar firea ei cea femeiască era cu totul acoperită prin puterea lui Hristos. În scurt timp, ea a sporit atât de mult în dumnezeiasca învăţătură, încât în doi ani a învăţat toată Sfânta Scriptură pe de rost şi, pentru viaţa sa bineplăcută lui Dumnezeu, a primit darul tămăduirii, că orice bolnav ar fi cercetat, îndată prin venirea ei se izgonea boala şi se dădea celui bolnav desăvârşită sănătate. Iar cei doi fameni ai ei, Protan şi Iachint, erau împreună vieţuitori cu ea şi următori ai vieţii ei şi de-a pururea robi şi prieteni.

După trei ani de la întoarcerea ei către Dumnezeu, egumenul mânăstirii a trecut la Domnul, iar fraţii, adunându-se, cu toţii, într-un glas şi un cuget, au rugat pe Evghenia să le fie lor egumen. Căci ea covârşea cu viaţa ei frumoasă şi pe pustnicii ce erau în mânăstire. Fiindu-i teamă să nu săvârşească ceva necuvenit, adică fiind femeie să stăpânească peste bărbaţi, dar nevrând nici să nesocotească rugămintea prea cinstiţilor părinţi, Evghenia a spus: ,,Rogu-mă, fraţilor, aduceţi-mi aici Sfânta Evanghelie. Se cuvine ca pentru orice alegere, mai întâi pe Hristos să-L întrebăm. Deci să vedem întru această alegere a voastră ce ne va porunci Hristos şi ne vom supune voinţei Lui”. Şi deschizând Sfânta Evanghelie înaintea tuturor, s-a aflat locul unde era scris aşa: Cel ce voieşte între voi să fie mai mare, acela să fie vouă slugă şi care voieşte să fie vouă mai întâi, să fie rob vouă. Atunci sfânta a spus: ,,Iată, că mă supun şi poruncii lui Hristos şi cererii voastre; deci voi fi dragostei voastre şi slugă şi rob”. Şi a primit Evghenia să fie egumenul mânăstirii.

Însă a venit vreme prielnică pentru a se descoperi celorlalţi taina sfintei. Şi a rânduit Dumnezeu ca o femeie din Alexandria, pe nume Melantia, să prindă drag de egumenul Evghenie şi să se aprindă de poftă asupra lui. Aceasta, pentru a-l atrage spre păcat pe monahul poftit de ea, s-a prefăcut bolnavă şi l-a chemat la căpătâiul ei ca să o tămăduiască. Deci a venit Evghenia şi a şezut lângă patul celei bolnave, care a început să-i grăiască cuvinte deocheate. Dar sfânta nu s-a lăsat abătută în nici un fel de la calea sa şi, sculându-se, îndată a plecat din casa acelei femei.

Umplându-se de ruşine şi mânie, Melantia s-a dus la eparhul Cetăţii Alexandriei, tatăl Evgheniei, şi i-a spus că egumenul Evghenie, cel socotit a fi cinstit şi drept, a încercat s-o siluiască. Auzind acestea, eparhul a trimis să fie aduşi Evghenie şi toţi cei ce petreceau împreună cu el în mânăstire, să fie puşi în lanţuri şi închişi în temniţă, urmând a fi judecaţi. Şi s-a rânduit o zi pentru judecată, iar Evghenia a fost adusă înaintea tuturor. Eparhul a început a vorbi către ea şi a o defăima pentru fapta de care era acuzată pe nedrept. Iar sfânta, ,,ca să nu dănţuiască fărădelegea asupra nevinovăţiei şi necurăţia cea păgânească să-şi bată joc de viaţa creştinească cea dreptcredincioasă şi curată şi nici să nu fie ea de râs şi întru defăimare”, deoarece creştinii erau de acum ocărâţi pretutindeni din pricina clevetelilor Melantiei, a descoperit înaintea tuturor taina ei.

