,,Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului ?” (II)

Printre darurile pe care Dumnezeu le-a făcut omului, când l-a zidit, s-au numărat dorinţa de a-L căuta şi râvna de a-L cunoaşte pe Ziditorul său. Creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, omul urma să se afle mereu alături de El, pentru a se bucura de slava Lui şi a contempla înţelesurile cele înalte ale lucrurilor.

Dar neascultând de Dumnezeu, care îl povăţuia spre a se împărtăşi de viaţa cea dumnezeiască, Adam nu s-a ridicat la înălţimea chipului pe care l-a primit şi a asemănării în duh şi raţiune cu Dumnezeu şi şi-a pierdut limpezimea cugetării. Deşi l-a alungat din rai, Ziditorul său nu l-a lipsit de darurile cu care l-a înzestrat, pentru ca, tocmai cu ajutorul acestora, să se poată întoarce la cele proprii adevăratei lui firi.

Pierzând nobleţea chipului şi asemănării cu Dumnezeu, omul s-a cufundat în neînţelegere şi necunoaştere, şi nu a mai reuşit să se înalţe cu mintea către Dumnezeu. El s-a îndepărtat în duh într-atât de mult de Ziditorul său, încât, deşi avea sădită în inima lui cunoştinţa de Dumnezeu, a ajuns să Îl ignore pe Cel ce a creat toate şi să se închine unor chipuri cioplite, lucruri făcute de mâini omeneşti.

Din cauza acestei neputinţe pricinuite de căderea omului din rânduiala sa firească, Dumnezeu a făgăduit că va trimite un Mântuitor care să izbăvească omenirea din robirea minţii şi sufletului celor pământeşti. Şi, ca un Părinte iubitor şi plin de milostivire, El i-a călăuzit pe fiii lui Adam, pentru ca aceştia să Îl poată primi pe ,,Cel ce va fi aşteptarea neamurilor” (Facerea 49,10).

Bezna minţii nu era deplină, pentru că omul care se străduia să se desprindă de cele trupeşti şi să desluşească înţelesurile mai adânci ale lucrurilor îşi putea înălţa cugetul către cele nevăzute şi nemateriale. Un astfel de om a fost dreptul Avraam, care strălucea în virtute printre cei din neamul său şi printre oamenii vremii sale. În timp ce aceştia erau adânciţi în cele materiale, el cugeta la cele ce se mişcă în văzduh şi se petrec în ceruri.

Pentru credinţa şi virtutea sa, Dumnezeu îl alege pe Avraam, ca, prin el şi seminţia lui, să ridice omenirea la nobleţea felului în care fusese zidită. Dumnezeu vorbeşte cu el şi i Se arată într-un mod potrivit înţelegerii sale omeneşti, făgăduindu-i că urmaşii lui se vor înmulţi ca stelele cerului şi că tuturor acestora le va fi Dumnezeu, călăuzindu-i pentru a-i aduce în împărăţia Lui. Credincios legământului făcut cu Avraam, pecetluit prin tăierea împrejur, Dumnezeu l-a povăţuit pe el şi apoi întreg neamul lui, pentru ca în sânul său să se poată naşte Mântuitorul făgăduit.

Isaac îi urmează tatălui său Avraam în credinţă şi virtute, şi Dumnezeu înnoieşte cu el legământul făcut cu Avraam: ,,Eu sunt Dumnezeul lui Avraam tatălui tău, nu te teme, căci cu tine sunt şi te voiu binecuvânta şi voiu înmulţi sămânţa ta pentru Avraam tatăl tău” (Facerea 26, 24). Iacov, fiul lui Isaac, se învredniceşte, la rândul său, de a vorbi în mai multe rânduri cu Dumnezeu, care reînnoieşte făgăduinţa Sa: ,,Şi se vor bucura întru tine toate neamurile pământului şi întru sămânţa ta” (Facerea 28, 13-14).

Pentru evlavia şi înălţimea cugetării la care ajunsese, dreptului Iacov i Se arată Dumnezeu, care îi schimbă numele din Iacov în Israil, ce se tâlcuieşte ,,mintea care vede pe Dumnezeu”. Tare cu Dumnezeu şi puternic cu oamenii, Israil va spune, plin de smerenie: ,,Am văzut pre Dumnezeu faţă către faţă şi s-a mântuit sufletul meu” (Facerea 32, 30), închipuind desăvârşirea sa.

Făgăduinţa făcută de Dumnezeu începe să se împlinească: neamul dreptului Iacov se înmulţeşte, cei doisprezece fii ai lui devin începătorii celor douăsprezece seminţii ale lui Israil, urmând ca, din sămânţa lui Iuda, să se nască peste veacuri Cel ,,întru care se vor bucura toate neamurile”, după proorocia patriarhului Iacov: ,,Nu va lipsi Domn din Iuda şi povăţuitor din coapsele lui până vor veni cele gătite lui, şi acela va fi aşteptarea neamurilor” (Facerea 49, 10).

După moartea patriarhilor, neamul evreilor s-a înmulţit, însă s-a îndepărtat adeseori de Dumnezeul său şi de calea pe care Acesta i-o gătise. Astfel, potrivit proorociei făcute de Dumnezeu lui Avraam, evreii ajung în robia Faraonului, împăratul Eghipetului, ce întruchipează robirea minţii de către cele pământeşti şi pătimaşe.

Pentru a-i elibera din această robie, Dumnezeu îl alege pe Moise ca să-i călăuzească pe evrei către pământul făgăduinţei. Asemenea patriarhilor, plin de credinţă şi virtute, Moise se învredniceşte a vorbi cu Făcătorul său, a vedea slava Lui şi a primi de la El mari şi minunate taine. ,,Vestitor al celor dumnezeieşti”, Moise îl preînchipuie pe Mântuitorul care va izbăvi întreaga omenire din robia Faraonului netrupesc, din aplecarea raţiunii către cele vremelnice.

