ECUMENISMUL – CALEA CĂTRE PIERZARE

de Ludmilla Perepiolkina

1. Cuvânt înainte la ediţia online
2. Cuvânt înainte la ediţia în limba engleză
3. Ecumenismul – erezia ereziilor. Anatema împotriva ecumenismului
4. Limba Babilonului
5. Participarea la lucrările întunericului
6. Sfâşiind cămaşa nevăzută a lui Hristos, adică divizând Biserica Sa cea Una
7. ,,Euharistia ereticilor – hrana dracilor”
8. Prietenia ecumenistă ajută pe cineva să se obişnuiască cu păcatele neortodocşilor
9. ,,Preoţia” femeilor – o nouă ispită a şarpelui din vechime
10. De la Sfânta Rusie la cea mai ’plănuită’ ţară
11. „Ei vroiau cu toţii să fie rozicrucieni ...”
12. Şcoala pariziană de ,,Ortodoxie” – un laborator de învăţături false şi erezii
13. ,,Teolog este cel care se roagă cu adevărat ...”
14. Erezia sofianista si incercarile de a-L feminiza pe Dumnezeu
15. Falsificările Sfintei Scripturi şi consecinţele lor apostatice în lumea contemporană

* * *

 

Nota redacţiei

Traducem şi postăm această carte a Ludmillei Perepiolkina, apărută pentru prima oară la Sankt Petersburg în 1999, tradusă cu repeziciune în limba engleză de ruşii din diaspora şi postată ulterior pe internet ca atare, deoarece ea a constituit ani în şir o sursă inestimabilă de informaţii cu privire la apostazia lumii creştine. Citată în nenumărate cărţi şi articole, ea merită să fie citită integral, chiar dacă unele informaţii pot părea vechi, sau depăşite în realitate doar de ultimele apostazii, mai înfiorătoare decât cele relatate de autoare.

Credem că nu greşim când spunem că această carte ar trebui pusă alături de cea a părinţilor bulgari Serafim Alexiev şi Serghie Jazadjiev, Ortodoxia şi ecumenismul. Ei ne-au înfăţişat principii fundamentale care nu trebuie încălcate de un creştin ortodox dacă acesta vrea să rămână în corabia mântuirii, iar Ludmilla Perepiolkina ne prezintă fenomene concrete, ne aşază înaintea ochilor o multitudine de informaţii cutremurătoare care vorbesc despre unde duce încălcarea acestor principii fundamentale ale unei vieţuiri creştine.

Cartea ei reprezintă un punct de plecare pentru a înţelege decăderea lumii creştine şi pentru a şti de ce anume trebuie să ne ferim, aşa cum o corabie se fereşte de coralii de pe fundul mării, pe parcursul călătoriei noastre duhovniceşti în această vale a plângerii.

 

* * *

 

1. Cuvânt înainte la ediţia online

Deoarece apostazia mondială câştigă din ce în ce mai mult avânt în lumea modernă, trăgând după ea tot mai multe suflete, noi, ca adevăraţi creştini ortodocşi, suntem chemaţi să stăm neclintiţi în Adevăr şi să rămânem neafectaţi de atacul ei violent. Amintindu-ne cuvintele Sfântului Ignatie (Briancianinov), noi nu încercăm să o oprim cu mâinile noastre slăbănoage[1], ci mai degrabă intenţionăm să oferim ajutor celor care caută cu sinceritate Adevărul şi [merg] pe această cale plină de suferinţă şi îngustă, care duce către Cer. În vremurile noastre din urmă, este foarte greu de ajuns la Adevăr. Aproape pretutindeni, acolo unde nu este respins categoric, el este diluat de slujitorii diavolului cu minciuni şi înţelepciune umană căzută (adeseori, chiar demonică).

Ecumenismul este unul din mecanismele prin care acest amestec este obţinut în practică. Este o invenţie satanică relativ recentă care a demonstrat deja că are un succes enorm. Sub masca ,,dragostei extrem de creştine”, el încearcă să estompeze şi, în cele din urmă, să distrugă hotarele Sfintei Biserici Soborniceşti şi Apostoleşti, privându-i pe credincioşi de sfintele taine şi corupându-le sufletele.

Altă ispită, încă mai larg răspândită, a vremurilor noastre din urmă este aşa-numitul serghianism care, în esenţă, este o noţiune greşită potrivit căreia Adevărul dumnezeiesc poate fi apărat, dacă este absolut necesar, prin compromis cu diavolul şi susţinut cu ipocrizie şi minciuni.

Publicăm această lucrare a Ludmillei Perepiolkina, care a compilat şi a analizat aceste lucruri şi multe alte fenomene ale timpurilor noastre apostatice, şi nădăjduim că umila noastră contribuţie va fi spre folosul sufletesc al celor care, fiind dezamăgiţi deja de ,,Ortodoxia lumească” contrafăcută, se străduiesc să înţeleagă ce se petrece. Şi, respingând minciunile, ei încearcă doar să ducă o viaţă creştină ortodoxă.

Fie ca Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos să-i ajute în lupta lor şi să le mântuiască sufletele.

 

 

2. Cuvânt înainte la ediţia în limba engleză

Această lucrare îi este dedicată, cu dragoste filială, de către autoare

I.P.S. Mitropolit Vitalie (Ustinov),

întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora,

un episcop adevărat al zilelor noastre,

 

Multe fenomene ale secolului XX ce tocmai se încheie au loc sub semnul falsităţii, sub semnul ,,virtuţii” contrafăcute. Ecumenismul[2], dat anatemei în 1983 de Sinodul Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora[3], a devenit în zilele noastre cel mai mare rău, erezia ereziilor. De atunci încoace, aşa cum a subliniat în mod repetat întâistătătorul BORD, anatema s-a aflat înaintea conştiinţei ortodocşilor care au fost atraşi în mişcarea ecumenistă mondială.

În Rusia, datorită parohiilor BORD şi publicaţiilor lor, ecumenismul este perceput ca ceva cu totul inacceptabil şi periculos pentru credinţa ortodoxă. Nu la fel stau lucrurile în occident. De fiecare dată când ortodocşii critică ecumenismul, fraţii noştri heterodocşi sunt fie uluiţi de ,,aroganţa”, ,,conservatorismul”, ,,intoleranţa” noastră, fie chiar ne acuză de cruzime. Pentru ei, ecumenismul înseamnă, înainte de toate, dragoste, unitatea tuturor în dragoste ... (Noi vorbim despre creştinii heterodocşi sinceri, nu despre cei care lucrează la clădirea bisericii apocaliptice, marea desfrânată, şi care sunt foarte conştienţi de ceea ce fac în numele lui antihrist).

Potrivit apostolului, când apărăm puritatea Ortodoxiei, noi suntem adevăraţi întru dragoste (Efeseni 4, 15). Adevărul este limba dragostei noastre în Hristos. Noi, creştinii ortodocşi, nu trebuie să întrebăm, precum Pilat şi compatrioţii săi fals înţelepţi, ce este adevărul ? Noi ştim că Domnul nostru Iisus Hristos este Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14, 6).

Ortodoxia, potrivit etimologiei greceşti şi slavone a cuvântului, este credinţa dreaptă, corectă, prin intermediul căreia noi Îl slăvim pe Dumnezeu. Aşadar prin ce suntem drepţi ? Dreptatea noastră stă în apărarea credincioasă a tot ceea ce Domnul a lăsat moştenire ucenicilor Săi. Timp de 2.000 ani, Biserica Ortodoxă a păzit cu credincioşie succesiunea apostolică, Sfânta Tradiţie. Noi nu admitem a schimba nimic în Domnul Iisus Hristos, noi nu-L adaptăm pe El la noi înşine[4] potrivit ,,duhului vremurilor”, adică duhului acestei lumi.

Biserica noastră ştie că nu are dreptul de a dilua puritatea învăţăturii date de Dumnezeu prin dogme false periculoase şi erezii de dragul unităţii imaginare. Ea nu poate accepta învăţătura catolicilor care au avut îndrăzneala de a schimba dogma despre Sfântul Duh (filioque) în Crezul niceo-constantinopolitan (în ciuda faptului că nici o iotă nu poate fi schimbată în el), şi care, stăruind în această erezie au adăugat în cele din urmă alte învăţături false. Creştinii ortodocşi găsesc că este de neconceput să se unească cu protestanţii care nu o cinstesc pe Maica Domnului, care nu recunosc Sfânta Tradiţie şi autoritatea Părinţilor Bisericii, şi îi resping pe sfinţi în general. Nu putem fi una cu cei care resping cinstirea sfintelor moaşte şi sfintelor icoane, adică cu cei care persistă în erezia iconoclasmului condamnată şi anatematisită de cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic. Nu ne putem ruga cu monofiziţii, care timp de 15 veacuri au aderat la erezia lor hristologică. Şi, în sfârşit, vrem să ne depărtăm de toţi cei care subminează înseşi temeliile creştinismului prin inovaţiile lor hulitoare.

A păstra înseamnă ,,a apăra”. Canoanele Bisericii Ortodoxe apără sfinţenia ei. Astfel, potrivit canoanelor apostolice 45 şi 65, episcopii, preoţii şi diaconii care doar s-au rugat împreună cu ereticii, sau care au intrat într-o sinagogă evreiască sau ,,eretică” pentru a se ruga, sunt caterisiţi, iar mirenii sunt excomunicaţi din Biserică. Canoanele 6 şi 33 ale Sinodului din Laodiceea interzic ereticilor nu numai să fie prezenţi în biserici, ci chiar să intre în ele. Acestea şi alte canoane păzesc Biserica Ortodoxă de năvălirea eretică asupra ei şi sunt într-adevăr stricte. La urma urmei, orice custode care are în pază o comoară trebuie să fie vigilent şi strict. Stricteţea nu înseamnă cruzime. În vreme ce apărăm cea mai preţioasă comoară a noastră – Sfânta Ortodoxie –, noi suntem departe de a simţi aroganţă sau insensibilitate de care suntem acuzaţi. Nici nu este cruzime raţiunea pentru care noi ne opunem ecumenismului.

În rugăciunile noastre zilnice particulare şi obşteşti bisericeşti, noi Îl rugăm fierbinte pe Dumnezeu să ,,liniştească dezbinarea dintre Biserici” şi să-i ,,readucă pe calea adevărului şi mântuirii pe cei care s-au rătăcit de credinţa ortodoxă”. Noi ne rugăm ca cei care au căzut din Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolicească Biserică, să se pocăiască şi să se întoarcă la ea. Unirea tuturor în adevăr şi dragoste este o nădejde sinceră a creştinilor ortodocşi.

Aceia dintre surorile şi fraţii noştri heterodocşi care au crescut în tradiţii străine Ortodoxiei şi care sunt atraşi de frumuseţea Bisericii noastre, ar trebui să ştie că atât adevărul, cât şi harul sunt o garanţie şi pricina acestei frumuseţi nepământeşti. Fie ca ei să nu se tulbure când află din paginile acestei cărţi că aproape toate Bisericile Ortodoxe locale (sau ierarhiile lor, ca să fim mai exacţi) sunt implicate în ecumenism sub conducerea Patriarhiilor Constantinopolului şi Moscovei. Încălcând sfintele canoane, ele au căzut din plinătatea Ortodoxiei. Însă, ele nu alcătuiesc întreaga Biserică. ,,Biserica este acolo unde credinţa ortodoxă şi viaţa potrivit acestei credinţe sunt păstrate neştirbit”[5].

Biserica este alcătuită din acei greci, ruşi, americani, români, bulgari, sârbi, francezi şi ceilalţi ortodocşi din diferite ţări, care au o patrie mamă duhovnicească comună – Sfânta Ortodoxie. Biserica este alcătuită din toţi oamenii care păstrează cu credincioşie puritatea credinţei noastre, aşa cum ne-a fost lăsată moştenire de Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi. Sarea credinţei lor curate este sarea pământului. ,,Biserica este comunitatea întemeiată dumnezeieşte de oameni uniţi prin credinţa ortodoxă, Legea lui Dumnezeu, ierarhia şi sfintele taine” (Mitropolitul Filaret Drozdov, Catehism creştin cuprinzător). Dacă noi îi recunoaştem ca ierarhi ai noştri pe apostaţii care confundă credinţa cu credinţa falsă, au comuniune tainică cu ereticii anatematisiţi, şi îi învaţă pe oameni să facă asemenea, nu ne aşază aceasta în afara zidurilor Bisericii şi în pericol de a fi despărţiţi de Izvorul vieţii veşnice ?

Noi credem că Dumnezeu va dărui duhul pocăinţei celor care luptă pentru adevărata Ortodoxie şi că El îi va călăuzi pe calea aleasă de El către singurul liman sfânt. Şi Biserica Ortodoxă îi va primi pe ei cu dragoste.

Dincolo de frumuseţea văzută a Bisericii Ortodoxe există frumuseţea care, potrivit lui F.M. Dostoievski, va ,,salva lumea”. Doar Biserica, care-L iubeşte cu adevărat pe Hristos, este capabilă să i se opună lui antihrist a cărui venire este aproape, şi să ne mântuiască de el.

Au trecut aproape 7 ani de când Ecumenismul – calea către pierzare a fost publicată pentru prima dată în limba rusă. Este o perioadă foarte lungă de timp a vremii noastre apocaliptice accelerate care se grăbeşte către sfârşitul ei ... Aşa cum vedem ce se întâmplă acum, noi ne putem întreba dacă deja viaţa noastră de zi cu zi, cu evenimentele ei eshatologice desfăşurându-se într-un ritm nebun pe fundalul unor elemente destabilizatoare, dacă această viaţă nu este de asemenea împlinirea celor prezise în Sfintele Scripturi şi alte profeţii.

În Profeţiile postume ale Sfântului Nil Izvorâtorul de mir, noi citim: ,,O zi va fi ca o oră; o săptămână ca o zi, o lună ca o săptămână, şi un an ca o lună, fiindcă viclenia omului a pricinuit tensiunea dintre stihii, şi ele au început, la rândul lor, să se grăbească în sforţarea lor de a împlini, cât mai repede cu putinţă, numărul prevestit de Dumnezeu pentru veacul al optulea”.

Iuţirea timpului pe care o trăim este provocată de apostazia totală accelerată de la Dumnezeu: această apostazie a viitorului, care doar până de curând a fost un concept abstract, a devenit sinistra noastră realitate, un ,,simptom al sfârşitului”.

În cursul anilor ’1990, apostazia Bisericilor ecumeniste, în frunte cu Patriarhiile Constantinopolului şi Moscovei, a dobândit un caracter neruşinat făţiş. Acest fapt este demonstrat de documentele de acord încheiate cu ereticii şi duşmanii credinţei ortodoxe – monofiziţii şi catolicii –, de numeroase articole şi lucrări, ,,pelerinajul” patriarhului Alexie al II-lea la o sinagogă, apariţiile publice la radio şi televiziune ale apostaţilor ,,ortodocşi”, ca şi de hotărârile Sinodului Episcopilor Patriarhiei Moscovei (1994).

Apostaţii nepocăiţi cu mitre şi mantii arhiereşti, obişnuindu-se cu păcatul trădării lui Hristos, au lăsat deoparte procedeele demagogice folosite anterior. Noi avem acum înaintea ochilor noştri apostazie nedeghizată, declarând cu insolenţă ,,minciuni salutare” şi oportunitatea ecumenismului în trecut, prezent şi viitor[6]. Apostazia Patriarhiei Moscovei şi a Bisericilor locale – membre ale Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB) – care colaborează cu ea, trece neobservată doar de către cei care, din pricina păcatelor lor, au fost lipsiţi de Dumnezeu de putinţa de a discerne duhurile. Această orbire duhovnicească a lovit milioane de oameni care văd în numărul lor o ,,dovadă” pentru ceea ce susţin.

Această apostazie nu este limitată doar la cuvinte. Episcopii eretici la putere şi apostaţii de toate convingerile şi la toate nivelurile au devenit prigonitorii creştinilor ortodocşi. Ca în trecut, ei se bizuie pe puterea nudă a prinţului acestei lumi – pe poliţie, detaşamentele de forţe speciale ale poliţiei, sau pur şi simplu pe ucigaşi plătiţi. Este suficient să amintim actele de violenţă comise împotriva parohiilor BORD şi confiscarea bisericilor lor din Moscova, Petersburg, districtul Novgorod, Oboyan, Valişcevo şi din celelalte oraşe şi sate din Rusia, care au loc cu binecuvântarea pseudo-patriarhului Alexie al II-lea şi pseudo-episcopilor Patriarhiei Moscovei, şi care nu se deosebesc în nici un fel de crimele comise de uniaţi împotriva ortodocşilor în Rusia de sud-vest.

Prigoanele făţişe împotriva creştinilor ortodocşi care nu vor să umble în sfatul necredincioşilor dovedesc falsitatea discursurilor înşelătoare şi chemărilor la dragostea care cuprinde tot şi toleranţa atât de iubită de ecumenişti. Nu de ,,dragoste” şi ,,toleranţă” au dat dovadă Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului, un ecumenist fervent, şi complicii lui în primăvara anului 1992 când au confiscat cu forţa Schitul Sfântul Ilie (jurisdicţie a BORD) din Muntele Athos, care aparţinea ruşilor din vremuri imemoriale, şi i-au expulzat pe monahii ce vieţuiau acolo pentru fidelitatea lor faţă de canoanele Bisericii Ortodoxe ?!

Pe lângă violenţa şi prigoana împotriva creştinilor, noi suntem martorii efectelor ,,nedreptăţii delicate” (Sfântul Ioan de Shanghai şi San Francisco). Seducătorii oamenilor din Biserică au dezvoltat propriul limbaj universal şi propriile tactici ecumeniste de minciuni şi compromis. Dragostea, toleranţa şi respectul ecumeniste sunt arătate nu numai deformatorilor ,,tradiţionali” ai Sfintei Scripturi şi ofensatorilor Sfinţilor Părinţi. Apostaţii şi-au deschis braţele pentru a-i îmbrăţişa pe idolatrii făţişi şi vrăjitori (prin ale căror ,,focuri purificatoare” nu se împotrivesc să treacă din când în când), ca şi pe perverşi – sodomiţi şi lesbiene, la ale căror ,,adunări” participă şi le fac reclamă cu deferenţă în propriile publicaţii.

Aproape întreaga lume este în ghearele răului şi nebuniei. Iadul s-a mutat mai aproape de noi ca nicicând. Noi am intrat într-o Săptămână a Patimilor prelungită. Asistăm îngroziţi la ,,batjocura neîncetată, scuiparea şi răstignirea lui Hristos” (Iustin Popovici). Toţi cei ce simt compasiune şi dragoste pentru Hristos sunt chemaţi să-şi mărturisească credinţa. Nu avem altă cale, suntem sub asediu. Înconjurând m-au înconjurat, şi întru numele Domnului i-am înfrânt pre ei (Psalmi 117, 11).

Doar o mână de oameni care-L iubeau pe Mântuitorul s-au adunat la picioarele Crucii pe care pătimea El. În mod asemănător, acum, după 2.000 ani, a rămas în lume o turmă mică a lui Hristos, răspândită în multe ţări, dar încă credincioasă Domnului care le-a făgăduit să nu-i lase singuri, că nu va lepăda Domnul pre norodul său, şi moştenirea sa nu o va părăsi (Psalmi 93, 14).

Crezând cu tărie în făgăduinţa Domnului: Voiu zidi Biserica mea, şi porţile Iadului nu o vor birui pre dânsa (Matei 16,18), noi avem încredere că ,,până şi în vremurile teribile prin care trece Biserica acum, când ea pare să piară sub atacul violent al duşmanului, Domnul îi trimite ajutorul Său şi o salvează de la pieire” (Arhiepiscop Serafim Sobolev).

De dragul mărturisitorilor contemporani ai lui Hristos şi al celor care încearcă cu sinceritate să înţeleagă situaţia actuală a Bisericii, noi am început lucrarea de faţă şi de asemenea traducerea ei în limba engleză.

Deşi autoarea este pe deplin conştientă de nevrednicia ei, ea îşi îngăduie să scrie despre ecumenismul apostat bizuindu-se exclusiv pe învăţătura Bisericii şi pe fapte, înfrânându-se pe cât este cu putinţă de la presupuneri şi evaluări personale. Noi găsim o premisă pentru această îndrăzneală inspirată în cuvintele compatriotului nostru iubitor de Dumnezeu, Alexie Homiakov, cu privire la obligaţia fiecărui membru al Bisericii de a o apăra la nevoie, deoarece Biserica nu are susţinători oficiali[7].

