Defăimarea Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit a continuat şi după 1955 cu aceeaşi vehemenţă, Biserica Ortodoxă oficială neprecupeţind nici un efort pentru a-i acuza de diferite vini pe ,,stilişti”, aducându-le de asemenea grave insulte nefondate. Unul dintre susţinătorii fervenţi ai acestei campanii de dezinformare a credincioşilor ortodocşi a fost părintele Ilie Cleopa, a cărui faimă de monah şi duhovnic a constituit mereu o garanţie pentru corectitudinea afirmaţiilor sale.

Unul dintre primele articole ale sale referitoare la ,,stilism”, intitulat ,,Cuvânt de lămurire în legătură cu rătăcirile stiliştilor”, a apărut în numărul 3-4/1955 al revistei Patriarhiei Române, ,,Biserica Ortodoxă Română”. În acest articol, el exprima atitudinea conducerii Bisericii oficiale faţă de ,,stilul vechi”.

De-a lungul vieţii, părintele Cleopa a continuat să scrie împotriva stiliştilor, el neuitând să îi amintească în majoritatea cărţilor sale. Scrierile lui au fost publicate şi republicate, iar capitolele despre stilism au fost tipărite fragmentar în diferite ziare şi reviste. Printre cărţile în care abordează această problemă se numără ,,Călăuză spre cunoaşterea şi apărarea credinţei ortodoxe”, apărută în 1976 şi retipărită în 2000 în Editura ,,Credinţa strămoşească”, la iniţiativa Episcopului Calinic al Argeşului şi, separat în Editura ,,Timpul” din Iaşi, în 2000. Aceeaşi retorică apare în ,,Stilul vechi şi nou”, articol apărut în numărul 25 al revistei ,,Paranormal”, din anul IV (2000), care citează cartea ,,Ne vorbeşte Părintele Cleopa”, reeditată la Editura Romanului în 1996.

Cartea sa, ,,Călăuză spre cunoaşterea şi apărarea credinţei ortodoxe”, este prefaţată deosebit de favorabil de către Dumitru Stăniloae, care o numeşte ,,o adevărată lucrare de ,,Dogmatică ortodoxă”. Ea spune adevărul credinţei noastre fără să jignească pe cei de alte credinţe, încât socotesc că ea poate fi tipărită fără nici o şovăială, putând aduce mult folos credincioşilor”.

De asemenea, într-o ,,Frăţească recomandare”, diaconul Ioan Ivan de la Mânăstirea Neamţ aduce elogii autorului, afirmând că: ,,Lucrarea se distinge prin cursivitate, claritate, logică, argumentare scripturistică. Autorul se detaşează de grupa acelor amatori în domeniul ,,îndrumării misionare”, remarcându-se ca un profund cunoscător al învăţăturii Sfinţilor Părinţi, ca un trăitor al învăţăturii celei adevărate a Sfintei noastre Biserici Ortodoxe, pe care o apără cu responsabilitate şi convingere, precum şi din simţământul clocotitor care arată că ea nu poate fi răstălmăcită”.

La rândul său, autorul mărturiseşte în ,,Cuvântul înainte”, motivele care l-au determinat să scrie cartea: ,,la sfătuirea Preafericitului nostru Patriarh Iustinian, a Înalt Preasfinţitului Mitropolitului meu, Iustin al Moldovei şi Sucevei, precum şi a Preacuviosului stareţ Victorin, împreună cu consiliul Sfintei noastre Mânăstiri, am purces la alcătuirea acestui mic îndreptar de orientare în Sfânta credinţă Ortodoxă”.

Cartea este alcătuită din trei părţi, în prima, intitulată ,,Despre erezii”, autorul enumerând şi descriind pe scurt vechile erezii şi sectele neoprotestante existente în România. A doua parte, ,,De vorbă cu sectarii”, face o prezentare a celor mai importante aspecte ale cultului ortodox sub forma răspunsurilor date de un preot ortodox unui sectant. Printre subiectele dezbătute se numără: Biserica, Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, sfintele taine, preacinstirea Maicii Domnului, cinstirea icoanelor şi a sfintelor moaşte etc.

A treia parte, ,,Îndrumător biblic”, oferă argumente scripturistice pentru temele prezentate în partea anterioară a cărţii. În această ultimă parte este inserat un capitol intitulat ,,Despre calendar”, redactat sub forma unui dialog purtat de această dată de un preot ortodox cu un credincios care ridică întrebări asupra schimbării calendarului bisericesc.

