Omul – marfa cea mai căutată,

cea mai traficată şi cea mai batjocorită (II)

Ultimele evoluţii pe frontul eutanasiei

În timp ce unii oameni cu stări de sănătate fragile se luptă să nu fie omorâţi atunci când vor deveni incapabili să-şi exprime dorinţele (a se vedea episodul I), alţii nu doresc să suporte umilinţele bolii şi fac presiuni pentru a li se permite eutanasierea în ţări în care această practică nu este legală.

În lunile martie-aprilie a.c., mass-media franceză a profitat de două cazuri pentru a susţine cu vehemenţă introducerea sinuciderii asistate medical în această ţară europeană. În martie, profesoara de 53 de ani, Chantal Sebire, mamă a 3 copii, din regiunea Bourgogne, estul Franţei, a cerut în instanţă dreptul de a fi eutanasiată de medicul personal. Însă, tribunalul din Dijon a conchis că legea franceză nu permite unui medic să prescrie medicamente letale pacienţilor.

Profesoara suferă de o formă foarte rară de cancer, care are drept consecinţă desfigurarea feţei, dureri, pierderea mirosului şi orbire. Cazul ei a stârnit o simpatie largă în Franţa, mai ales după ce a apărut pe postul naţional de televiziune şi a făcut apel către preşedintele ţării, Nicholas Sarkozy, să intervină în sprijinul cererii ei. Preşedintele a răspuns că va convoca o echipă de specialişti care să exploreze posibilităţile pentru tratarea condiţiei sale, o ofertă pe care ea a refuzat-o. În plus, mass-media a omis să precizeze că Chantal Sebire a refuzat în mod constant orice fel de tratament, cerând în schimb dreptul de a primi medicamente letale. În urma refuzului tribunalului, pe 19 martie, ea a fost găsită moartă de o supradoză de medicamente.

Mass-media franceză a continuat propaganda în favoarea eutanasiei în luna aprilie, când a apărut un al doilea caz. Clara Blanc, de 31 de ani, care suferă de o boală degenerativă rară, a solicitat dreptul de a se sinucide înainte de a ,,deveni o legumă”. Ea a trimis o scrisoare preşedintelui francez, cerând organizarea unui referendum cu privire la sinuciderea asistată în Franţa.

Este de remarcat că ambele femei suferă de boli cronice, şi nu aflate într-un stadiu ultim de dezvoltare, şi nu doresc să accepte starea în care se află, refuzând posibilităţile de tratament şi medicaţia. Clara Blanc suferă de sindromul Ehlers-Danlos, o tulburare genetică în urma căreia colagenul (proteina de bază a ţesuturilor conjunctive, ce intră în constituţia pielii, cartilajelor, oaselor etc) se deteriorează, producând o flexibilitate şi sensibilitate anormală a pielii, artrită, probleme la nivel de oase. Dar, pentru această boală, există tratamente din ce în ce mai eficiente, centrele specializate oferă ajutor bolnavilor, care pot duce o viaţă aproape normală, existând unele restricţii în ce priveşte activitatea fizică.

În alt colţ al Europei, într-o situaţie asemănătoare se află britanica Debbie Purdy, de 45 de ani, cu o scleroză multiplă. Ea a cerut unui tribunal să îi comunice dacă partenerul ei va fi urmărit în justiţie, în cazul în care o ajută să se sinucidă în Elveţia. Elveţia este singura ţară din lume care permite străinilor să folosească clinicile sale pentru a se sinucide, fapt ce a determinat un adevărat ,,turism al morţii”. Cazul Purdy va fi audiat în luna octombrie. În Marea Britanie, există o tendinţă puternică în direcţia legalizării eutanasiei, cea mai recentă tentativă de introducere a unei legi favorabile datând din 2006.