Traducerea primei versiuni a cărţii, făcută de Olga. I. Koşanski din Australia, ne-a îmboldit să revizuim complet originalul şi să scriem de fapt o nouă lucrare. Textul de faţă este de aproximativ 5 ori mai mare decât cel anterior şi a implicat un volum mare de muncă la traducere care a fost realizată, fără greşeală sau reproş, de O.I. Koşanski. Câteva din numeroasele note de subsol – această carte înăuntrul cărţii – cu care am completat şi am documentat textul nostru au fost traduse de Dimitri M. Hintze care a acceptat cu bunăvoinţă să ne sfătuiască în procesul citirii manuscrisului în limba engleză. Amândurora le suntem profund recunoscători pentru munca depusă.

Recunoaştem cu sinceritate comentariile nepreţuite ale şi colaborarea cu arhidiaconul Gherman Ivanov-Trinadzaty, doctor în filozofie (Lyon, Franţa).

Această carte ar fi rămas pur şi simplu nepublicată fără participarea acestor oameni care ne-au sprijinit în mod altruist şi constant oferindu-ne ajutorul, sfatul, călăuzirea duhovnicească şi rugăciunile lor. Ne referim în primul rând la părintele arhimandrit Alexie (Makrinov) care nu numai că a călăuzit-o pe autoare, ci de asemenea a făcut adăugiri substanţiale la multe capitole.

 

Ludmilla Perepiolkina

Doctor în filozofie

 

 

3. Ecumenismul – erezia ereziilor

Anatema împotriva ecumenismului

Pentru oricine este deprins cu istoria Bisericii, în special cu istoria luptei ei cu ereziile, este limpede că ecumenismul este erezia ereziilor. Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB) a ,,acumulat în sânul său, ca într-un centru anume, toate blasfemiile, înşelăciunile şi împotrivirile faţă de Adevăr care au existat de-a lungul întregii istorii spirituale a omenirii, de la Cain, Ham la Iuda trădătorul, Karl Marx, ademenitorul Freud şi toţi hulitorii contemporani”[8].

Pe măsură ce vedem ce se întâmplă în lumea contemporană, noi ne aducem aminte fără să vrem cuvintele Sfântului Nil Izvorâtorul de Mir despre vremurile de pe urmă când ,,prin faptele lor nelegiuite oamenii îi vor depăşi pe diavoli şi vor fi într-un cuget cu ei”[9].

Trăim în epoca apostaziei, epoca valorilor false. Apostazia totală de la Dumnezeu este semnul vremurilor noastre şi este legată inseparabil de ecumenism. Mirajul ecumenismului, surogatul său pentru dragostea creştină, este promovat şi preamărit pretutindeni în lume. În momentul de faţă, toate Bisericile locale sunt membre ale CMB, cu excepţia Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora (BORD)[10] .

În 1983, Sinodul Episcopilor Bisericii a rostit anatema împotriva ecumenismului. Iată textul ei:

,,Celor ce atacă Biserica lui Hristos învăţând că Biserica lui Hristos este împărţită în aşa-zise „ramuri” ce se deosebesc în dogmă şi felul de viaţă, sau că Biserica nu există în chip văzut, ci va fi alcătuită în viitor când toate ramurile sau sectele, sau denominaţiunile, şi chiar religiile vor fi unite într-un singur trup; şi celor care nu deosebesc preoţia şi tainele Bisericii de cele ale ereticilor, ci spun că botezul şi euharistia ereticilor sunt eficace pentru mântuire; aşadar, celor ce cu bună ştiinţă sunt în comuniune cu aceşti eretici mai sus amintiţi sau care sprijină, răspândesc sau apără noua lor erezie, numită de obicei ecumenism, sub pretextul dragostei frăţeşti sau al presupusei uniri a creştinilor despărţiţi, ANATEMA ![11]

Mitropolitul Vitalie scrie: ,,Prin rostirea anatemei împotriva ecumenismului, BORD îşi apără turma de această ispită apocaliptică. În acelaşi timp, ea a pus neintenţionat o sarcină gravă asupra conştiinţei tuturor Bisericilor locale deoarece, mai devreme sau mai târziu, ele vor trebui să soluţioneze această chestiune într-un fel sau altul. Destinul lor duhovnicesc ulterior în Biserica Ortodoxă va depinde de modul în care ele soluţionează această problemă. De drept, această anatemă rostită de noi are un caracter pur local (pentru BORD), însă, de fapt, ea are o importanţă istorică şi universală mare doar pentru că ecumenismul este în sine erezia la o scară universală. Sarcina BORD este în mod evident asupra conştiinţei tuturor creştinilor ortodocşi. Aceasta este marea cruce pe care Domnul a aşezat-o pe umerii noştri. Este cu neputinţă să mai păstrăm tăcerea, fiindcă orice tăcere suplimentară ar putea fi asemuită cu o trădare a adevărului, şi fie ca Dumnezeu să ne izbăvească pe toţi de aceasta”[12].

Doar ,,turma cea mică” rămâne credincioasă lui Hristos, ştiind că Domnul nu-i va lăsa nemângâiaţi pe cei care-L iubesc pe El (Ioan 14, 18).

Puritatea canonică a BORD atrage acum un mare număr de credincioşi din Rusia care sunt curaţi cu inima. Minciunile şi defăimarea oficiale pe care Patriarhia Moscovei le aruncă asupra BORD şi parohiilor sale din Rusia sunt acum zadarnice.

Va veni vremea când Patriarhia Moscovei va trebui să răspundă înaintea lui Dumnezeu pentru vătămarea făcută de ecumenism Rusiei mult pătimitoare. Este înspăimânător a merge împotriva adevărului Dumnezeului celui viu şi a crea Biserica ,,celor fără de lege”. Ce se va întâmpla dacă, prin păcatele sale, Patriarhia Moscovei va pierde curând harul şi acest lucru va deveni evident tuturor, mai cu seamă ,,celor mici” a căror credinţă curată singură susţine sfânta Ortodoxie în Rusia ?

 

 

4. Limba Babilonului

Fata Vavilonului ticăloasă; fericit este cel ce va răsplăti ţie răsplătirea ta, care ai răsplătit nouă (Psalmi 136, 11).

Diplomaţia, adică arta profesională a compromisului, este cu totul străină de morala creştină prin natura sa: Ci fie cuvântul vostru: aşa, aşa; nu, nu; iar ce este mai mult decât acestea, de la cel rău este (Matei 5, 37). Cu toate că acceptabilă în politica lumească, nu este adecvată în Biserica lui Hristos care nu este din această lume. Chiar îşi poate închipui cineva cu adevărat mucenici diplomaţi sau mărturisitori abili ?!

,,Politica Vaticanului”, ,,diplomaţia Vaticanului” cu a sa reservatio mentalis[13] au devenit termeni comuni ai unei realităţi cu o practică veche de secole – de intrigi, cruzime, imitaţie – în spatele ei. Politica ecumenistă, care este inspirată de iad şi care a absorbit atât experienţa Vaticanului, cât şi practica numeroşilor alţi eretici, schismatici şi vrăjmaşilor Bisericii lui Hristos, a dobândit un rafinament fără precedent de-a lungul căii sale spre sincretism (via sincretistica) şi un succes nemaiauzit în justificarea oricărui fel de compromis. Pentru moment ea nu a făcut uz considerabil de forţă, dar doar pentru moment ...

Limbajul ecumenismului, acest jargon universal al Babilonului din zilele noastre, această unealtă a forţelor anticreştine, ar merita un studiu moral-lingvistic special. Noi dorim doar să remarcăm perfecţiunea sa vicleană şi demonică universală. Deocamdată, acest limbaj este unul din instrumentele principale ale apostaţilor. Se face apel la el pentru a justifica toate fărădelegile şi minciunile lor, toate trădările lor faţă de Hristos şi Biserica Sa, toate compromisurile lor – de la rugăciuni în comun cu ereticii şi idolatrii, care sunt interzise de canoane, până la o ridicare arbitrară a anatemelor pentru eretici nepocăiţi (monofiziţi şi papistaşi). Prin intermediul acestui limbaj, ei încearcă să-şi ascundă dispreţul pentru Sfânta Scriptură şi ostilitatea faţă de Sfinţii Părinţi, ostilitate care devine evidentă exact atunci când ei încearcă în zadar să adapteze teologia patristică la presupunerile lor nenorocite ! Necesitat pentru a-i uni într-o biserică-desfrânată pe reprezentanţii celor mai variate confesiuni şi culte: de la idolatrii păgâni la ortodocşi, acest limbaj este neobişnuit de elastic şi flexibil.

Înclinaţia către generalizări a ecumeniştilor şi utilizarea înţelesurilor abstracte ale exprimării care este atât de străină conştiinţei ortodoxe a fost adusă în discuţie încă de la cel de-al doilea Sobor al BORD din 1938: ,,Rezoluţiile conferinţelor ecumeniste suferă adeseori de neclaritate, caracter difuz, reticenţă şi o nuanţă de compromis; uneori ele dezvoltă formulări în care aceleaşi expresii pot fi interpretate diferit”[14].

Bazându-se pe principiul ecumeniştilor – a nu se discuta nici o diferenţă confesională, ci a încerca în orice mod posibil a dezvălui şi accentua elementele de asemănare şi punctele de apropiere –, acest limbaj îi induce în eroare pe oamenii neinstruiţi în teologie. Li se prezintă un substitut al dragostei – un pluralism bisericesc: ,,Credinţa este una, dar expresiile sale sunt multiple, depinzând de cultură”, şi fac ca ambiguitatea sau neclaritatea exprimării verbale să treacă drept adevăr. ,,Dar oare formulările eretice ale Tainei lui Hristos pot fi justificate prin multiplicitatea culturilor ? De parcă Taina credinţei este condiţionată de culturile omeneşti, şi nu de realitatea cerească supraraţională, independentă de acestea, şi de revelaţia dumnezeiască, căreia cultura şi raţiunea trebuie să i se supună (II Corinteni 10, 5) ![15]

Născocirea ,,pluralismului credinţei” (,,credinţa este una, dar expresiile sale sunt multiple”) este respinsă de întreaga Sfântă Tradiţie. În special, de viaţa şi lucrarea marelui Dascăl al Bisericii, Sfântul Sfinţit Mucenic Irineu al Lyonului, care a trăit în secolul al II-lea, când creştinismul se răspândise deja printre multe popoare din Răsărit şi Apus cu diferite culturi şi caractere specifice naţionale. Potrivit Sfântului Irineu, ,,în pofida faptului că Biserica este răspândită pretutindeni în lume, dar în virtutea Aceluiaşi Duh al lui Dumnezeu care sălăşluieşte în ea, şi datorită continuităţii aceleiaşi chemări apostolice, ea păstrează aceeaşi învăţătură pretutindeni. Ea are aceeaşi credinţă, ca şi cum ar avea un [singur] suflet şi o [singură] inimă; ea propovăduieşte şi învaţă în acelaşi chip, ca şi cum ar vorbi cu o [singură] gură. Şi cu toate că limbile lumii nu sunt asemenea, puterea Tradiţiei este aceeaşi. Bisericile întemeiate în ţările germanice nu cred şi nu propovăduiesc credinţa în felul lor propriu; nici bisericile din Iveron, din ţinuturile celtice, din Răsărit, din Egipt, din Libia, şi nici Bisericile întemeiate în ţinuturile dimprejurul ţinuturilor mediteraneene. Dar aşa cum soarele, această creaţie a lui Dumnezeu, este acelaşi în toată lumea, tot aşa propovăduirea adevărului, fiind una şi aceeaşi în întreaga Biserică, străluceşte şi luminează pe toţi”[16].

Falsificatorii adevărului încearcă foarte adesea să ,,dovedească” minciunile ecumeniste, despre ,,pluralismul ecleziastic”, despre ,,pluralitate în unitate” referindu-se la unitatea în treime a Sfintei Treimi. Cu toate acestea, ,,exemplul cu Sfânta Treime ... este lipsit de temei, jignitor la adresa lui Dumnezeu şi blasfemiator, deoarece aşa numitele ,,biserici” sunt biserici false în comparaţie cu singura Biserică întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos, şi nu pot fi una cu ea. În Sfânta Treime totul este Adevăr: Dumnezeu Tatăl este Adevăr (Ieremia 10, 10), Fiul lui Dumnezeu este Adevăr (Ioan 14, 6), Sfântul Duh este Adevăr (I Ioan 5, 6). Adevărul face ca Sfânta Treime să fie una (I Ioan 5, 7). Adevărul trebuie să unească bisericile, dacă ele vor să fie una, fiindcă Adevărul nu poate fi unit cu păcatul”[17]. Minimalismul spiritual şi moral al ecumeniştilor determină vocabularul lor flexibil; intoleranţa şi grosolănia lor izbucnesc doar atunci când se simt prinşi cu minciuna de Sfinţii Părinţi, mai ales de mărturisitorii Ortodoxiei. În consecinţă, aceşti lupi în piele de oaie au declarat în ascuns război împotriva lor caracterizând întreaga Sfântă Tradiţie prin termenul detestabil de ,,ideologie”.

Oricine este familiarizat cu limbajul ecumeniştilor ştie cu câtă insistenţă le place să repete cuvintele ,,adevăr” şi ,,dragoste”, deşi ele sunt în realitate doar nişte cuvinte pentru ei. ,,Adevărul vine de la Dumnezeu, este cuprins în cuvântul lui Dumnezeu, şi este înţeles prin harul lui Hristos”[18]. Întregul adevăr, nu cel ştirbit, se află în Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, care este stâlp şi întărire a adevărului (I Timotei 3, 15) deoarece, potrivit cuvintelor Sfântului Teofan Zăvorâtul, ,,este Biserica Dumnezeului celui viu care este Dumnezeul Adevărului, sau Adevărul Însuşi. Nu căutaţi nicăieri altundeva adevărul ! Există unele asemănări cu adevărul în afara ei; dar adevărul adevărat este exclusiv înlăuntrul ei”[19].

Adeseori, când citim documente, cuvântări şi mesaje ale ecumeniştilor, noi am remarcat prăpastia care există între sofismele lor viclene şi cuvintele Sfinţilor Părinţi limpezi ca apele vii. Cuvintele viclene ale limbii Babilonului ascund de obicei mândria minţii şi adevărul întru nedreptate (Romani 1, 18). Lipsa de noimă şi atotcuprinderea lui ne amintesc de ,,maca-vorbitul” personajelor lui George Orwell din faimoasa lui carte 1984, iar ,,adevărul” şi ,,dragostea’’ ecumeniste se asociază involuntar cu realităţile orwelliene – ,,minidragoste” şi ,,miniadevăr”.

Ca exemplu, noi vom cita cuvintele Patriarhului Ignatie al IV-lea al Antiohiei, unul dintre cei mai feroce ecumenişti, luate din cuvântul pe care l-a ţinut înainte de deschiderea lucrărilor Comitetului Central al CMB, ,,Despre Adevăr, Biserică şi Dragoste”[20]. Această cuvântare evocatoare plăcută pentru auz, asemenea unui cântec al unei ,,sirene ecumeniste”, îi farmecă pe cei care nu mai aud glasul bunului Păstor (a se compara cu Ioan 10, 3-5, 11):

,,Prietene al meu, dragul meu creştin, am nevoie să-ţi întorci privirea către Hristos, pentru a-mi deschide inima ... Trupul se dezvoltă astfel încât să cuprindă întreaga lume, şi Biserica trebuie să devină taina omenirii şi a universului. Noi trebuie de asemenea să avem un presentiment al trupului unit în întâlnirea religiilor şi culturilor … India şi budismul mărturisesc despre lume ca fiind teofania, şi despre om ca fiind lumea dinlăuntru. Legea din iudaism şi islamism este un obstacol pentru ritmul morţii. Socialismul, dacă recunoaşte libertatea spiritului, individualismul, dacă contestă singurătatea şi finalitatea, va fi capabil, datorită unei influenţe creştine, să stimuleze această comunicare, eliberarea şi sinceritatea pe care o constituie adevărul (sic !) omului.

Călugării răsăriteni văd pe Alfa ceresc în Hristos, creştinii revoluţionari ai ,,lumii a treia” văd pe Omega al istoriei în El. Dar Hristos este Alfa şi Omega în acelaşi timp ... Vai, Duhul pătimeşte exact ca Hristos. Ura este nebunie, şi cea mai rea nebunie a raţiunii perfide, şi sloganurile teologice, în care noi vrem să-l cuprindem pe El, sunt moartea Lui (nonsens blasfemiator), întocmai ca o indiferenţă, batjocură, plictiseală şi deşertăciune. El iubeşte mândria ateilor (?!) (a se compara cu Domnul celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har [Iacov 4, 6; I Petru 5, 5]) şi smerenia celor credincioşi, dar sclavia şi înjosirea Îl fac să sufere ... Respingerea caracterului ecleziastic al confesiunilor ,,heterodoxe”, respingerea legăturii reale cu Dumnezeu în alte religii, demonizarea unui ateu. Toate acestea, potrivit Sfântului Apostol Pavel (?!) sunt răutate, perfidie, rea intenţie ...

Sarcina noastră comună – spune acest ecumenist antiohian – este dezvoltarea unui creştinism post-ideologic (sublinierea lui Ignatie al IV-lea) unde adevărul nu este un sistem, ci o Persoană, mărturisind dragostea absolută ... O astfel de dragoste, prin sporirea continuă a intensităţii comunicării, dobândeşte treptat puterea mărturiei. Ea va fi capabilă să unească treptat adevărurile parţiale, care se vor completa reciproc, în loc să se contrazică unul pe celălalt, şi astfel va înceta să fie parţial ... Adevărul înseamnă întâlnire, şi Biserica trebuie să devină locul celei mai intense întâlniri”.

Dorinţa de a face din Biserica lui Hristos locul tuturor soiurilor de ,,întâlniri” şi căutarea unei ,,reciprocităţi neobişnuite” nu numai cu romano-catolicii, ci şi cu musulmanii, evreii, budiştii, ateii, socialiştii, revoluţionarii etc – această dorinţă este obiectivul urmărit de Ignatie al IV-lea şi tovarăşii lui ecumenişti.

Vorbind despre dragostea şi milostivirea lui Dumnezeu, acest ,,ierarh ortodox” recurge la o metaforă pe care noi refuzăm categoric să o cităm din cauza indecenţei ei. Ignatie al IV-lea face uz de termeni sexuali freudieni pentru poliloghia sa pe care el o numeşte ,,intuiţie”. El observă că la începutul secolului nostru ,,marea sofiologie rusă a încercat să exprime această intuiţie”[21] (el are în vedere sofianismul şi pe autorii săi ereziarhi, clericii Pavel Florenski, Serghie Bulgakov şi adepţii lor despre care vom discuta în capitolul respectiv).

Ne-am permis să cităm considerabil din cuvântarea lui Ignatie al IV-lea în care el a exprimat atât de remarcabil patosul general al ecumenismului, sincretismul şi importanţa sa. Este adevărat, intelectualismul nu înseamnă întotdeauna veneraţie şi frică de Dumnezeu ... Probabil pe cei asemenea lui Ignatie al IV-lea îi avea în vedere Episcopul Maxim de Pittsburg când îi numea ,,teologi instruiţi” care pot ,,înţelege termenii teologici şi conotaţiile fine” ale dialogurilor ecumeniste, în special pe cele ale Acordului de la Balamand cu catolicii, care ,,nu pot fi înţelese, nici interpretate corect de teologi neinstruiţi şi de laici”[22]. Pe câtă vreme îi face dreptate stilului însufleţit şi erudiţiei remarcabile ale lui Ignatie al IV-lea, trebuie să remarcăm cât de ostili sunt, spre deosebire de el, ecumeniştii renovaţionişti din Patriarhia Moscovei – Kochetkov, Sviridov, Chistiakov şi cei asemenea lor, care-şi impun încet şi exasperant ,,adevărurile” lor în paginile publicaţiei pariziene Gândirea Rusă.

Haideţi să observăm că cuvintele ,,patriarhului” Antiohiei au constituit o predică şi au fost rostite de la amvon înainte de o slujbă liturgică. Mai târziu, cuvântul în întregime vătămător din punct de vedere duhovnicesc a fost publicat de Jurnalul Patriarhiei Moscovei, care la acea vreme (1989) era aproape singura sursă din care milioane de oameni din Rusia, care năzuiau cu sete după Ortodoxie, ar fi putut afla ceva despre învăţătura Bisericii. Practic, toate numerele acestui periodic serghianisto-ecumenist sunt împestriţate cu ,,predici” şi texte similare. La orice pas întâlneşti mostre curente de ,,teologhisire” ecumenistă. Nu mulţi oameni se miră astăzi, şi încă mai puţini îşi exprimă indignarea. Iată, de exemplu, textul unei telegrame patriarhale: ,,Eminenţei sale hambo-lama Gaadan, preşedintele Conferinţei Budiste pentru Pace: Iubiţi fraţi ! Vă salut cordial pe voi şi pe toţi fraţii budişti ... Am încredere că noi vom continua ... să ne unim eforturile în domeniul dezvoltării spirituale şi al înălţării omului ... Fie ca eforturile voastre să fie binecuvântate ... Alexie, Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii”[23].