Şi a spus: ,,Deci voi arăta adevărul, nu spre slava deşartă, ci spre slava numelui lui Hristos Iisus. Pentru că atât de mare este puterea numelui Său, încât şi femeile cele ce vieţuiesc întru dumnezeiasca Lui frică, se învrednicesc cinstirii celei bărbăteşti şi nici nu poate fi unul mai mare decît altul cu credinţa”. Acestea zicând şi-a rupt haina sa de sus şi şi-a descoperit o parte a trupului ei şi s-a arătat că este de parte femeiască. Apoi a grăit către tatăl şi fraţii săi spunându-le că ea este Evghenia, pe care o pierduseră cu multă vreme în urmă şi după care se tânguiseră cu mult amar.

Mai târziu, eparhul, tatăl Sfintei Evghenia, a lăsat dregătoria lumească şi a fost ales episcop al Alexandriei, iar mai apoi a fost ucis mişeleşte de nişte năimiţi ai celui care a venit după el la conducerea eparhiei. Iar Evghenia, cunoscută de acum ca fiind de fire femeiască, a adunat fecioare creştine şi le învăţa să petreacă în curăţie. După moartea tatălui ei, sfânta împreună cu mama şi fraţii ei s-au întors la Roma, în patria lor. Aici, Sfânta Evghenia şi fericita ei maică după trup Claudia, ca şi cei doi fameni ai ei, care au urmat-o la Roma, erau ajutor şi scăpare fecioarelor şi văduvelor, săracilor şi bolnavilor.

Printre fecioarele care au venit la credinţă cu ajutorul Sfintei Evghenia s-a numărat şi Vasila, care era făgăduită spre nuntă unui tânăr de neam bun, Pompie. Şi înştiinţându-se Pompie că Vasila a devenit creştină şi nu mai vrea să se însoţească cu el, s-a mâniat şi a pârât-o împăratului. Iar împăratul a poruncit ca Vasila fecioara sau să-l primească pe logodnicul ei, sau să fie omorâtă cu sabia, iar Evghenia, pricinuitoarea acestui rău, sau să jertfească zeilor, sau să fie supusă la munci şi să moară. Aşa Vasila a fost înjunghiată cu sabia, iar Evghenia a fost muncită în felurite chipuri: i-a fost legată o piatră mare de grumaz şi a fost aruncată în Tibru, apoi a fost aruncată într-un cuptor aprins, închisă într-o temniţă întunecoasă şi adâncă şi lăsată să moară de foame, unde a fost cercetată de Însuşi Hristos care i-a vestit că va muri în ziua în care El S-a născut om pe pământ. Şi aşa a fost, că în 25 decembrie, păgânii au trimis un năimit care a înjunghiat-o în temniţă.

Iată cu adevărat fire bărbătească în trup femeiesc !

Sfintele nebune pentru Hristos

Dintre sfintele care s-au nevoit luând asupra lor nebunia pentru Hristos nu ne sunt cunoscute decât două: Isidora (10 mai) din Mânăstirea Tabenisioţilor, din Tebaida Egiptului, şi încă o sfântă, a cărui nume nu se cunoaşte, pomenită în Proloage în ziua de 25 iulie, la un cuvânt din Pateric despre avva Daniil cel de la Schit. Ruşii socotesc o seamă de sfinte ca fiind nebune pentru Hristos, însă ele sunt doar cuvioase, care au dus o viaţă foarte aspră şi au dat dovadă de multă râvnă către Dumnezeu, dar n-au purtat nevoinţa nebuniei, care presupune, mai înainte de orice, multă defăimare şi prigonire din partea celor din jur, care nu ştiu că cea dinaintea lor se nevoieşte făcând pe nebuna, ci chiar o socotesc nebună sau îndrăcită.

Fiindcă viaţa Sfintei Isidora este mai cunoscută, o vom prezenta pe cea a sfintei cu nume necunoscut. Mergând avva Daniil la Ermupoli, a vrut să poposească la o mânăstire de maici, care se numea a lui avva Ieremia şi în care vieţuiau ca la 300 de surori. Şi bătând ucenicul lui la poarta mânăstirii şi spunând că este avva Daniil cel de la schit cu el, egumena i-a deschis şi tot soborul de maici s-au plecat înaintea lor.