Din nefericire, ,,micul îndreptar de orientare în sfânta credinţă ortodoxă” se rătăceşte în problema calendarului. În primul rând, părintele nu doreşte o dezbatere asupra acestei probleme, jignindu-i deschis pe stilişti: ,,Nu este deloc aşa cum zic oamenii cei simpli, care nu cunosc nici dogmele Bisericii Ortodoxe, nici ce este calendarul”. Mai mult, de-a lungul întregului articol, credincioşii Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit sunt numiţi în batjocură ,,cei cu stilul vechi”.

Poziţia sa şi implicit a Bisericii oficiale este clară încă de la început, Biserica Ortodoxă Română de Răsărit nefiind recunoscută ca instituţie, şi nici măcar ca asociaţie, aşa cum este privită oficial de către stat. Într-o atitudine ce o repetă pe cea din 1955, părintele se adresează ,,oamenilor simpli care nu cunosc dogmele sau calendarul”, nerecunoscând ierarhia Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit.

Pe de altă parte, ceea ce diferă faţă de 1955 este modul în care părintele Cleopa îşi formulează poziţia. Astfel, în 1955, el îşi întemeia polemica pe presupuneri, deducţii logice şi speculaţii proprii la care adăuga opiniile neoficiale ale credincioşilor Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit pe care le ridica la rangul de ,,poziţie oficială” a acesteia. În retorica sa ulterioară, el nu mai porneşte de la aceleaşi idei, deoarece între timp Bisericile Ortodoxe oficiale şi-au stabilit dogmatic şi canonic poziţia faţă de reforma calendarului şi faţă de ,,stilism”.

,,Noi serbăm Sfintele Paşti odată cu creştinii ce ţin stilul vechi, nu pentru că aşa ar trebui să facem (pentru că aşa cum ţi-am arătat, şi pascalia veche ca şi calendarul vechi sunt rămase în urmă), ci facem acest lucru pentru unitatea şi pacea Bisericilor noastre surori, care încă nu au îndreptat calendarul, precum Biserica Rusă. Căci aşa s-a făcut înţelegere la Moscova, în 1948, la Sinodul Panortodox, unde au fost de faţă aproape toate Bisericile Ortodoxe, prin reprezentanţii lor”.

Părintele Cleopa profită de necunoaşterea faptului că schimbarea calendarului nu este decât una dintre diferenţele care există între stilul vechi şi stilul nou. În realitate, aceste denumiri sunt improprii deoarece cauza reală care a generat schisma în Ortodoxia secolului XX este respingerea sau acceptarea curentului modernist. Astfel, există Biserici Ortodoxe locale care, deşi au păstrat calendarul iulian, au acceptat modernismul, acest fapt fiind unul dintre argumentele cele mai puternice ale părintelui Cleopa. Printre acestea se numără Patriarhia Ierusalimului, Biserica Ortodoxă Rusă, Biserica Ortodoxă Sârbă şi Sfântul Munte Athos care susţin stilul nou şi modernismul, păstrarea calendarului neîndreptat ţinând de ,,politica” bisericească.

În concluzie, el acuză pe ,,stilişti” că ,,cei cu stilul vechi din ţara noastră nu numai că nu ascultă de Sfântul Sinod al ţării noastre, dar nu vor să asculte nici de marele sinod care s-a făcut la Moscova şi de hotărârea conducătorilor tuturor Bisericilor Ortodoxe”. Cu toate acestea, părintele afirmă că, deşi Sinodul de la Moscova a fost intitulat panortodox, el menţionează că ,,au fost de faţă aproape toate Bisericile Ortodoxe”, prin urmare nu a fost reprezentată întreaga Ortodoxie.

Este de notat faptul că, spre deosebire de democraţie, în care hotărârile statului sau învingătorii în alegeri se stabilesc prin regula majorităţii, adoptându-se opinia acesteia, în Biserica Ortodoxă deciziile se iau în unanimitate. Una dintre cele patru însuşiri ale Bisericii lui Hristos menţionate în Crez este tocmai sobornicitatea ei, ce semnifică faptul că hotărârile ce ating rânduiala internă a Bisericii sunt luate de Sinoadele ecumenice. Cum a fost respectată această trăsătură caracteristică Bisericii Ortodoxe la Moscova, dacă Biserica Ortodoxă de Răsărit nici nu a participat pentru a-şi susţine poziţia ? Oare a existat cineva la Moscova care să susţină punctul de vedere al ,,stiliştilor” sau a fost o întrunire de unde ,,răzvrătiţii şi neascultătorii au fost excluşi” dintru început ?