Pe lângă aceasta, care era subiectul conferinţei la care participa ,,eminenţa sa” hambo-lama Gaadan şi alţi ,,fraţi budişti” ai patriarhului Alexie al II-lea, salutaţi şi binecuvântaţi de el în exprimările citate mai sus ? Jurnalul Patriarhiei Moscovei informează: ,,Ei au avut 5 teme de discuţie pe agenda de zi: filozofia budistă şi lumea contemporană; armonia dintre natură şi om; principiile etice budiste şi creşterea copiilor în spiritul păcii; moştenirea artei budiste, astrologia şi tradiţia orientală în budism”[24]. După cum vedem, ,,prea sfinţitul” întâistătător al Bisericii Ortodoxe invocă o binecuvântare (ar putea fi binecuvântarea lui Dumnezeu ?) asupra celor de religie străină care sunt implicaţi, printre alte lucruri, în astrologia ocultă care este interzisă de Biserică.

În acelaşi număr din Jurnalul Patriarhiei Moscovei, Patriarhia Moscovei a subscris de asemenea în mod oficial la următoarea declaraţie eretică: ,,Bisericile Evanghelică[25] şi Ortodoxă sunt chemate deopotrivă de Iisus Hristos, Domnul lor să mărturisească şi să slujească”[26]. Ar trebui să mai fie oare cineva mirat de propaganda heterodoxă şi sectară dezlănţuită în ultima vreme în Rusia ?

În orice caz, ecumeniştii ,,ortodocşi” de astăzi înţeleg atât mărturisirea, cât şi slujirea într-un mod pe deplin protestant. Ceea ce episcopii ecumenişti propovăduiesc cel mai des nu este mărturisirea adevăratei credinţe, mântuirea sufletului sau împotrivirea faţă de apostazie. Ei socotesc că adevăratul scop al luptei duhovniceşti este ... ,,dreptatea socială, egalitatea economică între naţiuni, păstrarea sistemului nostru ecologic”[27].

Mitropolitul Damaschin (Elveţia, Patriarhia Constantinopolului) spune: ,,Pentru Ortodoxie, a sluji omul contemporan nu înseamnă pur şi simplu a-l circumscrie din nou în plan teoretic în conţinutul spiritual al Tradiţiei patristice. Este necesar a pune în funcţiune această tradiţie, pentru a ţine piept problemelor presante ale vremurilor noastre, pentru a aplica în mod imparţial principiile dreptăţii sociale în depăşirea inegalităţii sociale dintre Răsărit şi Apus, dintre Nord şi Sud”[28]. Patriarhul Bartolomeu: ,,Unificarea Europei din punct de vedere politic, economic etc trebuie să fie însoţită de păstrarea şi consolidarea civilizaţiei europene”[29]; ierarhii săi din diaspora: mitropolitul Damaschin, Arhiepiscopul Stelian al Australiei (despre opiniile sale blasfemiatoare, a se vedea capitolul despre Acordul de la Balamand), arhiepiscopul Iacov şi Episcopul Maxim de Pittsburg (USA) şi mulţi alţi ierarhi falşi – ei cu toţii aduc pietre pentru înălţarea ,,casei comune” a apostaţilor, a turnului lui Babel. Sunt puţine [lucruri] care i-ar opri de la această nelegiuire. Astfel, chiar judecata lor cu privire la sfârşitul lumii intră în categorii socio-politice.

Aniversarea a 1900 de ani de la scrierea Apocalipsei de către Sfântul Apostol Ioan Teologul, care a fost organizată de Patriarhia Constantinopolului, s-a transformat într-un simpozion de ecologie ,,Apocalipsa şi mediul înconjurător”. Deschiderea acestui forum a avut loc în ziua prăznuirii morţii Sfântului Ioan Teologul. ,,Politicieni, oameni de ştiinţă şi clerici s-au adunat într-un talmeş-balmeş babilonian, au discutat despre soarta planetei la sfârşit de secol. Festivitatea a fost onorată de prezenţa lui Boutros Ghali, secretarul general al ONU, Al Gore, vicepreşedintele SUA, prinţul Filip al Marii Britanii, prim-ministrul grec Andreas Papandreou, şi mulţi alţi politicieni şi reprezentanţi ai mişcării ecologice din lume. De asemenea, au fost prezenţi Arhiepiscopul George Carey de Canteburry, Episcopul anglican Desmond Tutu de Africa de Sud, cardinalul Edward Cassidy, mulţi romano-catolici şi protestanţi, şi chiar câţiva muftii”[30]. Patriarhii ortodocşi – cei al Alexandriei, Antiohiei, Serbiei, României, un episcop al Bisericii Greciei şi un reprezentant al Patriarhiei Bulgariei au participat de asemenea.

Cei reuniţi la Patmos au exploatat problemele dureroase ale omenirii, când au încercat să prezinte Apocalipsa, cea mai mistică dintre cărţile Noului Testament, doar ca pe o avertizare cu privire la o catastrofă ecologică. Aşa cum se obişnuieşte la adunările ecumeniste, şi aici ei au substituit adevărul cuvântului lui Dumnezeu ,,traducându-l în ’limbajul’ noii perspective globale, care în mod paradoxal dă o formă creştină esenţei sale anti-creştine şi anti-scripturistice”. Complicii lui antihrist au vrut să reducă semnificaţia universală a Apocalipsei la o simplă voce în apărarea naturii, oferind în schimb vise ecumeniste despre ,,noua ordine mondială” mai bună şi pace şi securitate în întreaga lume. ,,Nu din întâmplare nu s-a discutat nimic la Patmos despre fragmentele din Apocalipsă, care sunt strâns legate de perspectivele eshatologice ale Bisericii lui Hristos – stingerea celor şapte sfeşnice, semnul venirii lui antihrist, şi persecuţia Bisericii de dinainte de sfârşitul lumii. Arhimandritul Pavel Nikitaris, stareţul Mânăstirii din Patmos nota cu întristare: ,,Ei au vorbit despre om, nu despre Dumnezeu; despre făpturi, nu despre Creator”[31].

,,Prăznuirea” amintirii binecuvântatului martor ocular al tainelor care a fost săvârşită de participanţii constantinopolitani şi alţi ,,ortodocşi” prezenţi pe sfânta insulă poate fi socotită doar o batjocură. Cât de mult trebuie să fi urât ei cuvintele lui: Tot cel ce calcă porunca şi nu rămâne întru învăţătura lui Hristos, nu are pre Dumnezeu. Deşi apostolul dragostei, el ne-a învăţat să nu-i primim în casă pe cei care vin cu o învăţătură diferită de învăţătura lui Hristos, nici să nu le dăm bineţe. Că cel ce îi va zice lui bucură-te, se va face părtaş faptelor lui celor rele (II Ioan 1, 9-11).

Nu a fost o faptă rea a supune un text scripturistic ,,interpretării şi dramatizării libere’’ săvârşite de ,,un binecunoscut poet, care este cu totul străin de viaţa Bisericii şi de credinţă” ? Îl au ei pe Dumnezeu, aceşti organizatori ai prăznuirii ,,pan-ortodoxe” din Patmos, care au aranjat ca aceasta să se încheie cu o interpretare teatrală a melodiei ,,Voice to the woman” cu Irene Papas în rolul principal ? Acum câţiva ani, această actriţă greacă şi-a surprins ţara cu un disc în care-i chema pe oameni să-l iubească pe satan şi care etala în mod atrăgător numărul apocaliptic al fiarei pe coperta sa[32].

Este remarcabil că locuitorii ortodocşi din Patmos şi cei care au sosit din alte locuri, şi care au protestat împotriva acestei fărădelegi au fost izgoniţi sau arestaţi de poliţie până la sfârşitul festivităţilor. Materialele tipărite şi pancartele ,,teroriştilor”, aşa cum i-au numit poliţiştii pe clericii şi mirenii protestatari, au fost confiscate imediat. ,,În timpul acelor zile, oamenii, care i-au văzut pe cardinalii eretici intrând liber în bisericile şi mânăstirile ortodoxe, s-au simţit ca şi cum erau ocupaţi de papistaşi. Şi totuşi, un strigăt puternic al unui mărturisitor vârstnic: ,,Bartolomeu este un trădător al Ortodoxiei!” a ajuns la urechile patriarhului înainte de plecarea sa la bordul iahtului său luxos sub drapel britanic”[33].

Puterea lumească care grăieşte prin episcopii trădători forţează mass-media sa obedientă să repete aceste minciuni vătămătoare de o mie de ori. Aşa este şi Gândirea Rusă, ostilă faţă de orice implică denumirea sa. Publicarea sa este subvenţionată de Vatican, şi astăzi este cel mai ieftin ziar din Rusia, asemenea fostelor publicaţii sovietice Pravda şi Izvestia[34].

Fiind în acord total cu o legiune de publicaţii democratice ecumeniste similare, Gândirea Rusă este capabilă să vorbească doar în clişee ideologice. Dacă ei scriu despre papa de la Roma, atunci, desigur, el este ,,singurul dintre liderii religioşi şi politici ..., care poate fi auzit şi înţeles de aproape întreaga populaţie a planetei. Limbajul său este universal ..., glasul său a fost întotdeauna glasul adevărului” etc[35]. Investindu-l pe papă cu ,,infailibilitate” şi ,,sfinţenie”, Gândirea Rusă excelează în a-i ,,lumina” pe credincioşii ruşi cu ideile papistaşe ale cardinalilor Joseph Ratzinger, Henri de Lubac, Louis Bouyer şi ale celor asemenea lor. Din pricina naturii şi conţinutului publicaţiilor Gândirii Ruse (Russkaia Mysl în limba rusă), acest ziar a fost numit în mod corespunzător Gândirea Vaticanului (Vatikanskaia Mysl). Invariabil ecumenistă şi pro-catolică, Gândirea Rusă recunoaşte că a devenit conştientă de ,,unitatea inevitabilă” şi de necesitatea de a ,,depăşi diferenţele confesionale”, şi îşi exprimă ,,dorinţa de a lepăda povara a tot ceea ce este vechi, demodat, nenecesar şi care împiedică progresul” (adică, ,,povara” Ortodoxiei)[36]. Cu alte cuvinte, se sugerează desfiinţarea Sfintei Tradiţii şi renunţarea la sfinţii mucenici şi mărturisitori care au stat neclintiţi şi fără a face compromisuri până la moarte, pentru puritatea credinţei ortodoxe.

Practicând mersul pe sârmă ecumenisto-iezuit, acest ziar meditează adeseori la ,,criza” Ortodoxiei şi la ,,mijloacele de apropiere” de Roma. Fiecare număr din Gândirea Rusă publică articole, dări de seamă şi cuvântări ale clericilor ,,ortodocşi” ai Patriarhiei Moscovei – protopopul Ioan Sviridov, egumenul Inochentie (Pavlov), preoţii Gheorghe Kocetkov, Alexandru Borisov şi alţii asemenea lor, ale căror nume au devenit neplăcute pentru credincioşii din Rusia din cauza aderării lor la catolicism, ecumenism şi renovaţionism. Aceşti agenţi de influenţă ai CMB şi ai Vaticanului răspândesc neobosit ideile duşmanilor Ortodoxiei. Protopopul Ioan Sviridov, de exemplu, a declarat că ,,şi una şi cealaltă Biserică mărturisesc acelaşi Crez niceo-constantinopolitan (sic !) ... Noi suntem deja una, în ciuda neînţelegerilor. Un dialog cu romano-catolicii trebuie să existe şi este cea mai însemnată problemă pentru poporul ortodox ... Ecumenismul are nevoie de reînnoirea ideilor, pentru a deveni eficient în istorie”[37]. Pe aceeaşi pagină a ziarului Gândirea Rusă, cardinalul Silvestrini îi ţine isonul: ,,Relaţiile dintre Bisericile Catolică şi Ortodoxă sunt întrucâtva paradoxale. La urma urmei, ele au totul în comun (sic !): tainele, ierarhia, spiritualitatea, teologia, toate acestea corespunzând în toate în ce priveşte adevărurile fundamentale (?!). Cu toate acestea, reunirea lor are loc cu o întârziere cronică pricinuită de numeroşi factori cunoscuţi nouă tuturor ... Istoria ne face să ne confruntăm cu necesitatea urgentă de a urma tocmai această cale de apropiere de ortodocşi”[38].

Pe cât se apropie de eretici, pe atât ,,ortodocşii” călcători de lege se retrag din Biserică; ei pierd nu numai judecata creştină (pe care, cel mai probabil, nu au avut-o dintru bun început), ci şi o precauţie elementară şi un simţ al măsurii. În ciuda tuturor acestor lucruri, ei sunt publicaţi de angajatorii lor, printre care toleranta Gândire Rusă[39], care şi-a pierdut nivelul înalt de altădată. Haideţi să luăm în considerare articolul preotului Gheorghe Cistiakov, ,,Fericit va fi, cel care va lua şi va lovi [pruncii tăi de piatră]” – al cărui titlu singur spune foarte mult[40]. Tot acest text vast este plin de monstruozităţi, care se întrec una pe alta. Iată una dintre ele: ,,În primul rând, ei declară creştinismul singura perspectivă corectă asupra lumii[41], adică ei îl înteleg ca pe o ideologie ... În al doilea rând, toţi cei care nu sunt de acord cu ei chiar în lucrurile mici, sunt clasificaţi imediat printre eretici ... Până şi patriarhii Constantinopolului, Antiohiei, Bulgariei şi alţii sunt număraţi aproape mecanic printre eretici, pentru că folosesc noul calendar[42].

Cistiakov merge chiar până la a condamna învăţătura patristică şi reuşeşte să o opună Sfintelor Scripturi: ,,Literatura ascetică interpretează creştinismul ca pe o luptă cu patimile. Este posibil ca tocmai această orientare să-l facă [să fie] atât de lipsit de apărare în faţa infiltrării lui cu mentalitatea care necesită o cercetare a inamicilor, ereticilor etc[43]. Realitatea este că Biblia nu conţine vreo învăţătură cu privire la o luptă cu patimile (sic !) ... Sfinţii Apostoli văd calea creştinului nu ca fiind calea plină de luptă cu patimile[44], ci ca fiind una de lepădare a hainelor vechi şi de depăşire a ei (?). Dacă noi credem că răul este asemenea îmbrăcămintei care poate fi lepădată, aceasta înseamnă că-l înţelegem ca pe ceva exterior, care nu este inerent în ce priveşte profunzimea sinelui ... Dacă începem să analizăm păcatul ... ne transformăm în luptători, şi creştinismul nostru se sfârşeşte pur şi simplu aici. Noi mutăm lupta din profunzimea conştiinţei noastre în lumea exterioară şi începem să ne luptăm cu oricine pare să gândească şi să acţioneze diferit etc”.

Folosind pentru titlul articolului său cuvintele psalmului 136, unul dintre cei mai iubiţi psalmi de ortodocşi, pe care-l cântă cu multă sensibilitate în vremea Postului Mare: La râul Vavilonului, acolo am şezut şi am plâns ..., acest hulitor îşi permite să-şi bată joc de sfântul psalmist şi de tâlcuirea patristică a ultimelor cuvinte ale acestui psalm: Fericit este care va apuca, şi va lovi pruncii tăi de piatră. În schimb, el oferă jalnicele lui presupuneri: ,,Timp de 2.000 ani, scriitorii bisericeşti au încercat să le tâlcuiască poporului lui Dumnezeu, şi ca o regulă, ei sunt de acord că psalmistul nu vorbeşte aici despre copiii babilonieni, ale căror capete sunt blestemate de autorii psalmului 136, ci despre intenţiile rele pe care cineva ar trebui să le reprime în cugetul său încă de la început, fără a aştepta ca ele să dobândească putere. Noi credem că această explicaţie evlavioasă ... nu este tocmai corectă. Psalmul vorbeşte despre copii, şi Cartea Estirei vorbeşte de asemenea despre măcelul real ... Nu ar trebui să fie în acest chip. Cu toate că aşa au stat lucrurile cu Mardoheu. Poate că aceasta nu este aşa, chiar dacă acesta a fost visul autorilor psalmului 136”.

Acest moralist încrezut, care a ridiculizat Sfânta Carte a Psalmilor, ale cărei exprimări au fost citate adeseori de Domnul Însuşi, a avut în mod evident un motiv pentru a omite rugămintea stăruitoare sumbră a acestui psalm care precede cuvintele despre uciderea copiilor: Fata Vavilonului ticăloasă; fericit este cel ce va răsplăti ţie răsplătirea ta, care ai răsplătit nouă. Fata Vavilonului este numele dat de sfântul psalmist Babilonului însuşi, care este necredinţa şi păcatul. Mai mult, Babilonul, aşa cum ştie toată lumea, este sinonim cu Biserica desfrânată a Babilonului. Judecând după numeroasele lui comentarii, acest hulitor aparţine acestei Biserici. Împreună cu alte slugi ale Babilonului, el îşi va primi răsplata. Răposatul Patriarh Timotei al Ierusalimului a spus despre ele: ,,Bunule Iisuse Hristoase ! Sunt oameni în Biserica Ta care nu sunt apostolii Tăi şi care nu se roagă Ţie: ... ei au uitat Ierusalimul şi au îmbrăţişat Geneva, unde au creat noile table ale legământului. Dar şi tu, Geneva, înălţată până la cer, vei fi coborâtă până la iad !”[45]

Sume enorme de bani sunt cheltuite pentru propagandă şi inculcarea de idei ecumeniste anti-ortodoxe în conştiinţele a milioane de oameni de pe întreaga planetă. Asemenea mass-mediei puternice şi bogate, Gândirea Rusă, acest ziar anti-ortodox şi rusofob al Vaticanului, prin intermediul publicaţiilor sale, a continuat timp de mulţi ani la să-i cheme pe ecumeniştii din toate ţările să se unească.

Se poate presupune cu uşurinţă că în viitorul apropiat critica ecumenismului va fi cenzurată public, şi lupta împotriva lui va fi pedepsită prin lege. ,,Folosind organizaţia Bisericii pentru scopurile lor lumeşti, ocârmuitorii lumii vor considera în mod categoric că toţi cei care îndrăznesc să protesteze sunt ,,terorişti”. Nu fără motiv, în cartea sa dedicată problemelor mediului înconjurător, Al Gore, vice-preşedintele SUA, i-a declarat pe creştini – care nu se gândesc la pământ ca la propria casă [Că nu avem aici cetate stătătoare, ci pre aceea ce va să fie căutăm (Evrei 13, 14)] – duşmanii societăţii şi progresului. Nu fără motiv, tocmai el a fost cel care, împreună cu secretarul general al Naţiunilor Unite, s-a îngrijit în mod special de pregătirile pentru întrunirea din Patmos ...”[46]. Războiul diabolic împotriva Ortodoxiei nu a încetat nicicând; astăzi el doar şi-a schimbat tactica fără a deveni mai puţin feroce.

 

 

5. Participarea la lucrările întunericului

Urâciunea pustiirii în loc sfânt – aceste cuvinte ale Proorocului Daniil sunt asociate de contemporanii noştri, mai ales ruşi, în primul rând cu bisericile distruse şi pângărite din ţara noastră.

Există de asemenea altă tâlcuire, patristică, a cuvintelor profetice: Urâciunea pustiirii în loc sfânt, anume scaune episcopale ocupate de ierarhi nevrednici. Această tâlcuire ne vine în minte de fiecare dată când vedem apostazia de la canoane a ecumeniştilor ,,ortodocşi” care merge până la rugăciuni în comun nu numai cu heterodocşii, ci şi cu idolatrii, ocultiştii şi vrăjitorii declaraţi, aşa cum au stat lucrurile în timpul ultimelor două adunări ecumeniste din Vancouver şi Canberra.

Doar cei orbi duhovniceşte nu s-ar cutremura de oroarea apocaliptică a întrunirilor şi adunărilor ecumeniste, fiecare din ele marcând în mod invariabil un nou grad de degradare duhovnicească.