Pe când obştea de maici slujea bătrânului, în mijlocul curţii zăcea una din surori dormind. Şi a întrebat bătrânul: cine este aceasta care doarme ? Şi i-a răspuns una din maici: este beţivă şi nu ştim ce să facem cu ea. Că şi să o scoatem din mânăstire, ne temem de osândă, şi de o vom lăsa, sminteşte surorile. Atunci a zis bătrânul ucenicului său: ia vasul şi aruncă apa peste ea. Iar acesta făcând aşa, s-a sculat sora ca dintr-o beţie. Deci a zis stareţa: stăpâne, aşa este totdeauna.

După ce au stat la masă, bătrânul a grăit către ucenicul său: du-te de vezi unde doarme beţiva aceea, care zăcea în mijlocul curţii. Şi s-a dus ucenicul şi a văzut-o pe ea şi a venit şi i-a spus lui unde este. Iar bătrânul a zis: priveghează cu mine în noaptea aceasta. Şi după ce au adormit toate surorile, a luat bătrânul pe ucenicul său şi s-au dus să vadă pe beţivă, care se deşteptase şi îşi întinsese mâinile sale spre cer şi lacrimile ei ca pârâul erau şi metaniile le făcea până la pământ; iar când simţea că se apropie vreo soră, se arunca jos, prefăcându-se că doarme.

Avva Daniil a spus ucenicului său: cheam-o pe egumenă. Şi mergând, a chemat-o pe ea şi pe cea de-a doua după dânsa. Şi toată noaptea au privit cele ce se făceau. Iar egumena plângea, zicând: o, câte rele i-am făcut ei. Şi au aflat toate surorile taina ei. Şi a cunoscut ea ce se întâmplă şi a scris un bilet pe care l-a lăsat la poarta mânăstirii, în care zicea: rugaţi-vă şi mă iertaţi de orice v-am făcut şi v-am greşit. Şi s-a făcut nevăzută.

După ce s-a făcut ziuă, surorile au căutat-o, dar n-au mai găsit-o. Şi n-au mai aflat decât biletul ei de la poartă. Şi s-a făcut plângere mare în mânăstire şi a zis avva Daniil: eu, pentru dânsa am venit aici, că acest fel de oameni sunt iubiţi de Dumnezeu. Şi toate surorile au mărturisit bătrânului cele ce i-au făcut ei. Şi rugându-se bătrânul pentru ele, s-a dus fiecare la chilia sa, slăvind şi mulţumind lui Dumnezeu, Aceluia ce ştie, numai El, câţi robi ascunşi are.

Iată nevoinţă peste măsură de închipuit pentru mintea de lut a oamenilor de astăzi, iată bărbăţie arătată de parte femeiască: înstrăinare desăvârşită de toţi şi de toate, încununată de defăimare şi prigonire pentru numele lui Dumnezeu.

* * *

Iată cum o seamă de femei atât din Vechiul Testament, cât şi din Noua Lege ocupă locuri de mare cinste în Biserica Ortodoxă. Ele au dovedit că firea femeiască, atunci când este înaripată de credinţă, dragoste şi nădejde nu este cu nimic mai prejos ca firea bărbătească. Căci precum spune Sfântul Apostol Pavel: ,,Nu este iudeu nici elin, nu este rob nici slobod, nu este partea bărbătească nici femeiască; că voi toţi unul sunteţi întru Hristos Iisus” (Galateni 3, 28).

Acestea sunt rânduieli preaminunate, dumnezeieşti, ce se găsesc aşezate în Biserica lui Hristos, unde oricine, bărbat sau femeie, din orice colţ al lumii, orice slujire ar avea în această viaţă pământească, îşi poate găsi un loc de cinste şi se poate învrednici de un loc în Împărăţia Cerurilor, potrivit înălţimii virtuţilor sale.

Nu există discriminare sau intoleranţă în Biserica lui Hristos, există doar bună rânduială, nu după mintea omenească nestatornică, care astăzi doreşte un lucru, iar mâine opusul lui, ci după o cugetare dumnezeiască, care-l socoteşte pe om şi cele ale lui după nobleţea care i-a fost dăruită, ca purtând chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, şi după nobleţea la care este chemat, a fi fiu prin înfiere al Dumnezeului celui veşnic.

Ioachim Arnăutu

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 42/mai-iunie 2008