În lipsa unei legi naţionale, promotorii eutanasiei din Marea Britanie continuă să militeze la nivel local. Recent, consiliul oraşului Salford, situat în nord-vestul Angliei, a introdus un plan-pilot de emitere de carduri ,,right-to-die” pentru public. Acestea vor fi disponibile în localuri, bănci, biblioteci, spitale generale de chirurgie şi chiar în unele biserici. Cardul ,,Decizie avansată de a refuza tratamentul” înştiinţează medicii să nu resusciteze şi să nu trateze posesorul cardului, dacă acesta şi-a pierdut capacitatea de a lua decizii datorită unui accident sau bolii.

Se pare că, în spatele unor astfel de iniţiative, se află o mentalitate ,,moarte cu orice preţ”, care sugerează chiar ca oamenii să trimită prin fax sau poştă o copie a deciziei lor către serviciul local de ambulanţă. Apărătorii vieţii se tem că ,,planul introdus în Salford va fi primul test înainte de răspândirea cardurilor în alte oraşe britanice”.

Campania pro-moarte merge înainte şi în Statele Unite ale Americii. În Florida a izbucnit un proces similar celui prin care a trecut Terri Schiavo (a se vedea articolul ,,Decembrie 2007. Ştiri, 5 decembrie 2007. Război aprig între ‘apostolii’ morţii şi susţinătorii vieţii”). În decembrie 2007, Karen Weber, de 57 de ani, a fost spitalizată în urma unui infarct şi primeşte mâncare şi apă printr-un tub. În prezent, se duce o luptă între soţul ei care a deschis acţiune judecătorească pentru a îndepărta tubul de hrănire şi a ,,i se permite să moară” şi mama ei, care se opune acestei ‘soluţii’. În martie 2008, judecătorul a hotărât menţinerea tubului şi a numit un comitet pentru evaluarea stării de sănătate a pacientei. Cazul lui Karen Weber este ultimul dintr-o serie mai mare de asemenea cazuri, puternic mediatizate.

Un alt caz extrem de sugestiv, care arată modul în care actualul sistem de sănătate tratează fiinţa umană, este cel al Barbarei Wagner. Bolnavă de cancer pulmonar, Barbara a fost înştiinţată recent că medicaţia prescrisă pentru încetinirea bolii nu va fi acoperită de Planul de Sănătate al statului Oregon. În schimb, dacă doreşte, Planul de Sănătate va acoperi cheltuielile necesare sinuciderii ei, asistate medical.

Ea a fost şocată de decizia sistemului de sănătate: ,,A spune cuiva: plătim ca tu să mori, dar nu plătim ca să trăieşti, este un lucru crud” ... Ulterior, firma care produce medicaţia necesară tratării cancerului pulmonar a anunţat-o că-i oferă gratuit cele necesare.

Cazul Barbarei Wagner a scos la iveală faptul că astfel de atitudini sunt într-o continuă dezvoltare şi răspândire. Deşi Comisia Serviciilor de Sănătate din Oregon susţine că vrea doar să clarifice politicile deja în acţiune, medicii specialişti au remarcat o schimbare puternică în politica de tratare a cancerului. Din ce în ce mai mult, spun oncologii locali, pacienţii cu cancer recurent nu mai primesc bani pentru chimioterapie. În schimb, ei se pot afla pe listele pentru sinuciderea asistată finanţată de stat.

Etica medicală contemporană cere uciderea pacienţilor, şi nu tratarea lor

Lupta dintre ‘apostolii’ morţii şi susţinătorii vieţii a trecut într-o fază superioară. Primii devin din ce în ce mai încrâncenaţi, încercând prin orice mijloace să-şi impună punctul de vedere în societate. De exemplu, specialistul care a hotărât iniţial îndepărtarea oricărui ajutor medical pentru ca pacientul Samuel Golubchuk să moară (a se vedea episodul I), dr. Anand Kumar, a demisionat de la Spitalul General Grace din Manitoba. El a refuzat cu îndârjire să se supună deciziei judecătoreşti de a continua tratarea pacientului, afirmând că eforturile de a-l ţine în viaţă sunt ,,groteşti”, ,,o oroare”, ,,imorale” şi ,,echivalente cu tortura”. În final, el a afirmat: ,,Încalcă etica mea medicală să continui să-l tratez pe Golubchuk”.