Este greu de crezut că, atunci când se roagă cu heterodocşii, aceşti ecumenişti din rândurile clerului nu ştiu, sau au uitat, că astfel de rugăciuni sunt interzise explicit de multe reguli canonice. În mod precis, canonul 10 apostolic spune: ,,Dacă cineva cu cel scos de la împărtăşire măcar, în casă de s-ar împreună ruga, acesta să se afurisească”. Şi potrivit canonului 45 apostolic: ,,Episcopul, sau prezbiterul, sau diaconul, împreună cu ereticii rugându-se, numai să se afurisească. Iar de au dat lor voie, ca unor clerici a lucra ceva, să se caterisească”[47].

Sunt ierarhii Patriarhiilor Moscovei, Constantinopolului şi multor altor [Biserici] – care, fiind sub un jurământ arhieresc, sunt datori să respecte canoanele, învăţăturile Părinţilor Bisericii, tradiţiile Bisericii şi toate poruncile şi hotărârile Bisericii Ortodoxe[48] până la moarte – sunt ei conştienţi că atunci când se roagă împreună şi îşi dau sărutul dragostei în bisericile ortodoxe cu catolicii, luteranii, baptiştii, penticostalii şi alţi eretici, trădează sfânta credinţă ortodoxă ? Sfidează ei în mod conştient anatema şi jurămintele Părinţilor Bisericii rostite împotriva ,,fraţilor” lor ,,ecumenişti”, care s-au depărtat de Una (adică, unica) Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică ?

Fericit bărbatul, care nu a umblat în sfatul necredincioşilor sunt primele cuvinte ale psalmului 1. Să fie oare întâmplător că dumnezeiescul prooroc şi psalmist le-a pus la început ? Nu există coincidenţe la Dumnezeu. Este cu neputinţă să cânţi slavă lui Dumnezeu, să-L preaslăveşti pe El în adevăr în sfatul necredincioşilor. Şi fie ca ecumeniştii din Patriarhia Moscovei să nu pretindă că ,,aduc mărturia Ortodoxiei” în sfatul necredincioşilor, în Consiliul Mondial al Bisericilor. Nu, ei participă la lucrările întunericului, care se străduieşte să unească toate neadevărurile şi ereziile lumii în singura ,,Biserică” universală – fără Hristos. Faptele vorbesc convingător despre aceasta. Ecumeniştii înşişi vorbesc despre aceasta în momente de sinceritate. Astfel, Mitropolitul Chiril de Smolensk, şeful Departamentului de Relaţii Bisericeşti Externe al Patriarhiei Moscovei, a numit în mod public CMB ,,leagănul uneia Biserici a viitorului”, în timpul celei de-a VII-a Adunări a CMB de la Canberra[49].

Este bine ştiut că ecumeniştii caută să niveleze diferenţele şi contradicţiile interconfesionale şi să deformeze dogmele noastre, să modifice canoanele şi Tradiţia ortodoxă veche de secole, adică să ne ia ceea ce constituie temelia Bisericii lui Hristos. Sfatul necredincioşilor ştie ce este mai de preţ în Biserica Ortodoxă şi de aceea pângăreşte dogmele şi canoanele ei. Cinstea binemeritată a Ortodoxiei este tocmai faptul că, din momentul întemeierii Sfintei Biserici şi până în zilele noastre, ea a păstrat cu credinţă şi în mod neabătut învăţătura revelată dumnezeieşte şi Sfânta Tradiţie.

Drept aceea voi ce aţi auzit dintru început, întru voi să rămână. Şi de va rămâne întru voi ce aţi auzit dintru început, şi voi în Fiul şi în Tatăl veţi rămâne (I Ioan 2, 24).

Ţine ce ai (Apocalipsa 3, 11). Acesta este un testament de mare însemnătate pentru Ortodoxia creştină. În opinia liberalilor şi renovaţioniştilor ecleziastici, ,,a ţine” şi ,,a păstra” echivalează cu conservatorismul şi stagnarea. ,,Însă, pentru conştiinţa ortodoxă, acest concept este plin de forţă dinamică – păstrarea înseamnă o străduinţă de neînfrânt de a fi întotdeauna, chiar până la sfârşit, credincios Adevărului, de a fi înarmat cu acest adevăr, şi de a fi gata de a înfrunta toate potrivniciile şi problemele noi şi adeseori nedesluşite care apar zi de zi înaintea noastră”[50].

Biserica lui Hristos este stâlp şi întărire a adevărului (I Timotei 3, 15). Potrivit Sfântului Teofan Zăvorâtul, ,,este Biserica Dumnezeului celui viu, care este Dumnezeul adevărului, sau Adevărul Însuşi. Totul în ea este adevărat. Nu căutaţi adevărul altundeva”[51]. Pe de altă parte, ecumeniştii susţin că orice religie, inclusiv cele păgâne, ,,întrucât Dumnezeu este unul”, are propriul adevăr şi prin urmare ei îi cheamă pe creştini să fie toleranţi faţă de credinţa altora. Prin toleranţa faţă de apostaziile duhovniceşti, ecumenismul confirmă însă erorile heterodocşilor atunci când dă glas înţelegerii lor că aceşti închinători la erezii, anatematisiţi de Părinţi, aparţin de asemenea Bisericii lui Hristos.

Bunăvoinţa ,,ecumeniştilor ortodocşi” la care se face apel pentru ,,a surmonta obstacolele duhovniceşti”[52] este în contradicţie cu rigoarea pe care Dumnezeu Însuşi ne-a dat-o pentru a fi folosită în atitudinea noastră faţă de păcătoşii nepocăiţi: Şi de nu va asculta nici de sobor [Biserică], să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş (Matei 18, 17).

Urmând lui Hristos, sfinţii Săi ucenici, Sfântul Ioan Teologul (II Ioan 1, 10) şi Sfântul Apostol Pavel (II Tesaloniceni 3, 6) i-au îndemnat de asemenea pe credincioşi la precauţie şi stricteţe duhovnicească: în epistola sa către galateni, Sfântul Apostol Pavel anatematiseşte pe oricine deformează învăţătura lui Hristos: Oricine de vă va binevesti afară de ceea ce aţi luat, anatema să fie (Galateni 1, 9).

 

Mitropolitul Vladimir Sabodan (Patriarhia Moscovei) participă la o slujbă ecumenistă cu luteranii şi catolicii în Finlanda. Helsinki, 22 mai 1992

 

Conferinţa Mondială a liderilor religioşi, Moscova 1982

 

 

6. Sfâşiind cămaşa nevăzută a lui Hristos, adică divizând Biserica Sa cea Una

Punând la îndoială dogma ortodoxă care afirmă că doar Biserica Ortodoxă este ,,Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică”, ecumeniştii susţin că ,,Biserica şi-a pierdut unitatea şi acum există doar în schisme: schisma răsăriteană, schisma papală, schisma anglicană”[53].

Liberalii teologizanţi[54] socotesc că fiecare erezie este o nouă ,,ramură” a Bisericii lui Hristos, şi ei cred că orice parte separată are dreptul de a fi numită ,,Biserică”. Chiar din punct de vedere ortografic ele au ,,drepturi egale”. Jurnalul Patriarhiei Moscovei (JPM) şi alte jurnale ecumeniste le scriu cu majuscule[55].

Teoreticienii heterodocşi ecumenişti, fiind în afara Bisericii, nu vor şi nu pot să înţeleagă că propriile lor comunităţi au căzut din Biserică din cauza ereziilor, şi că ele i se pot alătura doar prin pocăinţă şi respingerea tuturor erorilor lor. În starea lor actuală, ele nu au dreptul de a se numi Biserici, în timp ce sunt pseudo-Biserici şi câtă vreme adevărata Biserică a lui Hristos, prin separarea ereticilor de ea, continuă să existe ca o Biserică nedespărţită, întreagă şi unită intern în credinţă.

,,Teoria ramurilor”, ecumenistă, potrivit căreia Biserica este împărţită în ,,ramurile” ortodoxă, romano-catolică şi protestantă, contrazice total învăţătura Bisericii Ortodoxe. Unitatea şi unicitatea Bisericii Ortodoxe au fost mărturisite întotdeauna de toţi Sfinţii Părinţi şi dascăli ai Bisericii, de la sfinţii apostoli încoace. Aceasta explică marea râvnă pe care au arătat-o Părinţii în timpul oricărui act de dezbinare şi apostazie de la Biserică, şi atitudinea lor strictă faţă de erezii şi schisme.

Marele teolog ortodox contemporan Iustin Popovici spune că ,,aşa cum Domnul Iisus Hristos nu poate avea mai multe trupuri, tot aşa nu pot exista mai multe Biserici ... Pornind de la aceasta, din punct de vedere ontologic, a diviza Biserica nu este cu neputinţă. Nu a existat şi nu poate exista vreodată vreo divizare a Bisericii; dar au existat întotdeauna şi vor exista mereu căderi din Biserică. A fost căderea gnosticilor, arienilor, duhoborilor, monofiziţilor, iconoclaştilor, romano-catolicilor, protestanţilor, uniaţilor şi a tuturor celorlalţi apostaţi care alcătuiesc legiunea schismatică eretică”[56].

Pluralismul teologic admisibil şi aprobat de ecumenism nu este nimic altceva decât o încercare de a transforma Adevărul Dumnezeiesc în ceva relativ care poate fi stabilit prin compromis.

Sfântul Marcu al Efesului care a susţinut Ortodoxia într-una din cele mai critice perioade pentru Biserica Ortodoxă, ar spune: ,,Niciodată, o, omule, nu poate fi îmbunătăţit ceva care priveşte Biserica prin compromisuri: nu există nimic [intermediar] între Adevăr şi minciuni”[57].

Pe de altă parte, în urmă cu aproape 25 ani, protopopul Liberie Voronov, profesor de dogmatică la Academia Teologică din Leningrad (acum Sankt Petersburg), a susţinut public deosebirea ,,dogmelor universal obligatorii” (necessaria) de celelalte adevăruri ale învăţăturii creştine, pe care le-a retrogradat în categoria ,,celor dubioase” (dubia), propunând prin aceasta o reexaminare a Sfintei Tradiţii, pe care a numit-o ,,diversă”. El scria că o asemenea revizuire ,,ar trebui înfăptuită în duhul conştientizării smerite (!) a necesităţii de a elimina, prin înţelegere ecumenistă, inexactităţile sau exagerările cauzate istoric în metodele sau rezultatele teologhisirii. Acestea poate că au slujit la a apăra cum se cuvine Ortodoxia în trecut, dar acum au devenit un soi de obstacol pentru Biserică în marea sa misiune de a lumina lumea”[58].

Baza teoretică pentru deformarea dogmelor ortodoxe a fost vreme de mai mult de 10 ani în pregătire: deja la sfârşitul anilor ’1920, protopopul Serghie Bulgakov, care a devenit ulterior un eretic periculos, a început să publice născocirea sa despre ,,Sofia” ca un anume principiu feminin imaginar în Treimea dumnezeiască. Preotul Pavel Florenski şi-a adus de asemenea contribuţia sa gnostică la această doctrină falsă.

Erezia sofiană, deformând dogma Sfintei Treimi, a fost primită cu simpatie şi dezvoltată suplimentar întâi de renovaţioniştii ,,Şcolii de la Paris” şi mai târziu elaborată şi ,,canonizată” de partizanii ecumenismului, atât cei ,,ortodocşi” cât şi fraţii lor heterodocşi.

Blasfemia feministelor ecumeniste a fost încununarea finală şi logică a sofianismului. Sfidând ipostasul Dumnezeu-om al Mântuitorului nostru, ele se închină la ,,Sofia dumnezeiască” ca la cel de-al treilea ipostas al Sfintei Treimi.

Semnând în iunie 1993 aşa-zisa Uniune de la Balamand cu catolicii, ,,ortodocşii” ecumenişti şi-au exprimat public indiferenţa totală faţă de învăţătura dogmatică a Bisericii cu privire la Sfântul Duh. Este un fapt îndeobşte cunoscut că deformarea Crezului de către Biserica Romană prin adăugarea nelegiuită la acesta a lui ,,Filioque” în 1054 a condus la căderea Romei din Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Cu toate acestea, protopopul Ioan Sviridov, care a reprezentat Patriarhia Moscovei la conferinţa din Roma dedicată relaţiilor dintre creştinii ortodocşi şi cei catolici, a anunţat cu cinism, printre alte lucruri, că ,,ambele Biserici mărturisesc acelaşi Crez niceo-constantinopolitan”[59].

Nesocotirea hristologiei şi a dogmei despre cele două firi ale Domnului nostru Iisus Hristos este demonstrată prin recunoaşterea de către membrii ,,ortodocşi” ai Consiliului Mondial al Bisericilor a monofiziţilor drept coreligionari ai lor, şi de unirea lor cu ei.

 

 

7. ,,EUHARISTIA ERETICILOR – HRANA DRACILOR”

Viaţa Bisericii Ortodoxe, Trupul lui Hristos, se reazemă pe sfintele sale taine. Înrâurirea tainică a harului lui Dumnezeu prin ele presupune, din partea noastră, o păzire evlavioasă a sfinţeniei lor de orice contact cu ceva necurat. Mântuitorul Însuşi ne-a avertizat: Nu daţi cele sfinte câinilor (Matei 7, 6). Iată de ce cea mai importantă sfântă taină, euharistia, este săvârşită în timpul liturghiei credincioşilor, după plecarea catehumenilor.

Ni se aminteşte aceasta, înainte de canonul euharistic, de diacon care declară cu voce tare: ,,Uşile ! Uşile !” (adică, închideţi uşile pentru ca taina tainelor, sfânta euharistie să poată începe). Şi apropiindu-ne de sfântul potir, cu frică şi cu cutremur, pentru a ne împărtăşi cu Trupul şi Sângele lui Hristos, noi ne rugăm lui Hristos făgăduind să fim credincioşi în dragoste: ,,Că nu voi spune vrăjmaşilor tăi Taina Ta, nici sărutare nu Îţi voi da ca Iuda”. Atunci cum este cu putinţă a demonstra dumnezeiasca liturghie la tribunele ecumeniste, a face din ea un spectacol pentru toate soiurile de duşmani ai Bisericii – eretici, idolatri, sodomiţi şi alţi slujitori ai lui satan ?!

Ecumeniştii ,,ortodocşi” îşi dezvăluie tot mai des indiferenţa faţă de dogmele învăţăturii noastre creştine. Aceasta le dă posibilitatea să aibă dialogurile lor ,,teologice” blasfemiatoare cu reprezentanţii ,,monoteismului” – iudeii şi mahomedanii, şi chiar cu idolatrii – budiştii. Spiritualitatea călduţă a ,,diplomaţilor” bisericeşti le permite lor să recunoască ,,sfintele taine” ale ereticilor. În acest fel, ecumeniştii ,,ortodocşi” comit un păcat împotriva articolului 9 al Crezului nostru, întrucât ei nu mărturisesc pe Una, adică singura Biserică care păstrează exclusiv toate sfintele taine. Mitropolitul Vitalie (Ustinov) comentează că ,,Părinţii au introdus în mod deliberat Crezul de la Niceea în dumnezeiasca liturghie şi în alte slujbe bisericeşti zilnice ca rugăciune, pentru a împărtăşi sufletelor noastre întreaga învăţătură ortodoxă exprimată în această formă desăvârşită şi concisă. Cu alte cuvinte, pentru a face din Crez mai degrabă viaţa noastră decât o învăţătură abstractă.

Astfel, Sfinţii Părinţi ne învaţă că legătura noastră cu Domnul Dumnezeul nostru poate fi doar prin rugăciune; că noi trebuie să vorbim cu Domnul Dumnezeul nostru nu numai prin intelectul nostru, ci să-L contemplăm cu toate facultăţile sufletului nostru – mintea, inima şi voinţa noastră – în rugăciune şi credinţă. Crezul nu este doar expunerea învăţăturii noastre, memorandumul nostru privind credinţa, ci o strădanie duhovnicească rugătoare a tuturor facultăţilor sufletului nostru[60].

Orice adevăr dogmatic pe care-l mărturisim în rugăciune este izvorul puterii noastre morale care ne dă posibilitatea să primim darurile Sfântului Duh. ,,Adevărata viaţă, viaţa în Hristos, viaţa în Biserică depinde de strădania duhovnicească adevărată a credinţei şi rugăciunii”[61]. Potrivit învăţăturii lui Hristos, omul se uneşte cu Dumnezeu în taina împărtăşaniei – sfânta euharistie. Domnul spune: Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer; de va mânca cineva din pâinea aceasta, va fi viu în veci; şi pâinea care eu voiu da, trupul meu este, pre care îl voiu da pentru viaţa lumii. ... Amin, amin, grăiesc vouă. De nu veţi mânca trupul Fiului Omului, şi nu veţi bea sângele lui, nu veţi avea viaţă întru voi. ... Cela ce mănâncă Trupul meu şi bea Sângele meu, întru mine petrece, şi eu întru el (Ioan 6, 51, 53, 56).

Taina euharistiei îi uneşte pe oameni cu Dumnezeu, unindu-i astfel într-un Trup al lui Hristos, adică Biserica. Nu există, şi nu poate fi, sfântă împărtăşanie în afara Bisericii[62]. Sfântul Duh care preschimbă sfintele daruri în Trupul şi Sângele lui Hristos nu Se pogoară asupra unei mulţimi de eretici care se abat de la Adevăr. Potrivit Sfinţilor Părinţi, ,,împărtăşania ereticilor este hrana dracilor”. Prin urmare, euharistia este cu putinţă doar în Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Totodată, dacă nu există sfântă împărtăşanie nicăieri altundeva decât în Biserica Ortodoxă, nu există nici alte sfinte taine: ,,Dumnezeu Sfântul Duh Se pogoară în toate sfintele taine pentru întruparea Fiului lui Dumnezeu, fiindcă El este Dumnezeul-Om”[63].

Creştinii ortodocşi trebuie să fie neclintiţi în învăţătura lor potrivit căreia comunităţile religioase care se abat de la Ortodoxie nu au şi nu pot avea sfinte taine. Împărtăşirea cu sfânta euharistie a neortodocşilor, intercomuniunea practicată de ecumenişti nu este nimic altceva decât o profanare a sfintei euharistii, o hulă împotriva Sfântului Duh, care nu se va ierta nici în această lume, nici în cea care va veni, potrivit Mântuitorului nostru (Matei, 12, 31-32).

 

 

8. Prietenia ecumenistă ajută pe cineva să se obişnuiască cu păcatele neortodocşilor

Regretatul arhiepiscop Serafim (Sobolev) scria: ,,Este greu de spus unde se abat mai mult ortodocşii ecumenişti de la credinţa ortodoxă: în scrierile lor, sau prin participarea la conferinţele ecumeniste”[64]. Această participare care implică acceptarea compromisului dogmatic şi îndepărtarea de Sfânta Tradiţie este, în esenţa sa, trădarea Ortodoxiei.Multe lucruri s-au schimbat în conştiinţa Bisericilor Ortodoxe locale, inclusiv în cea a Patriarhiei Moscovei, de când ele s-au alăturat mişcării ecumeniste[65].

La Sinodul lor de la Moscova din 1948, Patriarhia Moscovei definea ,,mişcarea ecumenistă ca fiind o nouă încercare de a ridica turnul Babel, ca un semn al înşelării obişnuite a omului ... din cauza păcatului mândriei. Ea a înlocuit misiunea unei unificări lăuntrice, organice şi întemeiată dogmatic cu o unificare mecanică externă”. Este extrem de semnificativ că, la acea vreme, Patriarhia Moscovei socotea că ,,adevărata unitate a Bisericii era un concept străin înţelegerii” mişcării ecumeniste, şi că a-l adopta ar însemna ,,să respingă adevărata unitate a Bisericii ... în spaţiu şi timp ... să rupă lanţul neîntrerupt al harului care uneşte Biserica Ortodoxă cu sfinţii apostoli prin succesiunea apostolică ... să vândă tezaurul nostru păzit cu multă râvnă al credinţei pentru blidul de linte al foloaselor pământeşti şi prin aceasta să participe la ademenirea sufletelor omeneşti”[66].

Aceste din urmă cuvinte sună deosebit de dureros, când sunt comparate cu laudele de astăzi cântate în cinstea ecumenismului de ,,ortodocşii” ecumenişti ai Patriarhiei Moscovei.

Pe lângă abaterea acestor ,,ortodocşi” ecumenişti de la credinţa lor prin încălcarea sfintelor canoane şi dogmei Bisericii (pe care o mărturisim în articolul 9 al Crezului nostru), ecumenismul a zămislit alte roade rele. În special, prietenia care se dezvoltă între ecumenişti. Imperceptibil pentru ei înşişi, participanţii la întrunirile ecumeniste se abat de la convingerile lor anterioare şi dobândesc un limbaj special, o terminologie şi un mod de a gândi care se dezvoltă în procesul dialogului. Astfel se săvârşeşte înstrăinarea ortodocşilor ecumenişti de Biserica lor Mamă, întunecarea conştiinţei lor prin amăgiri eretice neortodoxe. Exact aşa cum a remarcat Sfântul Apostol Pavel: Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune (I Corinteni 15, 33).