Dacă în articolul din 1955, părintele Cleopa pretindea că a discutat cu conducătorii stiliştilor, ulterior el încetează de a mai susţine şi de a mai dori acest lucru. Putem să ne întrebăm asupra motivelor acestei poziţii. Oare pentru că după 1955, Î.P.S. Galaction Cordun a devenit conducătorul Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit, iar o discuţie cu el ar fi însemnat recunoaşterea sa ca ierarh ortodox după ce Biserica oficială îl caterisise ?! Sau pentru că Sinodul panortodox de la Moscova a dovedit limpede că Biserica oficială nu dorea purtarea unui dialog, deoarece a pus o temelie ,,canonică” de pe care să-i poată declara pe stilişti ,,răzvrătiţi şi neascultători” ?!

Printre hotărârile adoptate la Moscova se numără şi stabilirea, în funcţie de teritoriul canonic al unei Biserici ortodoxe locale, a stilului după care se ţine calendarul Bisericii: ,,Consfătuirea consideră obligatoriu pentru cler şi credincioşi de a urma stilul Bisericii locale pe teritoriul căreia se găsesc, ca unul dintre obiceiurile acestei Biserici, a cărei păstrare în numele unităţii şi al iubirii ne este poruncită de sfintele canoane”. Şi pe baza acestei hotărâri, părintele Ilie Cleopa ne acuză de ,,neascultare”, în realitate, acuzaţia de neascultare ascunzând o alta mult mai gravă, aceea că Biserica Ortodoxă Română de Răsărit se află necanonic pe teritoriul canonic al Bisericii oficiale … părintele uitând complet cuvintele Sfântului Apostol Pavel: ,,nu te lăuda asupra ramurilor, iar de te lauzi, nu porţi tu pre rădăcină, ci rădăcina pre tine” (Romani 11, 18).

În afara hotărârilor canonice luate împreună de Bisericile Ortodoxe oficiale de stil nou şi de stil vechi moderniste, autorul îşi fundamentează poziţia pe consecinţele acceptării modernismului de către unele Biserici ce păstrează stilul vechi, pe autoritatea onorifică şi declaraţiile ierarhilor acestora.

În ce-i priveşte pe ierarhii Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit, părintele Cleopa aduce noi acuzaţii faţă de cele din 1955: ,,Episcopii lor nu au fost aleşi şi nici hirotoniţi cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Episcopii şi preoţii stilişti nu pomenesc la slujbele lor pe episcopul locului, nici pe mitropolit, nici pe patriarh. Episcopii şi preoţii lor, precum şi creştinii conduşi de ei, se îndepărtează de la slujirea şi împărtăşirea cu preoţii şi ierarhii noştri, din ură, mândrie, răzvrătire şi neascultare, căzând prin aceasta sub osânda canoanelor “. Cum ar fi putut fi hirotoniţi ierarhii Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit cu aprobarea Sfântului Sinod, dacă Biserica oficială a dus o campanie înverşunată împotriva ,,stilismului” ?

În întreaga sa pledoarie, autorul utilizează două calificative pentru ,,stilişti”: ,,schismatici” şi ,,eretici”, deşi cele două nu sunt sinonime: ,,aceşti stilişti care sunt nesupuşi Bisericii până în ziua de azi, rămân o fracţiune eretică care nu se va îndrepta” sau ,,nu sunt eretici, căci până acum nu au greşeli dogmatice sau în cult”. Mai mult, părintele Cleopa ridică probleme sau pune întrebări care, putem spune cu uşurinţă, sfidează orice logică. Felul în care abordează problema calendarului dovedeşte, fără putinţă de tăgadă, că părintele, de fapt, nici nu aşteaptă vreun răspuns din partea ,,stiliştilor” şi nici nu doreşte să poarte un dialog cu ei. Stilul retoricii sale nu lasă nici o urmă de îndoială în ceea ce priveşte stilismul, ci condamnă pur şi simplu, nu îndeamnă la o reflecţie obiectivă, ci dă un verdict clar.