Avocaţii spitalului au cerut instanţei judecătoreşti să grăbească mersul procesului (n.r.: prin care s-ar putea decide uciderea pacientului), deoarece ,,continuarea tratării lui Golubchuk produce ‘stres’ personalului medical”. Lui Kumar i s-au alăturat încă doi medici, directorul Bojan Paunovic şi specialistul David Easton, care au refuzat turele la spital mai degrabă decât să permită ca pacientul să primească în continuare hrană. Alex Schadenberg, preşedintele Coaliţiei Internaţionale de Prevenire a Eutanasiei, a afirmat: ,,Se pare că medicii fac în mod intenţionat presiuni asupra sistemului, pentru a genera o criză care să le permită să oprească asigurarea tratamentului lui Golubchuk”.

Omul – o simplă marfă în traficul de organe

O altă plagă de amploare mondială care arată că omul este astăzi marfa cea mai căutată, cea mai traficată, dar şi cea mai batjocorită este generată de donarea de organe. În vreme ce unii sunt trimişi la moarte, altora li se permite şi chiar facilitează accesul la ,,tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, graţie tehnicilor medicale costisitoare de transplant. Această ‘oportunitate’ extraordinară a generat fenomenul traficului de organe, secondat de recoltarea ilegală de organe şi chiar uciderea oamenilor pentru organele lor, care s-a transformat într-o adevărată industrie la nivel mondial, cu beneficii de ordinul miliardelor de dolari. Sursele ideale pentru cantităţi mari de organe sunt ţările aflate sub dictaturi monstruoase, unde viaţa cetăţeanului nu reprezintă mai nimic, ca şi zonele de conflict, unde viaţa combatanţilor nu are valoare.

China este un exemplu terifiant şi un lider în industria de organe. Doi canadieni, David Matas, avocat internaţional pentru drepturile omului, şi David Kilgour, fostul secretar de stat canadian pentru regiunea Asia-Pacific, au studiat vreme de mai mulţi ani problema şi au alcătuit un document intitulat ,,Recolta sângeroasă”.

Raportul, extrem de bine documentat, relatează despre industria chineză a traficului de organe: ,,Este la limita imaginaţiei umane, unii ar spune că este chiar dincolo de ea. Evităm comparaţiile directe, deoarece fenomenul este unic. Nici naziştii nu au încercat să facă aşa ceva. (...) Am vorbit cu mulţi oameni care au primit organe, oameni care au aranjat să plece din China la limită. Am vorbit cu o femeie, care fusese bătută foarte rău, care a auzit un medic spunând că va muri şi organele ei nu vor fi bune de nimic. Am căutat site-uri care oferă organe. Credem că avem dovezi copleşitoare pentru orice persoană rezonabilă”.

Unele dintre cele mai incriminatoare dovezi din raport vin de la câţiva indivizi care au părăsit această industrie. ,,O femeie a mărturisit că soţul ei, chirurg, a prelevat corneea de la circa 2.000 de persoane care, în acel moment, erau vii. Acestea erau apoi operate de alţi chirurgi care le preluau alte organe şi trupurile erau în cele din urmă arse”.

În 2005, după dezvăluiri ale unor surse independente, autorităţile chineze au recunoscut că folosesc organe de la prizonierii condamnaţi la moarte. Însă, se pare că această declaraţie nu a fost făcută decât pentru a devia atenţia de la ‘grosul’ problemei, fiindcă în vreme ce numărul celor condamnaţi la moarte este în jur de 1.600-1.700 pe an, numărul transplanturilor efectuate într-un an se ridică la circa 90.000, după 2005.

În China există lagăre unde sunt ţinuţi ,,duşmanii poporului”, mai ales membrii sectei Falun Gong. Aici, ei lucrează diferite produse pentru export, însă au grupa sanguină determinată, li se fac controale medicale periodice şi analize de compatibilitate tisulară pe calculator. ,,De îndată ce un client soseşte în China, cineva este ucis pentru un organ, fie un prizonier condamnat la moarte, fie un membru Falun Gong, existând un stoc uriaş de oameni în închisori şi lagăre, ce aşteaptă să fie omorâţi pentru organe”, afirmă David Matas. Unele spitale chiar au recunoscut că ‘folosesc’ ,,membri Falun Gong vii”.