Există un astfel de concept precum ,,curăţia duhovnicească” (arhimandrit Constantin Zaiţev) fără care loialitatea faţă de Hristos este de neconceput. Potrivit unui scriitor religios contemporan, ,,întrunirile, rugăciunile şi slujbele comune ecumeniste hrănesc o lipsă de loialitate constantă a participanţilor faţă de propria credinţă, şi inculcă în sufletele lor o stare rea de adulter duhovnicesc”[67].

Ecumeniştii au devenit conştienţi de mult timp de importanţa comunicării personale pentru cultivarea indiferenţei confesionale şi lipsei de scrupule. Ei au un motiv serios să nu se limiteze doar la publicaţii tipărite; mai presus de toate ei încurajează îndeosebi contactele personale care sunt stabilite la conferinţele şi adunările lor, la tot felul de dialoguri şi întruniri.

În occident, ca o regulă, ecumenismul a fost propagat pe scară largă decenii la rând, ţintind, în primul rând, la demoralizarea credinţei ortodoxe: alte confesiuni nefiind de un interes deosebit pentru vrăjmaşul omenirii, deoarece ele se află deja, în parte sau pe deplin, în puterea sa.

Funcţionarii mişcării ecumeniste, atât din occident cât mai ales din Rusia sovietică, au fost întotdeauna foarte atraşi de călătoriile gratuite în străinătate şi de toate avantajele aferente.

Şcolile teologice ale Patriarhiei Moscovei sunt corupte cu ajutorul ecumenismului potrivit unui plan menit să proiecteze multe decenii din viitor. Preoţii viitori sunt inoculaţi făţiş cu perspectiva ecumenistă în locul credinţei ortodoxe. Mulţi dintre ei sunt trimişi la studiu în centrele ecumeniste din occident, în timp ce mulţi studenţi neortodocşi străini studiază la seminariile şi academiile teologice ale Patriarhiei Moscovei, şi îşi obţin acolo rangurile (!) teologice. Ereticii apuseni sunt invitaţi nu numai să ţină ocazional câte o prelegere, ci cursuri întregi. Astfel, în decursul unui număr de ani, la sfârşitul anilor ’1970 şi începutul anilor ’1980, profesorul de la Institutul Răsăritean din Roma, iezuitul Michael Arranz a ţinut cursuri de liturgică la Academia Teologică din Leningrad. El însuşi a primit un doctorat în teologie din mâinile mitropolitului ,,ortodox” Nicodim (Rotov), şi înveşmântat ca un preot ortodox, s-a împărtăşit în altarul bisericii academiei.

În acest fel, trădătorii atestaţi ai Ortodoxiei sunt formaţi în Patriarhia Moscovei. În timpul anilor ,,reconstrucţiei”, sute de preoţi de mir din Patriarhia Moscovei au fost doar prea fericiţi să participe la ,,schimbul de experienţă” şi să fie formaţi în comunităţile protestante şi catolice din occident, în vreme ce nenumăraţi misionari occidentali, din cauza complicităţii binevoitoare a Patriarhiei Moscovei, au fost implicaţi pe faţă în coruperea poporului ortodox din Rusia. Aşa cum spunea recent arhipreotul patriarhal Ioan Sviridov, pe când se afla la Roma: ,,Rusia este ţara misiunii”[68]. Şi foarte recent, a început o mituire directă a clerului ortodox al Patriarhiei Moscovei de către catolici. Într-adevăr, toate aceste excese şi fărădelegi ale ecumeniştilor nu sunt decât ,,adulter duhovnicesc” !

Această expresie a fost folosită de preotul Timotei Selski[69].

 

Banchetul dat după una din conferinţele ecumeniste

 

 

9. ,,Preoţia” femeilor – o nouă ispită a şarpelui din vechime

Decăderea femeilor a devenit unul din cele mai primejdioase semne ale decăderii duhovniceşti, morale şi fizice a societăţii contemporane. Precum remarca un filozof: ,,O societate este asemenea femeilor sale”[70].

Lupta pentru drepturi, îndeosebi pentru drepturile femeilor, a creat un anumit ,,climat” al epocii noastre. Deosebit de neplăcută este o mişcare feministă inspirată de un sentiment de ură, desfrâu şi dorinţă de putere. Această mişcare a luat proporţii globale implicând în nebunia sa chiar ţările cele mai înapoiate în ce priveşte emanciparea.

Strădaniile feministelor sunt de nedomolit. Ele sunt o versiune contemporană a supliciului mitologicului Tantalus. În loc să dăruiască viaţă şi dragoste potrivit firii lor, feministele luptă cu înverşunare pentru putere, inclusiv puterea în Biserică[71].

Preotesele din vremurile moderne, înnebunite de mândrie, pretind în mod blasfemiator să slujească liturghia şi să aducă sfintele taine. Ce spectacol îngrozitor !

Toate acestea, contrare învăţăturii apostolice absolut limpezi: Că Dumnezeu nu este al tulburării, ci al păcii, precum întru toate bisericile sfinţilor, muierile voastre în biserică să tacă; că nu li s-a dat voie lor să grăiască, ci să fie plecate, precum şi legea zice. Iar de voiesc să se înveţe ceva, acasă să-şi întrebe pre bărbaţii lor; că ruşine este muierilor să grăiască în biserică (I Corinteni 14, 33-35).

Au devenit perimate cuvintele insuflate de Dumnezeu ale marelui apostol, sau ele arată dispreţ faţă de femei, aşa cum au susţinut apărătorii amăgitori ai drepturilor egale ? Nu a spus acelaşi apostol: Nu este iudeu nici elin, nu este rob nici slobod, nu este parte bărbătească nici femeiască; că voi toţi unul sunteţi întru Hristos Iisus (Galateni 3, 28). Cu aceste cuvinte uluitor de simple, apostolul nu numai că respinge disputele obositoare cu privire la libertate, naţionalitate şi selectivitate, ci explică de asemenea esenţa adevăratei egalităţi a bărbaţilor cu femeile.

Atitudinea riguroasă a apostolului faţă de conduita femeilor în biserică este pricinuită nu numai de binecunoscutul păcat al mamei noastre originare Eva care l-a aruncat pe Adam, şi ulterior întreaga omenire, în păcatul originar, ci şi de observaţia specifică a tulburării provocate, în mod evident, femeilor (I Timotei 2, 14). Apostolul nu putea decât să ţină seama că, prin firea lor, femeile sunt mai expuse la tot felul de influenţe, inclusiv cele profund păcătoase şi vătămătoare. Acest fenomen alcătuieşte tema predominantă a plăsmuirii din întreaga lume; piesele de teatru şi producţiile de cinema abordează de asemenea această temă.

Este suficient să ne îndreptăm atenţia asupra câtorva evenimente foarte recente din sfera feminismului ecumenist, pentru a înţelege relevanţa cuvintelor apostolului exprimate acum 2.000 ani.

Pe 4-7 noiembrie 1993, în oraşul Minneapolis (SUA) a avut loc faimoasa conferinţă feministă ,,Re-închipuirea”, pentru a trata o parte din programul Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB) convenit în 1988, ,,Deceniul ecumenist: Bisericile în solidaritate cu femeile”. Deşi această conferinţă, la care au participat mai mult de 2.000 femei şi câţiva bărbaţi, nu a fost sponsorizată de CMB, câţiva din membrii săi cei mai de seamă s-au aflat printre participanţii activi ai conferinţei.

Neputând să ne hotărâm să cităm cele mai detestabile blasfemii, îndeosebi cele cu privire la Patima Mântuitorului nostru, şi cerând iertare Domnului, considerăm că este necesar să enumerăm doar câteva detalii ale acestei conferinţe feministe şi câteva teze individuale ale lucrărilor prezentate.

Astfel, femeile blasfemiatoare participante la conferinţa ,,Re-închipuirea”:

 

- au încercat să respingă dogma Sfintei Treimi;

- s-au străduit să discrediteze Sfintele Scripturi: ,,Ca femei, noi simţim necesitatea de a căuta valori superioare celor cuprinse în Biblie” a anunţat Aruna Ganadazon, membru CMB;

- s-au închinat ,,divinei Sofia” ca cel de-al treilea ipostas al Sfintei Treimi;

- au încercat să-şi prezinte învăţătura despre Sofia ca pe o nouă formă de hristologie;

- au accentuat, ca fiind de o însemnătate deosebită pentru femei, recunoaşterea prezenţei calităţilor feminine în firea dumnezeiască sub numele de ,,Sofia”;

- au batjocorit patimile Domnului nostru Iisus Hristos pe cruce (profesor Dolores Williams de la Seminarul Teologic Unificat din oraşul New York);

- au săvârşit ritualuri noi şi aşa-zisa ,,liturghie a mierii şi laptelui”, în timpul căreia participantele au cântat laude ,,dulcii Sofia după al cărei chip am fost create” şi cu ,,mişcări pătimaşe ale trupurilor lor” au amintit lumii ,,dulceaţa şi senzualitatea ei”;

- au proclamat libertatea sexuală, inclusiv libertatea şi egalitatea lesbienelor (,,preotesele” lesbiene au prezentat lucrările şi declaraţiile lor).

 

În acest punct o vom cita pe participanta presbiteriană sud-coreeană Chung Hyun Kyung care a dobândit un renume de scandal la cea de-a VII-a Adunare de la Canberra. ,,Biserica Creştină – a declarat ea – este prea patriarhală (subordonată bărbaţilor); prin urmare, noi ne-am adunat aici pentru a distruge această idolatrie patriarhală a creştinismului”. Vorbind despre ,,creştinismul” ei, Chung l-a descris ca o sinteză de concepte a trei zeităţi: Kali din religia hindusă, Guan-in din budism şi anticul Ino din Filipine !

Neţinând cont de dizgraţia conferinţei feministe ,,Re-închipuirea” care a provocat o furtună de proteste şi a fost numită neo-păgână, eretică şi blasfemiatoare, Konrad Raiser, secretarul general al CMB, a apărat-o ca fiind ,,una din cele mai ecumeniste întruniri ţinute în această ţară (SUA) de multă vreme încoace”, şi a fost bucuros să observe că toţi participanţii ,,au fost de acord că este necesar să-şi lărgească orizonturile”.

Aprecierea pozitivă a acestei conferinţe de către CMB s-a manifestat în faptul că unul din participanţii săi activi şi planificatori ai programului său, o presbiteriană, Ann Lundy, care a fost concediată după conferinţă din postul său destul de înalt în SUA ca urmare a indignării coreligionarilor ei presbiterieni, a fost propusă pentru postul de secretar general adjunct al CMB, şi ulterior numită în acest post[72].

Atacurile feminismului agresiv asupra creştinismului, inclusiv asupra ortodoxiei, s-au făcut simţite în mai multe ţări. Baza teoretică pentru atragerea activă a femeilor în rândurile clerului şi justificarea hirotoniei lor este furnizată nu numai de heterodocşi, ci şi de Bisericile ,,Ortodoxe” ecumeniste, în special de Institutul Teologic [Sfântul Serghie] din Paris.

Prietenia ecumenistă în orice mod posibil promovează dizolvarea hotarelor confesionale, adică distrugerea împrejmuirii Bisericii. ,,Ortodocşii” ecumeniştii devin îmbibaţi cu înşelările neortodocşilor şi devin obişnuiţi cu păcatul lor. Acest fapt este demonstrat foarte limpede de evoluţia atitudinii Patriarhiei Moscovei faţă de ,,preoţia” femeilor. Epistola Sfântului Sinod al Patriarhiei Moscovei din 1976 a respins cu hotărâre propunerea ecumenistă de a permite ,,preoţia” femeilor, argumentând că, în această privinţă, Biserica Ortodoxă este obligată să urmeze tradiţia bisericească generală rânduită de Însuşi Domnul Iisus Hristos. Epistola a subliniat de asemenea faptul că ,,istoria Bisericii nu a cunoscut nici un precedent cu femei săvârşind sfintele taine”[73]. Aceeaşi epistolă a punctat imposibilitatea aderării la poziţia majorităţii protestante care are în vedere ,,preoţia” femeilor, ,,exprimându-şi adeseori atitudinea faţă de această chestiune în termeni seculari străini de revelaţia dumnezeiască[74].

Frecvenţa crescândă a adunărilor ecumeniste a devenit cauza unei ,,apostazii pas cu pas”[75] de la Sfânta Tradiţie ce duce drept către coliturghisirea amintită mai sus a ,,ierarhului ortodox” cu ,,preotesele” în Vancouver. Şi recent, alt ierarh al Patriarhiei Moscovei, Mitropolitul Antonie (Blum) de Suroj, a îndrăznit să vorbească despre o bază teoretică pentru admiterea preoţiei femeilor şi să afirme public că nu vede nici un impediment teologic pentru hirotonirea femeilor[76]. Acceptând libertăţile fascinante ale CMB, ,,ortodocşii” ecumenişti îşi vădesc dispreţul faţă de succesiunea apostolică, şi în particular faţă de taina preoţiei.

În Biserică, toţi membrii, atât bărbaţi cât şi femei, alcătuiesc unitatea tainică a Trupului lui Hristos. Toţi sunt chemaţi la sfinţenie, la o misiune apostolică generală şi la Împărăţia Cerurilor. Însă aceasta nu înseamnă că toţi sunt chemaţi să fie preoţi. Însuşi Domnul nostru care a întemeiat Biserica în înţelepciunea Sa dumnezeiască a prevăzut soluţia acestei probleme. Deşi au existat şi femei printre cei apropiaţi de Hristos, nici una din ele nu s-a aflat printre cei 12 apostoli. Este cu neputinţă să crezi că aceasta a fost o coincidenţă şi că Mântuitorul a făcut o concesie duhului vremii[77].

Şi totuşi, Domnul nu le-a subestimat în nici un fel pe femei în comparaţie cu ucenicii Săi. Dimpotrivă, unele femei au fost cinstite în mod deosebit[78]. Astfel, Hristos Şi-a dezvăluit dumnezeirea şi a propovăduit mântuirea unei femei păcătoase din Samaria, ai cărei locuitori erau dispreţuiţi de evrei (Ioan 4, 5-42). După Înviere, ,,minunata unanimitate” a tuturor evangheliştilor (Matei 28,1-8; Marcu 16,1-10; Luca 24,1-10; Ioan 20,11-18) atestă faptul că tocmai femeile au avut cinstea de a fi primele care au auzit vestirea îngerului şi L-au văzut pe Hristos înviat. A fost voia lui Hristos ca ele să fie părtaşe la taina Învierii înaintea apostolilor. Sfintele Mironosiţe au fost primele care L-au văzut pe Învăţătorul lor înviat şi au fost pline de incredibilul adevăr al arătării Lui în trupul preaslăvit, ca ele să poată da mărturie de aceasta înaintea ucenicilor lui Hristos deoarece aceştia din urmă plângeau şi se tânguiau (Marcu 16, 10)[79].

Cei dintâi ierarhi ai Bisericii lui Hristos au fost sfinţii apostoli, nu femeile. Marele Păstor, Iisus Hristos Însuşi i-a numit pe ei ca să păzească turma lui Dumnezeu, să conducă Biserica, să săvârşească sfânta euharistie (Luca 22, 18), să propovăduiască şi să boteze (Matei 28, 19), să lege şi să dezlege, să ungă şi să tămăduiască (Marcu 6, 13) etc. Când hirotoneau diaconi (Faptele Apostolilor 6, 6), preoţi (Faptele Apostolilor 14, 23; Tit 1, 5) şi episcopi (II Timotei 1, 6), ei nu hirotoneau niciodată femei. Dimpotrivă, ei le-au învăţat pe femei să fie tăcute şi evlavioase (I Timotei 2, 10-12), aşa cum povăţuia Apostolul Pavel: Muierile voastre în biserică să tacă (I Corinteni 14, 34).

Aceste învăţături apostolice cu privire la femei nu amintesc în nici un fel de ,,înapoierea”, ,,misoginismul” sau ,,dispreţul” notorii pe care feministele şi liberalii ecleziastici le place să le reproşeze sfinţilor apostoli. Ce diferenţă între toată această zarvă şi marea cinste, plină de pace, arătată de sfinţii apostoli surorilor lor întru Hristos !

Implicând femeia într-o sferă de activitate neobişnuită pentru ea, ,,apărătorii” vicleni ai drepturilor şi libertăţii femeii o distrag pe ea în realitate de la slujirea pe care Dumnezeu i-a dat-o ei în comunitatea creştină şi în Biserică. Şi minciunile despre ,,emanciparea” femeii în sfera spirituală ameninţă să fie dezvăluite în forme incomparabil mai urâte şi mai dureroase decât urâţenia deja dezvăluită şi morbiditatea celor din sfera seculară.

Ademenind femeia cu o libertate imaginară şi noi fructe interzise, discipolii de astăzi ai şarpelui din vechime urmăresc fără îndoială acelaşi scop cu tatăl lor, diavolul: să nimicească cu totul femeia.

Modelele şi argumentele ecumeniste seculare mult prea omeneşti sunt în contradicţie cu caracterul veşnic al Sfintelor Scripturi. Când au interzis femeilor să propovăduiască în biserici, sfinţii apostoli au fost călăuziţi de înţelepciunea dumnezeiască, nu de cea omenească. Filozofeala pământească a liberalilor ecumenişti, vorbăria lor despre ,,înapoierea” sfinţilor apostoli şi ,,subjugarea” femeii de către bărbat, contrazice întreaga Tradiţie a Bisericii şi istoria ei care dovedeşte cinstea arătată femeilor – mărturisitoare ale credinţei, mucenice şi binecuvântate care L-au preaslăvit pe Dumnezeu prin sfinţenia lor. Ţari, patriarhi şi episcopi, şi creştini ortodocşi de rând se roagă cu toată smerenia la fericita Xenia de Petersburg cea pribeagă şi nebună pentru Hristos şi la alte sfinte femei, mucenice şi sfinte. Se pot da sute de exemple de cinste arătată sfintelor femei şi se pot respinge astfel cu uşurinţă zadarnicele argumente sociale, psihologice şi de alt fel ale ecumeniştilor.

Cel mai însemnat argument împotriva lor este pilda Maicii Domnului, smerenia şi modestia pe care ea le-a arătat în viaţa ei pământească. Preasfânta Fecioară, care a născut pe Hristos, a dus o viaţă simplă, liniştită, nepropovăduind nicicând în biserică, potrivit învăţăturilor apostolice.

Inovaţia fără precedent a moderniştilor bisericeşti care acceptă femei ,,preot” şi chiar ,,episcop” pretinde chipurile că restabileşte drepturile femeilor, pentru a le emancipa. În orice caz, promotorii protestanţi ai femeilor reuşesc să combine preamărirea lor excesivă a femeii în duhul feminismului modern cu o totală desconsiderare faţă de Maica Domnului nostru Iisus Hristos, cea de Dumnezeu aleasă. Şi aceasta contrar proorociei Sfântului Duh că o vor ferici toate neamurile (Luca 1, 48).

Potrivit opiniei mitropolitului Vitalie (Ustinov), ,,preoţia” femeilor arată o ruptură totală de Sfânta Tradiţie.

 

O preoteasă contemporană

Mary Ware, o femeie ,,preot” din Canada, în timpul momentelor finale ale liturghiei pe care a slujit-o la Canberra împreună cu episcopul Jon Samuel din Pakistan. Este săvârşită o pseudo-euharistie.

 

 

10. De la Sfânta Rusie la cea mai ’plănuită’ ţară

,,Taina fărădelegii” a învăluit într-adevăr întreaga lume. Duşmanii lui Hristos, inclusiv cei care îşi spun ,,creştini”, definesc tot mai des epoca noastră ca fiind ,,post-creştină”. Şi Rusia secolului XX a devenit cea mai polarizată ţară între apostazia şi evlavia sa. Când cugetăm la Revoluţia din 1917 cu crimele şi ororile sale fără precedent asupra milioanelor de mărturisitori şi mucenici pentru Hristos, ne gândim invariabil la Apocalipsă. Cum a putut avea loc această ,,repetiţie generală” a venirii antihristului într-o ţară odinioară sfântă ? Şi nu te poţi abţine să nu condamni amăgitorii răuvoitori, cei care au distrus în mod sistematic sufletul poporului.