Învârtoşaţi la inimă şi înlănţuiţi de gânduri trupeşti, evreii Îl percepeau foarte greu pe Dumnezeul lor, cârtind împotriva Lui şi tinzând să se închine dumnezeilor de piatră. Dorind să le dezlipească mintea de cele pământeşti, Dumnezeu face mari şi înfricoşate minuni, arătându-le că El este Dumnezeul dumnezeilor şi Domnul domnilor, Făcătorul cerului şi al pământului. Şi le dă evreilor legea veche, ca prin aceasta să aibă gard pentru minte, ajutor şi sprijin în faţa închinării la idoli.

Legea era aspră, pe măsura oamenilor acelor vremuri, oameni cu inimă de piatră, întemniţaţi în cele materiale, însă ea avea puterea de a-i îndepărta de credinţele păgâne şi a-i ţine pe calea către Dumnezeu ca, într-o bună zi, să poată primi o lege nouă pentru un om nou. Fiind greu de înţeles şi de urmat pentru evreii ,,tari în cerbice” (Deuteronomul 9, 6), Dumnezeu a ales dintre ei prooroci care să îi îndrume pe calea dreptei credinţe şi să îi mustre dacă se abăteau de la ea. De-a lungul secolelor, aceşti oameni sfinţi s-au învrednicit a vorbi cu Dumnezeu şi, luminaţi de Sfântul Duh, au proorocit venirea Mântuitorului şi au vestit locul, timpul şi felul naşterii Sale, vieţuirea pe pământ şi patimile Lui. Prin cuvintele lor, insuflate de Dumnezeu, ei au ţinut vie nădejdea că, urmând această cale, oamenii se vor putea întoarce la cinstea cea dintâi.

Însă precum evreii nu au putut ieşi din robia egipteană decât călăuziţi de Dumnezeu, tot aşa nici omenirea nu putea să se elibereze de întunericul minţii decât cu ajutorul Mântuitorului pe care Dumnezeu făgăduise că îl va trimite.

Dar nu numai evreii aveau cunoştinţă de Dumnezeul cel adevărat, căci Dumnezeu S-a revelat întregii umanităţi, dăruind tuturor oamenilor cunoştinţa de Ziditorul lor. De-a lungul vremii, din această revelaţie dumnezeiască primară - credinţa într-un Dumnezeu unic, Creatorul a toate, istoria căderii omului din cele fireşti lui şi făgăduinţa făcută de Dumnezeu de a trimite lumii un Mântuitor - au luat naştere credinţele religioase ale popoarelor lumii.

Astfel, oracolele păgâne spuneau: ,,Numai haldeii au dobândit înţelepciunea şi evreii, care se închină lui Însuşi Dumnezeu, Cel Unul-Născut”, arătând că există un singur Dumnezeu şi vorbind despre Hristos, Cel Unul-Născut; poetul şi cântăreţul antic Orfeu vorbeşte despre ,,marele Dumnezeu, singurul înţelept”, iar profetesa zeului Apollo, Sibyl grăia:

La rândul lor, Pitagora şi Sofocle spuneau că Dumnezeu este unul singur, Cel care a creat lumea şi toate cele din lume. Iar în vreme ce vorbesc despre Unul Dumnezeu, Sofocle, ca şi profetesa zeului Apollo, defăimează închinarea la dumnezei falşi:

Mai mult, Orfeu vorbeşte despre ,,glasul Tatălui” – Dumnezeu Cuvântul, vădind că se adâncise cu mintea în tainele cele înalte ale dumnezeirii:

Popoare diferite, născute dintr-un strămoş comun, au păstrat frânturi din revelaţia dumnezeiască, evreii fiind neamul care a păzit cel mai bine învăţătura despre Unul Dumnezeu. Şi de aceea Dumnezeu a ales ca Mântuitorul să se nască în sânul acestui neam.

Astfel, ,,la plinirea vremii”, ,,Cuvântul trup S-au făcut şi S-au sălăşluit întru noi” (Ioan 1, 14). Din marea Sa milostivire, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, ,,cu asemănarea chemând pe cel asemenea”, ca omul să se poată apropia de Cel neapropiat şi să Îl poată ajunge pe Cel neajuns. Dar cum era omul la venirea lui Hristos ? Cum Îl priveau neamurile pe Dumnezeu ?

Învăluită de întunericul minţii, revelaţia primară abia se întrezărea de sub stratul gros de greşeli, superstiţii, rituri bizare sau imorale care se acumulaseră de-a lungul timpului, iar omul era prea puţin conştient de înălţimea raţiunii pentru care fusese creat. În acel veac, spiritul uman era mai decăzut ca niciodată; imoralitatea şi corupţia domneau, împăraţii pământeşti erau veneraţi ca nişte zei, cărora li se închinau toţi; nemiloşilor idoli li se aduceau jertfe animale şi chiar umane, iar destinele lor, deopotrivă cu ale oamenilor, erau hotărâte de Fortuna – soarta oarbă la durerile şi suferinţele tuturor.

Însă printre toate acestea, ici şi colo mai existau frânturi ale cunoştinţei de Dumnezeu, ca jarul în focul stins, cu ajutorul cărora Mântuitorul a reaprins focul dragostei de cele dumnezeieşti în inimile oamenilor. Virgiliu lăuda în cântecele sale onoarea unui copil minunat care trebuia să reînnoiască lumea îmbătrânită, iar bătrânul Orient aştepta de multă vreme împlinirea proorociilor.

Damian Ilie

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 26 (3/2001)