Perioadele de timp de aşteptare uluitor de scurte pentru obţinerea de organe compatibile (maximum 2 săptămâni în China, comparativ cu până la 52 de săptămâni în Canada) sugerează ,,existenţa unei mari bănci de donatori vii potenţiali”. Autorii notează că nu există îndoieli că şi canadienii iau parte la ,,turismul de organe” – călătoria în China pentru transplant. Ei au primit confirmări din partea unor spitale din Toronto, Vancouver, Calgary, la transplanturi luând parte nu numai pacienţi din Canada, ci şi din alte ţări.

O altă sursă de organe o constituie conflictele armate, dovezi în acest sens aducând cartea recent publicată a Carlei del Ponte, fost procuror şef al Tribunalului Penal Internaţional de la Haga pentru crime din timpul războaielor balcanice din anii ’1990. Carla del Ponte, care a părăsit postul în ianuarie 2008, a publicat în luna aprilie cartea Vânătoarea: eu şi criminalii de război (The Hunt: me and war criminals), în care vorbeşte despre traficul de organe practicat de albanezi în timpul războiului din Kosovo.

În anii 1998-1999, etnicii albanezi membri ai Armatei de Eliberare a Kosovo (KLA) răpeau combatanţi sârbi, îi transportau cu camioane în nordul Albaniei, unde erau găzduiţi în timpul ,,recoltării”. ,,Del Ponte oferă detalii înfiorătoare despre pretinsa recoltare de organe şi cum unii prizonieri erau cusuţi după preluarea rinichilor. Victimele, fără un rinichi, erau apoi încuiate în barăci, până în momentul în care erau omorâte pentru organe vitale. În acest fel, ceilalţi prizonieri ştiau ce soartă îi aşteaptă şi, potrivit sursei, cereau terifiaţi să fie omorâţi pe loc”.

Autorităţile albaneze de la Pristina, capitala provinciei independente Kosovo, au negat categoric afirmaţiile, fiindcă numeroşi membri ai conducerii sunt foşti comandanţi ai KLA. Însuşi prim-ministrul Hashim Thaci a fost membru de frunte al armatei de eliberare.

Citat în cartea Carlei del Ponte, generalul Mamir Stayanovich, conducătorul serviciului de spionaj al armatei iugoslave în timpul războiului din Kosovo, afirmă că personalităţile din conducerea KLA ştiau de traficul de organe. El spune că ,,în aceleaşi locuri unde sârbii erau omorâţi pentru organe, conducerea KLA a decis ce va face fiecare comandant KLA: cine va face bani din traficul de droguri, cine din arme, cine din vânzarea de organe”. În sprijinul acestor afirmaţii vin listele cu cei peste 2.000 de sârbi dispăruţi în Kosovo.

Cartea procuroarei a stârnit valuri de nemulţumire la nivel internaţional, deoarece statele care au condus atacul NATO asupra Kosovo, Statele Unite ale Americii, Marea Britanie şi Germania, i-au susţinut pe albanezi şi organizaţia lor, numindu-i ,,luptători eroici pentru libertate”. Ca urmare, Departamentul federal al Afacerilor Externe al Elveţiei a ordonat ca ea să nu fie prezentă la lansarea cărţii de la Milano, Italia. Purtătorul de cuvânt al departamentului, Jean-Philippe Jeannerat a declarat: ,,Orice prezentare publică a aceste lucrări este incompatibilă cu statutul autorului de ambasador al Elveţiei. Cartea lui Carla del Ponte conţine afirmaţii care sunt inacceptabile pentru un reprezentant al guvernului Elveţiei”.