Doar încercând să înţelegem anumite particularităţi ale trecutului istoric al Rusiei este cu putinţă a concepe consecinţele tragice ale deteriorării duhovniceşti şi morale a elitei educate ruse, care a cauzat prăbuşirea lumii ortodoxe vechi de un mileniu. Este necesar un efort sincer şi intelectual pentru a încerca şi a depăşi prejudecăţile ostile şi clişeele străine înrădăcinate (ca, de exemplu, ,,ruşii au fost întotdeauna robi”) şi a te elibera de ideea că Rusia este ,,înapoiată şi stagnantă”, un concept impus de lumea seculară care l-a ,,îngropat” demult pe Dumnezeu în sufletul său. Acest efort ne poate ajuta să înţelegem de ce străvechea Rusie a devenit obiectul animozităţii şi punctul central al luptei dintre bine şi rău.

Nedorind câtuşi de puţin să minimalizăm evlavia fraţilor noştri ortodocşi întru Hristos, mai cu seamă a grecilor, sârbilor, bulgarilor, românilor şi a altora, totuşi trebuie să subliniem caracteristicile exclusiv ruse ale evlaviei. În primul rând, noi avem în vedere perioada moscovită, când viaţa de zi cu zi a poporului rus îndreptăţea Rusia să fie numită Sfântă[80].

Rugăciunea şi isprăvile duhovniceşti practicate de strămoşii noştri care erau de neînchipuit nu numai în Apusul latin, ci şi în Răsăritul ortodox, sunt discutate în cartea arhidiaconului Pavel de Aleppo, care l-a însoţit pe Patriarhul Macarie al Antiohiei în călătoria sa în Rusia între anii 1654-1656: „Aceşti oameni sunt cu adevărat creştini şi extrem de evlavioşi ...[81] Cine ar crede aceasta ? Ei i-au întrecut pe pustnici !”[82]

Durata slujbelor, stricteţea posturilor şi practicarea perseverentă zilnică a evlaviei de către ruşi a stârnit nu numai uimirea şi admiraţia monahilor antiohieni care i-au vizitat, ci şi adevărata lor tânguire: „Doar închipuiţi-vă, ei stau nemişcaţi tot timpul slujbei, ca nişte stânci; fac nenumărate metanii şi toţi deodată, ca şi cu o singură gură cântă rugăciunile; şi, cu totul uluitor, copiii mici participă la toate acestea. Râvna lor pentru credinţă ne-a făcut să ne minunăm. O, Doamne ! O, Doamne ! rugăciunile, cântările şi liturghia continuau iară şi iară !”[83]

Modul de viaţă al poporului rus avea un caracter ascetic[84]. Potrivit arhidiaconului Pavel, „prin măsura rugăciunii lor, moscoviţii îi întrec probabil pe sfinţi înşişi, şi aceasta este valabil nu numai pentru poporul simplu şi sărac, ţărani, femei, tinere fete şi copii mici, ci şi pentru înalţi demnitari, oameni de stat şi soţiile lor”[85].

Într-adevăr, mirenii şi monahii deopotrivă practicau ascetismul indiferent de clasa socială căreia îi aparţineau. Astfel, marii pustnici – Sfinţii Iosif de Voloţk şi Nil de Sora – erau boieri. Şi ei nu erau o excepţie: mulţi oameni distinşi şi-au căutat mântuirea în mânăstiri; printre ei erau mulţi prinţi. Un chip monahal, îngeresc a fost întotdeauna un ideal demn de urmat pentru un rus. Mirenii se deosebeau de monahi numai prin aceea că ei nu depuneau votul celibatului, şi vieţuiau în afara unei mânăstiri[86]. Şi dacă circumstanţele vieţii lor sau îndatoririle lor familiale îi împiedicau să devină monahi în timpul vieţii, după aceea, în preajma morţii, mulţi dintre ei, atât tineri cât şi bătrâni, îşi lăsau de obicei toate bunurile sau o mare parte din ele Bisericii, şi se făceau monahi. Şi mulţi prinţi, precum Sfântul Alexandru Nevski (Alexie în schimă) s-au făcut monahi.

Rânduielile monahale s-au extins şi în viaţa laică. Pavel de Aleppo nota că foarte adeseori, chiar într-un mediu laic, ei ,,se simţeau ca şi cum se aflau într-o mânăstire”[87]. Rusia strălucea prin evlavia sa: „Ne-am minunat de rânduielile lor bisericeşti ... Nu este nici o diferenţă între tipicul monahal şi cel al unei biserici de mir – ele sunt identice”[88].

Toate aspectele vechiului mod de viaţă rus – ca organizarea timpului, programul zilnic, regulile de conduită, relaţiile sociale şi familiale, mâncarea, îmbrăcămintea etc – erau inspirate de rânduielile bisericeşti. Idealul Sfintei Rusii era năzuinţa oamenilor către sfinţenie, şi dorinţa lor de a-L urma pe Hristos. Credinţa ortodoxă determina toate manifestările vieţii oamenilor şi alcătuia baza sa. O credinţă sinceră în Hristos şi dragostea pentru El au dat naştere de asemenea dragostei pentru aproapele, care laolaltă cu mila şi ospitalitatea au fost trăsăturile cele mai caracteristice ale poporului rus.

Istoria ne spune că marii cneji erau adeseori pilde de milostenie. Marele Cneaz Ioan era poreclit de toată lumea ,,Kalita” (în limba tătară, pungă) deoarece el purta întotdeauna o pungă plină cu bani pentru a împărţi milostenie. Oamenii avuţi construiau case pentru vârstnici, spitale şi orfelinate, şi casele boierilor şi negustorilor ofereau adăpost şi hrană pentru un număr mare de drumeţi şi nevoiaşi.

Dragostea pentru Biserică în Sfânta Rusie era cu totul ieşită din comun. În afară de preocuparea generală pentru construirea şi împodobirea bisericilor şi mânăstirilor, decoraţiunile religioase erau de asemenea la mare preţ în casele ruşilor, atât în palatele cnejilor cât şi în colibele oamenilor de rând. ,,Casa fiecăruia este plină de numeroase icoane împodobite cu aur, argint şi pietre preţioase, şi nu numai înăuntrul casei, ci şi afară ...; vedem aceasta nu numai la boieri, ci şi la ţărani, fiindcă dragostea lor de icoane şi credinţa lor sunt cu totul remarcabile”[89].

Evlavia exterioară era urmarea strădaniei duhovniceşti lăuntrice. Urmând rânduielile mânăstireşti, strămoşii noştri nu se rugau numai la slujbele bisericeşti, ci şi acasă. Mirenii se străduiau să fie statornici în săvârşirea rânduielilor de rugăciune aşa cum erau indicate în cărţile de slujbă, în pofida greutăţii de a le îmbina cu munca lor de zi cu zi. Nu era nimic neobişnuit ca un ortodox rus să citească sau să asculte întreaga Psaltire într-o săptămână; mulţi dintre ei făceau până la 1.200 metanii însoţite de rugăciunea lui Iisus. Rugăciunea lui Iisus, rugăciunea către Maica Domnului şi Crezul erau rostite de mai multe ori pe zi. Pe lângă aceasta, ei se rugau tot timpul în vreme ce munceau, ca să nu fie distraşi de cugete deşarte şi păcătoase[90].

Marii cneji şi ţarii, care erau hrăniţi duhovniceşte de povăţuitorii lor religioşi, dădeau adeseori pilde uluitoare de evlavie. Aşa au fost, printre mulţi alţii, Sfântul Andrei Bogoliubski, al cărui nume vorbeşte deja despre dragostea sa pentru Dumnezeu (,,Bogoliubski” este un cuvânt rus pentru ,,iubitor de Dumnezeu”); Sfântul Daniil, cneazul Moscovei, cunoscut pentru evlavia şi blândeţea sa, care a primit schima monahală cu puţin timp înainte de moartea sa (în anul 1303); dreptul ţar Feodor Ioanovici (pomenit ca făcător de minuni al Moscovei în calendarul Bisericii Ruse); şi ţarul Alexie Mihailovici[91]. Acesta din urmă a fost o mare autoritate în ce priveşte Tipicul (Rânduieli pentru slujbele bisericeşti), şi uneori amintea monahilor ce irmos şi tropar trebuiau citite şi glasurile lor. (Se ştie că el îl corecta până şi pe Pavel de Aleppo când acesta din urmă făcea uneori o mică greşeală). Ţarul lua parte la slujbele care durau uneori 6-7 ore, şi îşi petrecea o noapte întreagă în rugăciuni[92]. În afară de aceasta, ţarul Alexie Mihailovici respecta cu stricteţe postul. Pe toată durata postului mare, lunea, miercurea şi vinerea, el se înfrâna cu totul de la mâncare, iar în celelalte zile mânca doar o masă simplă. „Dineurile sale festive, ca o regulă, nu erau câtuşi de puţin ospeţe, ci mai degrabă mese călugăreşti, la care nici măcar ţarului nu i se punea în faţă carne în prezenţa clerului, şi care erau însoţite de lecturi din vieţile sfinţilor din ziua respectivă, aşa cum este obiceiul în mânăstiri”[93].

Fiind martorul unei astfel de mărturisiri de credinţă în viaţa de zi cu zi, ,,nemaiauzită în nici o altă ţară”[94], Pavel de Aleppo a exclamat: ,,Nu este aceasta o ţară binecuvântată ? Fără îndoială, credinţa creştină este respectată aici în toată curăţia sa ... O, cât de fericiţi sunt ei !”[95]

Citând cele de mai sus, noi nu încercăm totuşi să idealizăm viaţa morală a strămoşilor noştri, nici să-i considerăm ireproşabili. La urma urmei, firea omenească, care este vătămată de păcat, este pricina căderilor şi împiedică împlinirea deplină a sfintelor idealuri. „Sufletul unui rus este foarte generos, şi, împreună cu isprăvile marii sfinţenii viaţa rusă era plină de multe vicii şi manifestări ale păcatelor grave ... Dar, cu toate că strămoşii noştri erau capabili de a săvârşi păcate grave, ei puteau de asemenea să ajungă la o pocăinţă profundă”[96]. Împreună cu pocăinţa din adâncul inimii ca mijloc de curăţire sufletească, statornicia de veacuri în credinţa ortodoxă a ajutat poporul rus să evite ateismul fatal care cuprinsese Apusul umanist. Există încă o prăpastie între credinţa Rusiei care se roagă şi se pocăieşte şi cea a Apusului ,,progresist”. Pe câtă vreme ignoră esenţa duhovnicească a Rusiei, adversarii ei ,,declară că această preocupare pentru păstrarea integrităţii religioase în evlavie şi frica de Dumnezeu, pe care ei sunt incapabili să o înţeleagă, este o barbarie retrogradă; ei îi consideră pe aceşti oameni sclavi doar fiindcă, în preocuparea lor primordială pentru trăirea realităţii religioase, ei se dovedesc a fi străini de ambiţiile politice[97] ... Apusul, dimpotrivă, inculcă în mod repetat în minţile ruse ceea ce el numeşte progres şi care a adus întotdeauna vătămare integrităţii sufletului rus şi aspiraţiei sale duhovniceşti”[98].

Rugăciunea, postul şi milostenia – întreaga viaţă a omului în Sfânta Rusie era clădită potrivit poruncilor lui Hristos, învăţăturii Sfinţilor Părinţi şi caracterului vieţii bisericeşti. Ţelul unei vieţi de zi cu zi era de a-l pregăti pe om pentru viaţa veşnică: ,,Voi cei ce aţi păşit pe calea îngustă a durerii; voi toţi care în viaţă aţi luat crucea ca pe un jug, şi M-aţi urmat în credinţă, veniţi, bucuraţi-vă de cinstea şi cununile cereşti pe care le-am gătit pentru voi” (din slujba de înmormântare).

Pot apusenii – ai căror strămoşi au pus principiul material înaintea celui duhovnicesc, care au preferat estetica eticii, hedonismul ascetismului, şi cei ale căror lecturi favorite nu au fost Vieţile sfinţilor, ci beletristica, precum Decameronul ?! – pot ei să înţeleagă acest mod de viaţă şi această construcţie a minţii ?!

Este prea puţin surprinzător că Rusia a fost stigmatizată şi că marea şi slăvita sa perioadă istorică a fost înfierată ca ,,cea mai rea perioadă din istoria rusă, cea mai înăbuşitoare ...”[99]. Nenumăraţi sunt cei care, având ,,ochi pentru rău”, au aruncat cu pietre în Sfânta Rusie. Printre ei s-au numărat nu numai heterodocşii rău intenţionaţi faţă de ţara ortodoxă care nu au cruţat ,,nuanţele întunecate când au descris feluritele vicii imorale şi neorânduielile din societatea rusă”[100], precum Adam Olearius, ambasadorul provinciei germane Holstein, sau ambasadorul Sfântului Imperiu Roman, baronul Augustin Meierberg, care a examinat Rusia în anii ’30-’60 ai secolului al XVII-lea, ci şi o parte din propriii istorici naţionali, ca toţi cei al căror ideal era Apusul secularizat, ,,iluminat”.

Contradicţiile dintre mărturiile binevoitoare ale arhidiaconului Pavel de Aleppo şi descrierile ostile ale Rusiei moscovite ale contemporanilor străini care au zugrăvit doar aspectele tenebroase care pot fi întâlnite în orice ţară de pe faţa pământului, sunt desigur contradicţii pur şi simplu aparente. Fiind cleric ortodox şi însoţitor al unui vizitator însemnat – patriarhul Antiohiei –, Pavel de Aleppo a avut o împrejurare favorabilă pentru a observa viaţa în Rusia ortodoxă în locul în care se concentrase tot ceea ce era sfânt, bun şi evlavios în societatea rusă, adică în Biserică. Oricum, trimişii străini nici măcar nu aveau dreptul să participe la slujbele bisericeşti, şi prin urmare ei au cercetat viaţa în Rusia ,,din alt punct de vedere, personal – de pe străzi, din pieţe, cârciumi, târguri, locuri de afaceri, magazine străine etc”. Aşadar, mărturiile lor nu numai că nu sunt contradictorii, ci chiar se completează reciproc. ,,Făcând abstracţie de aceasta, trebuie să nu uităm că Pavel, fratele nostru în credinţă, privea Rusia cu ochii prieteniei şi ai simpatiei, în vreme ce scriitorii apuseni tratau poporul şi ţara care le oferea ospitalitate cu dispreţ şi chiar duşmănie”[101].

Demn de reţinut este şi faptul că cercetătorii pro-Apus rău intenţionaţi ai istoriei Rusiei utilizau adeseori etaloane care-i distorsionau trecutul sfânt. Ei erau înclinaţi să atribuie semnificaţia primară unor astfel de lucrări istorice şi literare care serveau ca o gură de evacuare pentru sentimentele de nemulţumire şi protest, manifestate de obicei în oameni cu o conştienţă acută a personalităţii lor. ,,Tocmai personalitatea şi manifestările ei primeau cea mai mare însemnătate în ochii cercetătorilor noştri. Între timp, formarea duhovnicească a Rusiei moscovite se baza pe o dispoziţie cu totul diferită plină de o conştientizare a unei slujiri atât de înalte şi altruiste încât rămânea foarte puţin loc pentru orice ,,personal”. Tocmai în această slujire se manifesta calitatea spirituală a societăţii moscovite, a tuturor claselor sale. Doar această calitate spirituală i-a permis Rusiei moscovite să împlinească marea sa misiune, aceea de a clădi un imperiu ortodox, care îndeplinea într-adevăr cerinţele ideologiei ,,celei de-a treia Rome” (adică, misiunea păstrării Ortodoxiei în lume) care a fost înţeleasă nu ca o împodobire vanitoasă a structurii naţionale pământeşti a ţării, ci ca o sarcină atotdeterminantă a vieţii poporului rus ca întreg, de la ţar până la ultimul şerb care era credincios lui Dumnezeu”[102].

Auzim adeseori că idealul sfinţeniei a fost principalul şi singurul merit al Sfintei Rusii. Chiar dacă ar fi fost numai atât, am putea fi fericiţi că a existat o astfel de perspectivă asupra vieţii. Dar, aşa cum am văzut, împreună cu idealul sfinţeniei Rusia avea un mod de viaţă în care această sfinţenie era, în realitate, împlinită, deoarece credinţa fără de fapte moartă este (Iacov 2, 20 şi 26). Tocmai acest fapt ,,a stârnit puterile răului”, şi ele au transformat Rusia în propria moşie: ,,Patria mea, eşti îndurerată şi fără glas, patria mea, ţi-ai pierdut mintea”[103].

În timpul regimului sovietic, două popoare vieţuiau unul lângă altul într-o singură ţară: poporul sovietic şi poporul rus. Primul şi cel mai numeros a trăit fără Dumnezeu chiar până astăzi, când URSS nu mai există, şi păcătuind grav în goana sa către pierzare: ,,Şi pretutindeni, ca la o paradă, întreaga ţară mărşăluieşte cu paşi mari către iad”[104]. Dar poporul ortodox rus, deşi mic ca număr şi istovit de o luptă inegală ce durează de aproape un veac, străluceşte cu viaţa sa cu frică de Dumnezeu, jertfă de sine şi puterea rugăciunii, întocmai evlavioşilor săi strămoşi. Oare este acest popor moştenitorul nemuritor al Sfintei Rusii, această urmă de sare duhovnicească, ultima nădejde duhovnicească a lumii care a devenit săracă în virtute ?

 

 

11. „Ei vroiau cu toţii să fie rozicrucieni ...”

,,O predică eficace în Rusia înseamnă o predică înaintea lumii”, spunea V.A. Ternavţev în 1901, în lucrarea sa prezentată la întrunirea filozofico-religioasă din Sankt Petersburg.

Izvoarele a multe învăţături şi erezii false care au învăluit din zilele noastre cercurile bisericeşti din întreaga lume ar trebui căutate în atmosfera spiritual-intelectuală a secolului XX. Desigur, genealogia conştiinţei eretice este probabil tot atât de veche ca păcatul însuşi, dar noi nu o vom analiza.

Timp de mai mult de două veacuri, cea mai talentată parte a intelighenţiei ruse, înclinată în mod tradiţional spre învăţătură, a fost o susţinătoare a ideilor care au determinat în multe feluri duhul vremurilor noastre. În orice caz, problema este că elita gândirii creatoare ruse, cu câteva excepţii (A. Homiakov, N. Gogol, F. Dostoievski şi alţii), ademenită de umanismul apusean, a sfârşit într-o secularizare nestăpânită şi a rămas multă vreme în afara hotarelor Bisericii.

Conceptul de ,,intelighenţie rusă” a dobândit o conotaţie laudativă în Apus. Însă, aceasta este doar o apreciere omenească. Înzestraţi din belşug, dar neavând înţelepciunea smereniei, „sărăcia duhului”, cum va da ochii cu Înfricoşatul Judecător ? Intelighenţia rusă este cea care poartă, în primul rând, vina gravă de a-i ademeni pe ,,cei mici” –poporul rus ortodox care obişnuia să fie singurul păzitor al mărturisirii credinţei de toate zilele. Propovăduind „iluminarea” distrugătoare de suflet şi ateismul, această intelighenţie şi-a aruncat poporul într-un întuneric infernal unde timp de aproape 80 ani ,,a plâns şi a scrâşnit din dinţi” neîncetat.

Pierzându-şi echilibrul duhovnicesc, ruşii au devenit ,,o batjocură printre neamuri”, adeverind cuvintele teribile ale lui Dostoievski: „Unde nu este Dumnezeu, totul este permis”. Cronica curentă a Rusiei de astăzi, orice relatare a evenimentelor atestă adevărul acestor cuvinte.

,,Diavolii” au pus stăpânire pe Rusia treptat şi peste tot, în politică şi în cultură. Ideologia ,,raiului pe pământ” a ateilor şi un evoluţionism catastrofic al nihiliştilor au fost legate în mod firesc de ,,lirismul” distrugerii al artei autosuficiente. Necredinţa unora a încercat să înlocuiască „individualismul cu un instinct de turmă” (F. Dostoievski), şi vătămarea duhovnicească a altora a atras după sine o pasiune fără discernământ pentru tot ceea ce este ezoteric, dacă nu de-a dreptul ocult.

Exaltarea bolnăvicioasă, misticismul amestecat cu presimţirea unei catastrofe („Ne aflăm la periferia istoriei” – V.A. Ternavţev) s-au contopit într-un fel de atmosferă veninoasă, care a otrăvit mai mult de o generaţie a intelighenţiei ruse. Toţi aceşti adepţi nenumăraţi ai lui Nietzsche, Steiner, antropozofişti, ocultişti, rozicrucieni, satanişti, distrugători de toate soiurile au semănat fără odihnă „seminţele rozei misterioase”, aceste „flori ale răului”, care îşi aduc încă roadele monstruoase.