La finalul acestei cărţi, frumoasele vorbe de recomandare din introducere par a fi nu tocmai potrivite. Părintele Stăniloae scrie că autorul ,,spune adevărul credinţei noastre fără să jignească pe cei de alte credinţe”, lucru contrazis flagrant de afirmaţiile referitoare la ,,stilişti”, iar ,,simţământul clocotitor care arată că învăţătura nu poate fi răstălmăcită” îI atribuie probabil numai celorlalţi, deoarece părintele Cleopa îşi permite să o facă.

O poziţie mai categorică şi care nu acordă nici un fel de explicaţii asupra ,,stilismului” o are arhimandritul Ioanichie Bălan în cartea sa, ,,Călăuză ortodoxă în societate şi familie”, apărută la Editura Trinitas, în 1999, cu binecuvântarea Mitropolitului Daniel al Moldovei şi Bucovinei. Al doilea volum al cărţii, ,,închinată în special familiei creştine, are ca scop îndrumarea credincioşilor în viaţa de familie din punct de vedere creştin”. În finalul introducerii, autorul mărturiseşte: ,,Cred că am răspuns la cele mai multe întrebări, după experienţa pe care am acumulat-o după mai mulţi ani de duhovnicie, îndrumat de marii noştri părinţi”.

Referirea la Biserica Ortodoxă Română de Răsărit apare în capitolul ce tratează botezul pruncilor. Astfel, la întrebarea dacă ,,copiii botezaţi în bisericile stiliste trebuie botezaţi din nou ? Sau este valabil botezul lor ?” autorul răspunde că aceştia ,,nu mai trebuie botezaţi a doua oară, dacă vin la parohii cu calendarul îndreptat, căci calendarul nu are nici o valoare dogmatică sau canonică. Cel mult li se face mirungerea, dacă preotul din parohie consideră că este necesară”.

Dar care sunt criteriile pe baza cărora preotul din parohie hotărăşte săvârşirea tainei mirungerii pentru aceştia ? Săvârşirea sau nu a tainei mirungerii pentru copiii botezaţi în Biserica Ortodoxă Română de Răsărit are profunde implicaţii pentru modul în care Biserica oficială priveşte ,,stilismul”. Astfel, săvârşirea mirungerii înseamnă nerecunoaşterea faptului că preoţii Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit au har, nerecunoaşterea lor ca preoţi şi implicit a Bisericii.

Este demn de notat faptul că de un tratament asemănător se bucură catolicii la trecerea la Ortodoxie, fiindu-le recunoscut botezul: ,,Catolicii care vin la Ortodoxie se primesc numai prin mirungere şi mărturisirea dreptei credinţe. Ei nu pot fi botezaţi din nou”. Deşi recunoaşte că, în timp ce catolicii susţin erezii, iar calendarul ,,nu are o valoare dogmatică”, părintele Ioanichie Bălan cere tratarea într-un mod asemănător a credincioşilor catolici şi a ,,stiliştilor”.

Lăsând deoparte inconsecvenţa autorului, ne întrebăm: cum rămâne cu Sinodul panortodox de la Moscova ? Cum fac preoţii Bisericii Ortodoxe Române distincţia între credincioşii Bisericilor ,,stiliste” care au fost prezente la Moscova şi cei ai Bisericilor care nu au fost prezente ? Pe baza naţionalităţii sau a etnicităţii ?

Credem că hotărârea luată la Sinodul panortodox de la Moscova din 1948 vizează mai degrabă interzicerea prozelitismului (N.R.: Bisericile prezente la această întrunire au fost de acord să-şi delimiteze geografic teritoriul canonic şi să nu încalce hotarele ,,duhovniceşti” ale altei Biserici. Ele au condamnat prozelitismul nu în sensul bine cunoscut creştinilor - de a propovădui o falsă credinţă, ci de a nu încălca teritoriile celorlalte Biserici) decât amendarea în vreun fel a Bisericilor care nu au fost reprezentate la acest sinod. Istoria Ortodoxiei ultimelor decenii ne îndreptăţeşte să gândim astfel, ba mai mult, ne îndeamnă să credem că între Bisericile Ortodoxe semnatare ale acestei hotărâri nu există unitate în credinţă şi nici dragostea frăţească atât de mult propovăduite. Căci altfel cum au putut să fie de acord să delimiteze geografic ,,stilul” calendarului ?

Damian Ilie

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 16-17/iulie-august 2000