În urmă cu 10 ani, circulau informaţii că oameni săraci din Brazilia erau folosiţi ca donatori involuntari, însă relatările nu au fost dovedite. Cotidianul Courier Mail scria, de asemenea, că unii chirurgi din Rusia prelevează rinichi de la oamenii fără adăpost, în operaţii de recoltare ilegale. Relatări precum cele din Brazilia sau Rusia nu trebuie privite ca izolate, cu atât mai mult cu cât, pentru a spori oferta de organe, sistemul medical din ţările ‘civilizate’ încearcă să modifice criteriile de constatare a decesului. Aceste criterii ar putea aduce pe masa de prelevare a organelor mai mulţi donatori.

Iată ce scrie dr. John Shea, consilierul medical al Coaliţiei Campanie pentru Viaţă: ,,Cu cât o persoană este mai puţin moartă, cu atât mai bine pentru recoltarea de organe. Acum, practica este ca medicul din salonul de traume să ia o decizie împotriva continuării eforturilor de salvare a vieţii, să închidă blocul respirator şi să îndepărteze organele cât mai curând posibil, chiar după o simplă traumă la cap. (...) Să nu-i condamnăm pe ruşi, astfel de lucruri au loc în Canada şi Statele Unite ale Americii, potrivit noilor protocoale pentru donarea de organe a unui pacient căruia nu-i bate inima. Nici nu este nevoie ca pacientul să fie în moarte cerebrală. Termenul ‘moarte cerebrală’ este inutil, oricum nimeni nu a ştiut niciodată ce înseamnă, iar acum este ignorat”. Dr. Paul Byrne, un alt specialist care studiază moartea cerebrală din 1977, afirmă: ,,Moartea cerebrală a fost născocită pentru a obţine organe. Nu a fost niciodată bazată pe ştiinţă”.

Ultima găselniţă, propusă şi în România, este acordul prezumat, potrivit căruia oricine nu lasă declaraţie scrisă împotriva recoltării de organe este folosit ca donator. În acest fel, donarea de organe devine aproape obligatorie, făcând ca muribunzii, cei care au suferit accidente, cei aflaţi în comă, dar în condiţii fizice suficient de bune, să nu mai fie îngrijiţi, ci să fie urgentată mai degrabă prelevarea organelor de la aceştia.

Acesta este un pas înainte către o societate în care, în scurt timp, oamenii vor socoti donarea de organe ca fiind o ‘responsabilitate socială’ şi parte firească a datoriei lor de a muri …

Adrian Popovici

Notă

În cadrul acestui scurt serial, noi nu putem decât să schiţăm situaţia şi să scoatem în evidenţă câteva din tendinţele actuale în ce priveşte eutanasia, avortul, traficul de organe şi celelalte plăgi ale societăţii contemporane. Informaţiile cu privire la aceste fenomene sunt extrem de vaste şi tratarea lor amănunţită ar putea face obiectul mai multor cărţi, nu doar a unui serial.

Surse

1. www.lifesitenews.com

2. www.lifesitenews.com, 9 septembrie 2003, ,,Russian surgeons removing organs saying patients almost dead anyway”

3. www.lifesitenews.com, 12 octombrie 2004, ,,Denver coroner rules ’homicide’ in organ-donor case”

4. www.worldnetdaily.com, 6 februarie 2007, ,,Exposed ! China’s organ-on-demand transplants. ’Bloody Harvest’ says prisoners kept healthy until paying customer arrives”

5. www.lifesitenews.com, 27 martie 2008, ,,Doctor says about ’brain dead’ man saved from organ harvesting – ’Brain death is never really death’. Expert says, ’Brain death was concocted, it was made up in order to get organs. It was never based on science’”

6. www.religiousintelligence.co.uk, 8 aprilie 2008, ,,Serbs ’were killed and their organs were sold’”

7. www.worldnetdaily.com, 11 aprilie 2008, ,,War spoils included human organs ? Book reports evidence found of illegal trade in body parts”

8. www.religiousintelligence.co.uk, 15 aprilie 2008, ,,Swiss block del Ponte over controversial book’s claims”

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 42/mai-iunie 2008