Atmosfera existentă în elita culturală a acelei epoci era străbătută de dispoziţii şi căutări oculte. După cum îşi aminteşte N. Berdiaev: „Era o mare cantitate de necredinţă inconştientă şi înşelare de sine în aer, şi puţină dragoste de adevăr. Mulţi îşi doreau să fie înşelaţi şi seduşi. Nimeni nu putea suporta critica. Toţi vroiau să fie rozicrucieni adevăraţi, aşa cum era la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, când francmasoneria stăpânea minţile şi inimile ruşilor. Dar era mai multă naivitate atunci. Oamenii aveau o dorinţă indestructibilă de a juca un rol în viaţă, de a lua parte la ceva extrem de important, la centrul care determina destinele omeneşti”[105]. Cosmetizarea răului, desfrâul înţelepciunii false şi blasfemiatoare şi demonismul ridicându-se la impulsul elementar de distrugere cosmică, toate acestea combinate cu un maximalism pur rusesc au dus Rusia la prăbuşirea catastrofală din 1917.

Pe fundalul picturilor lui Vrubel şi al „Simfoniei a noua” (liturghia neagră) a lui A. Skriabin, însoţite de ,,torţele întunecate” ale ,,Poemului satanic” al lui Skriabin, se auzeau incantaţiile lui A. Blok, V. Briusov, F. Sologub, A. Bely, Viach, Ivanov şi alţii, încercând să „împlinească taina, taina distrugerii şi ruinării universului”[106].

Mulţi au fost captivaţi de tratatele mistice ale Annei Schmidt, Al treilea Testament – testamentul unui duh al căror revelaţii erau aşteptate [a se împlini] în viitor.

Biografii lui Vladimir Soloviev au consemnat o întâlnire care a avut loc cu câteva luni înainte de moartea filozofului. Această întâlnire poate fi privită ca un semn cert, o ironie drăcească, având o legătură mistică sinistră cu pasiunea de o viaţă a lui Soloviev pentru ,,Sofia”, feminitatea veşnică. Noi vorbim de Anna Schmidt, pe care Andrei Bely o va numi mai târziu ,,ultrasensibila căruntă a lui Sologub”. Această profesoară ştearsă din Nijni Novgorod, o fată bătrână care îşi întreţinea mama dintr-un venit foarte mic, era în mod secret implicată în scrierea unor tratate mistice despre Biserică şi cel de-al Treilea Testament. Nebunia acestor tratate era combinată cu cele mai provocatoare contemplaţii mistice. Anna Schmidt îi va trimite manuscrisele ei lui Soloviev şi va insista ca ei să se întâlnească. Ea i-a mărturisit că se considera Sofia întrupată, şi pe Soloviev Hristos întrupat. Înspăimântat de această nebunie hulitoare a admiratoarei sale mistice, Soloviev a respins-o fără milă:

„Mărturisirea ta îmi provoacă cea mai mare milă şi mijloceşte în mod jalnic pentru tine înaintea Celui Preaînalt … Voi arde mărturisirea ta, în ambele ei versiuni, nu numai ca o măsură de prevedere, ci ca un semn că toate acestea nu sunt decât cenuşă ... Te rog să nu vorbeşti nimănui despre mine, mai degrabă foloseşte-ţi clipele libere pentru a te ruga lui Dumnezeu”[107]. Soloviev, care aşteptase întreaga sa viaţă o revelaţie a Sufletului lumii, a Afroditei cereşti, a întâlnit dublura sa înfricoşătoare – pe Anna Schmidt – în ajunul morţii sale. Aceasta avea să fie ,,ultima şi cea mai cumplită ispită a sa”.

,,Cel de-al Treilea Testament” al Annei Schmidt a fost publicat ulterior de S. Bulgakov.

În prefaţa cărţii Din manuscrisele A.N. Schmidt, S. Bulgakov se referă la lucrarea Annei Schmidt ca la un tratat mistic de ,,o însemnătate primordială care ar putea rezista cu uşurinţă comparaţiei cu scrierile misticilor europeni de primă clasă, precum J. Boehme, Poredge, Swedenborg şi alţii”[108].

În Amintiri despre Blok, Andrei Bely scria: ,,Citiţi Cel de-al Treilea Testament al A.N. Schmidt, şi acolo veţi găsi dezlegări la multe probleme care-l chinuiau pe Blok în acea vreme; nu oricine găseşte că aceste dezlegări sunt de neînţeles. Astfel, ele sunt înţelese de S.N. Bulgakov, V.I. Ivanov, N.A. Berdiaev, P.A. Florenski. Mulţi colegi scriitori ai lui A.A. (adică, Blok) rămân în ceaţă în ce le priveşte, de vreme ce, fireşte, el nu discuta subiecte gnostice cu aceştia”[109].

V.V. Rozanov a fost de asemenea o personalitate remarcabilă a acelor ani. Potrivit expresiei adecvate a lui N. Berdiaev, „gândirea sa nu era logică, ci fiziologică”[110]. Vorbind la întrunirile filozofico-religioase de la începutul secolului, el se va răzvrăti împotriva Crucii şi îşi va exprima ostilitatea faţă de creştinism, fiindcă el nu avea parte de plăcerile păgâne şi viaţa elementară în el [creştinism]. Articolul său despre ,,Adogmatismul creştinismului” (1902), ,,Despre Preadulcele Iisus şi fructele amare ale lumii” (1907) şi mai ales ,,Chipul Întunecat” (1911) vorbesc despre nişte interpretări înspăimântătoare ale creştinismului. De altfel, ,,numai trupul era convingător ontologic vorbind pentru el”[111]. Nu este surprinzător că în Scriptură el a găsit „doar relatări ale unor travalii şi naşteri, doar cântecul pasiunii şi al dragostei … retrăgându-se astfel din punct de vedere religios la cultele precreştine şi întorcându-se la venerarea stihiilor, la religia puterilor zămislitoare”[112].

Cu puţină vreme înainte de moartea sa, el i-a mărturisit lui N. Berdiaev: „Mă rog lui Dumnezeu, dar nu Dumnezeului vostru, ci lui Osiris, lui Osiris !”[113]

Acelaşi duh vătămător a infestat multe „minţi” ruse. Potrivit lui G. Florovski, „căile individuale pe care membrii intelighenţiei ruse se întorceau, dacă nu la credinţă, atunci la subiecte religioase, se împleteau într-un mod foarte divers, formând, ca să spunem aşa, o pădure compactă”[114]. Caracterul compact al atmosferei se simţea mai ales în saloanele de pictură. De exemplu, în faimosul salon Merejkovski, unde se adunau cei mai străluciţi reprezentanţi ai elitei creatoare ruse. N. Berdiaev, cu înclinaţii anti-clericale, scria despre acesta astfel: „În salonul de pictură al lui Merejkovski, te simţeai absorbit de o atmosferă impersonală; te simţeai sub un soi de vrajă bolnăvicioasă, probabil asemănătoare cu cea care domnea în cercurile sectante, în sectele de tip neraţionalist şi neevanghelic; acelaşi soi de magie am simţit-o ulterior printre discipolii lui Steiner”[115].

Haideţi să remarcăm că Rudolf Steiner, antropozof şi rozicrucian, a avut mulţi discipoli şi adepţi în Rusia. Printre ei se numărau nu numai sinistra A.R. Minţlova, ci şi Andrei Bely, Vlach, Ivanov şi mulţi alţii. Renumiţii ,,teologi” – mai târziu eretici – P. Florenski şi S. Bulgakov nu erau străini de astfel de dispoziţii oculte. Berdiaev îşi aminteşte că Florenski era de asemenea implicat în ocultism şi, posibil, avea aptitudinea relevantă pentru acesta. El scria: „Oricine se simţea străin faţă de Florenski din pricina înclinaţiei sale către ocultism, a simţământului lui fundamental antagonist al lumii aflată sub blestem, de asemenea din cauza apatiei sale, a absenţei unui concept de libertate, a simţământului vag al lui Hristos, a stilizării şi decadenţei lui, pe care le-a introdus în filozofia rusă. Florenski m-a şocat cu indiferenţa sa morală, cu substituţia valorilor etice cu cele estetice ... El a fost un platonist neobişnuit în propria interpretare a lui Platon. Ideile lui Platon au dobândit de la el un caracter aproape sexual. Teologhisirea sa avea caracter erotic. Toate acestea erau o noutate pentru Rusia. În felul său, aştepta şi el noua eră a Duhului în creştinism (?!), dar el era legat şi încătuşat. El a fost de asemenea un iniţiator al sofiologiei, deşi el nu a elaborat-o şi nu a dezvoltat-o în măsura în care a făcut-o mai târziu S. Bulgakov[116]. Bulgakov era considerat figura centrală a ,,Renaşterii” ortodoxe la începutul secolului XX. Ulterior, el a devenit unul din fondatorii şi promotorii ,,Şcolii pariziene” de teologie.

Chiar atunci când intelighenţia rusă s-a aflat în gheara disperării şi a sentimentului că este părăsită de Dumnezeu şi tânjeşte tot mai mult după Biserică, din nefericire i-au lipsit smerenia şi înclinaţia către nevoinţă. Aşa era la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. Aşa stau lucrurile şi acum. Ruperea elitei culturale de Biserică şi întoarcerea ei ulterioară în sânul ei nu a fost nicidecum umilă. Este ceea ce arhimandritul Constantin (Zaiţev) numea „însemnătatea sinistră a înfloririi gândirii noastre teologice seculare şi a strălucitului nostru jurnalism bisericesc”[117].

Înşelarea duhovnicească neîndoielnică (în limba rusă prelest, în sensul ascetic al cuvântului) a teologhisirii ruse s-a manifestat în preschimbarea ei în ezoterism şi misticism (gnosticii antici Vasilide, Valentin, de asemenea J. Boehme, Paracelsus, Swedenborg şi alţii). Această înşelare era legată de o respingere combativă a Tradiţiei patristice şi de o atitudine îngâmfată faţă de dogmele, canoanele şi disciplina liturgică a Bisericii. „Gândirea teologică s-a dezvoltat din obiceiul de a-şi pleca urechea la bătaia inimii Bisericii. Şi a pierdut accesul la această inimă”[118].

Acest lucru a pricinuit nu numai înlocuirea teologiei cu filozofia religioasă, ci şi înlocuirea, de acum curentă, a dogmelor Bisericii cu teologumene. Învălmăşeala de idei şi concepte din acele vremuri a determinat destinul ulterior al filozofiei religioase pseudo-ortodoxe. Ţelul a fost atins: erezia sofianismului şi alte forme ale modernismului teologic au fost introduse cu fermitate în viaţa „Ortodoxiei universale”.

 

 

12. Şcoala pariziană de ,,Ortodoxie” – un laborator de învăţături false şi erezii

În decursul întregii sale istorii pe pământ, Biserica lui Hristos a fost înconjurată de puterile întunericului. Acesta este motivul pentru care ea este numită luptătoare, spre deosebire de Biserica biruitoare din ceruri, căreia i se va alătura la sfârşitul veacurilor. Aşa cum s-a întâmplat adeseori, Biserica persecutată luând chip de rob, ca Hristos Însuşi (Filipeni 2, 7), va ieşi învingătoare. Tradiţia Bisericii adevereşte că puterea lui Dumnezeu întru neputinţă se săvârşeşte (II Corinteni 12, 9).

După căderea Imperiului Rus ortodox în 1917, toate soiurile de duşmani ai ei au ridicat armele împotriva creştinismului ortodox. Aceasta nu a fost doar cea mai cumplită prigonire a creştinilor din istoria Bisericii de către guvernul bolşevic, ci şi un atac violent al pseudo-ortodocşilor şi în esenţă al forţelor potrivnice lui Dumnezeu.

În perioada în care călăii bolşevici împreună cu adepţii „Bisericii Vii” şi renovaţioniştii asupreau Biserica Rusă mult-pătimitoare din ţară, patriarhii Constantinopolului şi Alexandriei laolaltă cu Mitropolitul Hrisostom al Atenei îi pricinuiau rele din afară. Nu poţi să nu te mâhneşti când citeşti Epistola circulară a Sfântului Sinod al Episcopilor BORD[119]. A fost scrisă în exil, în Sremski-Karlovtsi, pe 24 august/6 septembrie 1927, privind discordia pricinuită de mitropolitul Evloghie, care a smuls eparhia vest-europeană din BORD şi s-a alăturat jurisdicţiei Patriarhiei Constantinopolului.

Având în vedere semnificaţia imensă a acestui document istoric, şi pentru o înţelegere mai bună a multor aspecte ale apostaziei contemporane, găsim necesar să cităm o parte considerabilă a textului lui:

,,Nu mulţi ierarhi au răspuns la adresa mitropolitului Evloghie, nevrând să se amestece în treburile interne ale Bisericii noastre. Însă unii ierarhi au simţit că trebuie să intervină şi au comentat în favoarea mitropolitului Evloghie. Acest fapt i-a dat lui şi susţinătorilor lui ocazia de a sărbători biruinţa asupra fraţilor lor – episcopii ruşi – asupra Sinodului BORD.

Cine sunt aceşti ierarhi care i-au oferit sprijinul lor mitropolitului Evloghie, şi cum sunt ei ? Ei sunt Patriarhul Vasilie al Constantinopolului, Patriarhul Meletie al Alexandriei şi Mitropolitul Hrisostom al Atenei, împreună cu Sinoadele lor. Dar ce se poate spune despre Patriarhia Constantinopolului din ultimii 7 ani ? Spre regretul nostru profund, noi trebuie să notăm că în zilele pătimirii sale sub jugul bolşevic, Biserica noastră Rusă a îndurat prigoană şi împilare din partea Patriarhiei Constantinopolului, nu mai puţin ca din partea ,,Bisericii Vii”, a renovaţioniştilor şi a altor schismatici. Noi, episcopii ruşi am privit întotdeauna cu evlavie către scaunul patriarhal apostolic al Constantinopolului ca la un adevărat străjer al Ortodoxiei. Noi am nădăjduit că acest scaun patriarhal va oferi dragostea şi ajutorul frăţesc Sfintei noastre Biserici în zilele ei de mâhnire, dar, vai, noi am văzut mai degrabă altceva. Într-o încălcare evidentă a sfintelor canoane, fără nici o comunicare cu autoritatea bisericească a toată Rusia şi chiar contrar protestelor ierarhilor noştri, Patriarhia Constantinopolului a pus stăpânire pe multe regiuni ale Bisericii noastre – poloneze, finlandeze, estoniene; a încercat să răpească eparhiile ruse din America şi Europa Occidentală; a dat binecuvântarea sa Bisericilor Poloneze, Ucrainene şi Georgiene să se despartă de Biserica noastră şi să dobândească un statut de autocefalie. Dar încă mult mai înfiorător decât acestea a fost următorul fapt: când astfel de comunităţi schismatice precum „Biserica Vie”, renovaţioniştii şi alţii au apărut în sânul Bisericii noastre, Patriarhia Constantinopolului a intrat în relaţii cu aceşti agenţi ai regimului sovietic ateu, a recunoscut Sinodul schismatic din 1923, care l-a condamnat pe Sfântul Patriarh Tihon, sugerând ca el să fie depus şi exclus din monahism; a fost de acord să-şi trimită reprezentanţii la Moscova pentru a se amesteca în treburile Bisericii noastre şi chiar a sugerat ca patriarhul nostru să-şi părăsească scaunul şi să fie desfiinţat însuşi scaunul patriarhal.

Patriarhia a interzis arhiepiscopilor noştri din Constantinopol, Anastasie şi Alexandru, să slujească acolo, să-l pomenească pe Sfântul Patriarh Tihon şi să comunice cu Autoritatea Bisericească Supremă din Rusia şi diaspora; în Finlanda, l-a îndepărtat în mod nelegiuit pe arhiepiscopul Serafim din funcţia sa, l-a făcut episcop şi ulterior l-a numit arhiepiscop pe protopopul estonian Herman Aava, cu înclinaţii renovaţioniste. În 1923, Patriarhia Constantinopolului a convocat ,,Conferinţa inter-bisericească” unde a încercat să facă să treacă rezoluţii în duhul renovaţioniştilor – cu privire la episcopii căsătoriţi, o a doua căsătorie a clericilor, noul calendar, veşmintele civile ale clericilor, scurtarea posturilor etc. Deşi la această conferinţă nu au fost reprezentate toate Bisericile Ortodoxe, ea a fost numită ,,adunare pan-ortodoxă[120].

După această conferinţă, potrivnic adevărului, Patriarhia Constantinopolului a început să răspândească în mod deliberat informaţii false, pretinzând că întreaga Biserică Ortodoxă a adoptat noul calendar, şi astfel i-a înşelat pe Sfântul Patriarh Tihon şi pe Arhiepiscopul Serafim al Finlandei. Sub o presiune crescândă din partea Patriarhiei Constantinopolului, multe Biserici Ortodoxe au început o introducere prin forţă a noului calendar pricinuind neînţelegere şi dezbinări teribile între credincioşi pretutindeni. Patriarhia Constantinopolului a mers încă mai departe, când contrar sfintelor canoane (7 apostolic şi 1 Antiohia) şi practicii Bisericii, a hotărât în favoarea introducerii generale şi obligatorii a noii Pascalii în Finlanda, stârnind noi neînţelegeri în Biserica de acolo, şi i-a supus pe monahii credincioşi Ortodoxiei interdicţiilor şi expulzărilor săvârşite de autorităţile bisericeşti locale conduse de Herman Aava. În luna octombrie sau noiembrie a acestui an, urma să se ţină la Moscova un Sinod schismatic al renovaţioniştilor. Patriarhii Vasilie al Constantinopolului şi Meletie al Alexandriei au fost de acord să participe la această întrunire care este lipsită de har. Astfel, Patriarhia Constantinopolului este o susţinătoare de nădejde a „Bisericii Vii” şi a renovaţioniştilor din Rusia, o sfidătoare a sfintelor canoane privind Sfintele Paşti, şi iniţiatoarea neînţelegerilor şi schismelor din toate Bisericile Ortodoxe. Guvernele neortodoxe, renovaţioniştii, membrii „Bisericii Vii”, grupurile de clerici protestanţi, organizaţiile masonice care se străduiesc să deposedeze Ortodoxia de individualitatea sa şi să o distorsioneze – ei cu toţii au găsit acum un sprijin puternic în Patriarhia Constantinopolului[121].

Istoria tulburării bisericeşti din 1926 şi a înfiinţării Institutului Teologic din Paris sunt strâns împletite; ele sunt de asemenea legate de dispoziţia şi activitatea intelighenţiei teologhisitoare despre care am vorbit în capitolul anterior. Din nefericire, ideile, mai ales cele de natură distrugătoare, sunt caracterizate de abilitatea lor de a captiva minţile şi a inspira fapte şi evenimente nefaste.

Pe 17/30 aprilie 1925, la Metocul Serghiev au început studiile teologice, în nou-înfiinţata Şcoală Teologică, care a adoptat mai târziu numele de Institutul Teologic.

În Epistola sa (din 18/31 martie 1927), Sinodul Episcopilor BORD nota că acest institut „a fost înfiinţat de mitropolitul Evloghie fără cunoştinţa şi binecuvântarea Sinodului şi Soborului[122]. Fusese înfiinţat potrivit programului dezaprobat de Sinod şi Sobor, şi persoane care nu primiseră o educaţie teologică superioară, sau a căror ortodoxie era considerată de Sinod şi Sobor ca fiind mai degrabă îndoielnică, au fost invitate să predea acolo”[123].

Cine erau aceşti profesori ? Aproape toţi erau membri ai „Frăţiei Sfintei Sofia, Înţelepciunea lui Dumnezeu”, condusă de părintele Serghie Bulgakov. N.D. Talberg i-a enumerat pe următorii ca membri ai frăţiei: părintele Serghie Bulgakov, A.V. Kartaşev, S.S. Bezobrazov, N.A. Berdiaev, V.V. Vişeslavţev, S.L. Frank, V.V. Zenkovski, prinţul G.N. Trubeţkoy, P.V. Struve. Nici unul dintre aceştia nu a respins vreodată lucrarea lui Talberg, confirmând astfel veridicitatea ei[124].

Episcopul Grigorie (Grabbe) citează unele informaţii despre statutele frăţiei care au devenit cunoscute datorită publicării epistolelor prinţului N.S. Trubeţkoy către părintele Serghie Bulgakov, cel care îi sugerase să se alăture frăţiei. Familiarizându-se cu statutele Frăţiei Sfintei Sofia, prinţul N.S. Trubeţkoy i-a răspuns următoarele: ,,Nu avem de-a face cu un tip obişnuit de frăţie ortodoxă, ci cu o organizaţie nemaiauzită în practica ortodoxă. Strict vorbind, este mai curând ceva ce aminteşte de o comunitate monahală cu grade monahale distincte şi condusă de un igumen ... O astfel de comunitate extra-monahală, alcătuită din laici şi clerici, ar merita să fie numită mai degrabă ordin decât frăţie”[125].

Aici, prinţul Trubeţkoy, un laic, îi atrage atenţia lui Bulgakov, purtător de rang clerical, că statutele Frăţiei Sfintei Sofia, în timp ce prevăd că ierarhia sa particulară este alcătuită dintr-un ,,conducător duhovnicesc” şi 3 categorii de fraţi, aceasta încalcă canoanele Bisericii: ,,Teoretic, este imaginabilă situaţia în care un episcop se află în subordonare duhovnicească faţă de un preot (în calitate de conducător duhovnicesc al frăţiei), ceea ce este inadmisibil din punct de vedere canonic”[126].

Mai mult, epistolele prinţului Trubeţkoy dezvăluie alt aspect dubios al activităţii frăţiei, şi anume ritualurile de primire ca membru prevăzute de statute, ,,care sunt corelate cu tainele mărturisirii şi împărtăşaniei” (paragraful 12), conferind astfel asemănarea unei hirotonii. ,,În acest chip – scrie prinţul Trubeţkoy –, frăţia creează o ierarhie specială şi coexistenţa acestei ierarhii speciale a frăţiei cu ierarhia canonică, ceea ce este absolut inadmisibil din punct de vedere ortodox”[127].

Se naşte întrebarea, de ce ar trebui oamenii care sunt uniţi de interese intelectuale comune şi care, după cum se presupune, urmăresc un ţel de educare erudită, să acopere organizaţia lor cu un văl de mister ? De ce ar trebui să creeze statute care prevăd 3 categorii de fraţi, ,,un conducător duhovnicesc”, propria ierarhie ? Cum se poate explica faptul că Frăţia Sfintei Sofia nu vorbeşte niciodată în numele propriu ?[128]

Un cititor atent al lui S. Bulgakov va fi prea puţin surprins de toate aceste întrebări. Citind cel puţin una din cărţile lui sofianiste, chiar doar superficial, ca de exemplu Cugetări tainice, şi dând peste discuţiile despre ,,flirturile astrale” (p. 112), ,,sfântul extaz erotic” (p. 111), sau despre ,,articolul 9 al Crezului în expunerea Annei Schmidt” [adică, despre Biserică ca persoană feminină], şi apoi despre articolul 7, de asemenea în interpretarea ei [adică, despre întruparea lui Hristos în Vl. Soloviev]”, şi sugestia lui Bulgakov privind o anumită posibilitate a acestui gând (p. 108-109) şi ,,cugete” asemănătoare, orice ortodox va înţelege cu ce fel de autor în piele de oaie are de-a face.

Este cu putinţă a răspunde la întrebările de mai sus şi a evalua sarcinile stabilite de Frăţia Sfintei Sofia doar printr-o evaluare a activităţii membrilor ei, din cauza lipsei materialelor documentare (deoarece lucrarea frăţiei şi apartenenţa la ea sunt ţinute secrete). Episcopul Grigorie, care a scris un articol interesant despre această chestiune în 1927, a ajuns la concluzia că structura frăţiei confirma faptul că ,,ea a fost creată pentru o luptă conspirativă şi limpede, care poate fi dusă mai departe doar când are de-a face cu un scop specific”[129]. De altfel, trebuie avută în vedere ,,lucrarea frăţiei care s-a văzut până acum, şi anume dezvoltarea învăţăturii despre Sofia ca fiind aplicabilă teologiei şi răspândirea acestei învăţături nu numai prin intermediul lucrărilor publicate, ci şi prin uzurparea influenţei diriguitoare asupra treburilor Bisericii Ruse, pentru moment, bineînţeles, doar asupra părţii sale aflate în afara Rusiei”[130]. Ar trebui notat că, în decursul a 70 ani, sofianismul a devenit una din învăţăturile predominante ale Patriarhiei Moscovei şi ale altor Biserici ecumeniste ,,ortodoxe” şi neortodoxe, găsindu-şi prelungirea logică în zelul feministelor (a se vedea capitolul 6).

Cât despre aşa-numita „şcoală pariziană” cu Institutul său Teologic, oricine se poate îndoi că sarcina sa era, într-adevăr, de ,,a oferi hrană cu adevărat duhovnicească tinerilor noştri din emigraţie, care caută o instruire religioasă şi sunt dornici să-şi jertfească energia în slujba Bisericii”[131]. Chiar aşa, le-au asigurat profesorii – sofianiştii, reformatorii bisericeşti şi angajaţii YMCA[132] – elevilor lor o hrană ortodoxă ,,cu adevărat duhovnicească” ?

,,Unul din principalele motive pentru care Sinodul Episcopilor BORD nu a putut fi de acord cu orientarea vieţii bisericeşti în mitropolia vest-europeană era colaborarea apropiată a mitropolitului Evloghie cu organizaţia americană YMCA, care se ocupa cu educaţia tineretului”[133].

Atitudinea negativă pe care o avea BORD faţă de YMCA era justificată de faptul că această asociaţie, în timp ce unea tinerii sub stindardul său, adică grupa de vârstă cea mai impresionabilă, făcea propaganda egalităţii tuturor religiilor şi sectelor, dezvoltând astfel o indiferenţă confesională totală în ei. În afară de aceasta, având printre membrii săi tineri sectanţi îmbibaţi cu spiritul general al propagandei, asociaţia introducea cele mai diverse erezii, inclusiv erezia nestoriană care tăgăduieşte dumnezeirea lui Iisus Hristos şi care a infectat grav protestantismul contemporan. Mai mult decât dubioasă pare de asemenea respingerea de către YMCA a simbolului în general creştin – Crucea, semnul Fiului Omului şi al jertfei Sale răscumpărătoare. Această respingere a crucii, adică a patimilor şi morţii lui Hristos, nu poate să nu-şi lase amprenta asupra ideologiei unei persoane care, din cauza circumstanţelor impuse, a trebuit să vină în contact cu asociaţia în sfera ideilor”[134].

Cu toate acestea, mitropolitul Evloghie şi Institutul Teologic au fost în contact cu YMCA nu numai în sfera ideilor. Această instituţie a fost înfiinţată utilizând resurse întrucâtva dubioase. Mitropolitul Evloghie însuşi scria: ,,Preşedintele Comitetului Mondial al YMCA, dr. Mott, a răspuns prompt la proiectul nostru şi ne-a dat o subvenţie considerabilă pentru înfiinţarea noii instituţii (Institutul Teologic din Paris)[135]. De altfel, YMCA a finanţat, într-o măsură semnificativă, şi a susţinut de asemenea Mişcarea Studenţilor Creştini Ruşi (similară YMCA). ,,Ca mai înainte, noi ne punem principala noastră speranţă în dr. Mott”, a recunoscut S. Bezobrazov[136].

În 1926, Sinodul Episcopilor BORD a aprobat o rezoluţie în care, printre altele, a exprimat ,,dorinţa sa ca Institutul Teologic să fie eliberat de ajutorul financiar oferit de masoni”. S-a hotărât de asemenea de către Sinod să-i fie furnizate ,,atât versiunea anterioară cât şi cea prezentă a textului statutelor Frăţiei Sfintei Sofia”[137].

,,Mitropolitul Evloghie nu a fost de acord cu această rezoluţie a Sinodului Episcopilor, şi a acţionat independent cu privire la Institutul Teologic”[138].

Aşa cum au arătat evenimentele ulterioare, mitropolitul Evloghie nu era liber să acţioneze independent. Noi am menţionat deja statutele Frăţiei Sfintei Sofia, potrivit cărora, în opinia prinţului N.S. Trubeţkoy, s-ar putea ajunge la o situaţie inadmisibilă din punct de vedere canonic în care un episcop s-ar afla pe sine subordonat unui preot, care este conducătorul duhovnicesc al frăţiei.

Episcopul Grigorie (Grabbe) crede că aceasta este exact ceea ce s-a întâmplat: ,,Mitropolitul Evloghie a trebuit să rupă relaţiile cu Sinodul sub orice pretext, fiindcă altminteri Sinodul s-ar dovedi a fi fatal pentru activităţile Frăţiei Sfintei Sofia. Gradul subordonării sale faţă de influenţa frăţiei a devenit deosebit de evident după prima încercare de reconciliere a arhiepiscopului Anastasie”[139]. În timpul întrevederii lor de dinainte de Sfintele Paşti de la Paris, mitropolitul Evloghie a fost de acord să participe la Sinodul Episcopilor. Dar mai târziu, primind telegrama arhiepiscopului Anastasie care-l implora să vină la Karlovtsy, mitropolitul Evloghie a trimis refuzul său pretinzând că turma sa nu l-ar lăsa să plece ... ,,Prin turmă – scria episcopul Grigorie – ar trebui să se înţeleagă cei aflaţi în imediata apropiere a mitropolitului Evloghie, adică aceeaşi Frăţie a Sfintei Sofia, deoarece o turmă adevărată nu ar putea da glas voii sale. Ce fel de putere ar trebui să se exercite asupra unui episcop ortodox pentru a-l reţine de la a participa la discuţii, cu fraţii săi întru slujirea lui Hristos, spre reconciliere în sânul Bisericii !”[140] Sub presiunea aceleiaşi frăţii, mitropolitul Evloghie a părăsit Sinodul din 1926, întrucât pe agenda sa erau prevăzute discuţii despre Mişcarea Studenţilor Creştini şi Institutul Teologic.

Toate acestea vădesc adevăratul motiv al plecării mitropolitului Evloghie din BORD şi al încălcării unităţii ei în vremea marilor ei încercări. După câte se pare, motivul nu stă numai în vanitatea personală a mitropolitului Evloghie, ci şi în înclinaţia sa către trădări, atât bisericeşti cât şi politice: în septembrie 1944, el a părăsit cu uşurinţă jurisdicţia Patriarhiei Constantinopolului şi, pocăindu-se în faţa patriarhului Alexie, s-a alăturat Patriarhiei Moscovei şi chiar a primit paşaport sovietic. Neprimind nici un consimţământ pentru această schimbare din partea Constantinopolului, mitropolitul Evloghie a rămas întregul an în ambele (!) jurisdicţii şi în timpul slujbelor pomenea atât pe patriarhul Moscovei, cât şi pe patriarhul ecumenic (al Constantinopolului)[141].

Deşi unele parohii vest-europene au rămas credincioase BORD, răul făcut de mitropolitul Evloghie a fost mare. El a fost pricinuit nu numai de trăsăturile de caracter ale mitropolitului Evloghie şi motivele sale personale. În lucrarea sa, dedicată în mod specific acestei probleme, episcopul Grigorie a arătat că ,,rădăcinile discordiei bisericeşti” (titlul articolului) mergeau mult mai adânc: ele aveau să fie găsite în diferite tendinţe teologice şi grupuri de persoane precum S. Bulgakov, N. Berdiaev[142], A. Kartaşev, şi alţii care-l înconjurau pe mitropolitul Evloghie şi care căutau ,,noi revelaţii” şi reevaluarea întregii învăţături a Bisericii. Episcopul Grigorie a numit ,,Frăţia Sfintei Sofia centrul mişcării reformiste”[143].

Iată, a chinuit nedreptate, zămislit-a durere şi a născut fărădelege (Psalmi 7, 15). Aceste cuvinte ale sfântului psalmist caracterizează în mod potrivit „şcoala de la Paris”. Profesorii ei, în mod precumpănitor membri ai Frăţiei Sfintei Sofia, renovaţionişti, eurasieni, ,,anarhişti mistici” (aşa cum se definea pe sine N. Berdiaev) sau pur şi simplu sofianişti, au creat un laborator „ortodox” de învăţături mincinoase şi erezii. Acest lucru a fost făcut având în minte un scop pe termen lung. Vreme de şapte decenii, acest „laborator” a atras tineri care iubeau sincer Ortodoxia, otrăvindu-le astfel conştiinţa acestor viitori preoţi şi teologi cu falsa înţelepciune a sofianismului şi modernismul bisericesc. Această influenţă nu a fost limitată la Paris. Ea a prins rădăcini ,,în minţile viitoarei comunităţi bisericeşti ruse răspândindu-se în Biserica Rusă, mişcându-se de acolo către Biserica Ecumenică şi reformând-o mai încet, dar mai eficient decât toate soiurile de ,,congrese pan-ortodoxe” (referindu-se, probabil, la Congresul din 1923 convocat de patriarhul Meletie al IV-lea), organizate de ierarhii renovaţionişti”[144].

Toţi aceştia – berdiaevi, bulgakovi, schmemani şi meyendorfi – au fost, şi sunt încă, cei care pricinuiesc în mod repetat vătămare duhovnicească în lumea ortodoxă. Într-o mândrie de nedezrădăcinat a minţii şi supunându-se duhului apostaziei anticreştine, ei continuă să propovăduiască despre libertatea „bisericească” şi „dogmatică” în toată impetuozitatea şi puterea sa de distrugere. Nu degeaba schismaticul lor nepocăit, avva Evloghie, declara cu puţin timp înainte de moartea sa: ,,Cea mai tenace luptă din întreaga mea viaţă a fost pentru libertatea Bisericii”. Eliberare de Cine şi ce ?! De dogme, canoane, şi ascultare de Sfânta Biserică ? Sau, poate, de Însuşi Capul Ei ?! Făgăduindu-le slobozenia, singuri robi fiind ai stricăciunii (II Petru 2, 19).

În prelegerile, articolele şi publicaţiile lor, toţi aceşti profesori ai ,,şcolii de la Paris” au răspândit în întreaga lume, cu perseverenţă şi sub masca ,,creativităţii spirituale”, ceea ce Sinodul Episcopilor BORD a definit ca fiind o ,,noutate nelegiuită”. Cât de adevărate sunt cuvintele apostolului: Nu fiţi mulţi dascăli (Iacov 3, 1) !

Vreme de câteva decenii, Metocul Serghiev a fost pepiniera celor mai ,,neînfricate”, adică fără frică de Dumnezeu, teologumene şi pur şi simplu erezii promovate ca ultimul cuvânt în cercetarea teologică şi ,,creativitatea dogmatică”. Ca şi cum creativitatea ar fi admisibilă în ce priveşte dogmele ! Lăsând la o parte mărturisirea ecumenismului, acest institut a susţinut sofianismul, numit în mod eufemistic ,,sofiologie”, divinizarea numelui lui Dumnezeu (în limba rusă, imiabojnicestvo), numită de asemenea proslăvirea numelui (în limba rusă, imiaslavie), ca şi toate soiurile de renovaţionisme.

Participarea la ecumenism necesită concesii nemaiauzite din partea creştinilor ortodocşi. Astfel, deja în 1933, protopopul Serghie Bulgakov scria următoarele atunci când pregătea terenul pentru implicarea creştinilor ortodocşi în mişcarea ecumenistă: „Separarea în rugăciune ... s-a întărit şi s-a stabilit cu fermitate în canoanele bisericeşti care, deşi au fost alcătuite în secolele IV-V, au până acum puterea legii în vigoare, şi deşi nu au fost abrogate în mod oficial, nu sunt respectate în practică ... Noi nu ne putem uni în rugăciune cu fraţii noştri în toate – a continuat S. Bulgakov – îndeosebi, noi nu putem face o rugăciune către Maica Domnului şi sfinţi împreună cu protestanţii ... De dragul unităţii în rugăciune cu ei, Ortodoxia trebuie să se smerească, ca să spunem aşa; desigur, în măsura în care este făcută din dragoste şi bunăvoinţă, de dragul ,,iconomiei” Bisericii, aceasta poate fi permisă ca o jertfă a dragostei, ca o absenţă a maximalismului inexorabil potrivit căii Apostolului Pavel tuturor toate m-am făcut[145].

Astfel, bunăvoinţa ecumenistă le cere creştinilor ortodocşi să sacrifice nu numai canoanele bisericeşti, chipurile învechite şi ,,abrogate în practică”, ci şi rugăciunile către Maica Domnului şi sfinţi. Tatăl minciunii, care vorbeşte prin astfel de împăciuitori precum Serghie Bulgakov, spune că aceste concesii blasfemiatoare sunt spre „smerirea de sine” şi „jertfa dragostei”. Dimpotrivă, Sfântul Marcu al Efesului, flacăra Ortodoxiei, scria că ,,chestiunile de credinţă nu permit iconomia”[146].

Cel mai ispititor aspect al ,,şcolii de la Paris” este falsificarea învăţăturii ortodoxe sub masca unei cercetări teologico-filozofică creative. Climatul spiritual al institutului din Paris, cu altarul său îndreptat către apus, este îmbibat cu pseudo-înţelepciunea apuseană arogantă şi gnosticism. Este îndeajuns să frecventezi prelegerile la acest institut pentru a deveni convins de frivolitatea spirituală şi erezia evidentă a profesorilor săi. Pe lângă activitatea didactică, aceşti maeştri ai cugetării ,,ortodocşi” publică sofismele lor peste tot, îndeosebi de la un capăt la celălalt al Rusiei redeşteptate spiritual. Cel mai adesea, aceste lucrări sunt născocirile sofianiste ale lui S. Bulgakov şi P. Florenski şi ale propagatorilor lor.

Din nefericire, falsitatea plăsmuirilor intelectuale iscusite ale ,,profesorilor” de la Paris, incompatibilitatea lor cu adevărata Ortodoxie, rămân adeseori neobservate nu numai de neortodocşi, ci şi de mulţi ortodocşi fără o pregătire teologică suficientă, şi în primul rând patristică. În mod evident, ,,şcoala de la Paris” le este de prea puţin folos heterodocşilor care sunt înclinaţi sincer către Ortodoxie. În acelaşi timp, „profesorii” de la Paris, care au părăsit hotarele Bisericii, le dau ecumeniştilor şi renovaţioniştilor religioşi şansa de a susţine baza ,,ortodoxă” teoretică deformată în mod deliberat pentru o convergenţă religioasă, adică diluarea adevărului ortodox cu toate neadevărurile ereticilor.

Când Sfântului Nectarie, stareţul de la Optina, i s-a cerut să vorbească despre Institutul Teologic din Paris, el şi-a exprimat temerea cu privire la natura eretică a acestei instituţii. Despre YMCA şi prelegerile lui N. Berdiaev prezentate la cel de-al doilea Congres al ei, Sfântul Nectarie a spus: „Astfel de asociaţii (ca Mişcarea Creştină) dezvoltă o filozofie inacceptabilă pentru duhul ortodox”[147]. Aceste cuvinte ale înţeleptului stareţ s-au adeverit.

 

 

13. ,,Teolog este cel care se roagă cu adevărat ...”

Alegând această definiţie patristică a teologiei ca titlu al acestui capitol, trebuie să spunem de asemenea că teolog este cel care are ,,cugetul lui Hristos”, care se închină lui Dumnezeu ,,în duh şi adevăr”, că teologia este cunoaşterea adevărurilor veşnice revelate dumnezeieşte care conduc către viaţa veşnică.

Dar cugetul lui Hristos, ca şi Duhul şi Adevărul sunt unice şi sălăşluiesc doar în Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică avându-L pe Iisus Hristos Domnul nostru şi Mântuitorul Însuşi drept Cap al ei. Această teologie, revelată dumnezeieşte şi păzită de către Biserică, este însuşită printr-o creştere efectivă în sânul Bisericii, care este săvârşită îndeosebi prin rugăciune şi ascultare faţă de poruncile lui Hristos privind dragostea de Dumnezeu şi de aproapele.

Din nefericire, o asemenea teologie, în concordanţă cu ceea ce a spus Biserica veacuri de-a rândul şi pretutindeni prin Apostolii săi, prin Părinţii Bisericii şi prin Sfinţi, are puţine în comun cu ,,ştiinţa teologică” şi ,,creativitatea teologică” care au înflorit atât de abundent în secolul XX printre moderniştii ecleziastici şi apostaţi.

Recentul canonizat Sfântul Ioan (Maximovici) scria că astfel de raţionamente omeneşti, în loc să se plece în faţa adevărurilor revelate dumnezeieşte, încearcă să le adapteze înţelegerii lor. ,,Aceasta este dorinţa de a nivela şi de a amesteca ceea ce a fost revelat de Dumnezeu cu ceea ce a descoperit omul însuşi ... Filozofii noştri par să se simtă înrudiţi cu ereticii din vechime fără a-şi ascunde simpatia faţă de ei şi văzând în ei pe propovăduitorii adevărului”[148].

Aceste cuvinte caracterizează în modul cel mai potrivit cu putinţă scrierile ,,teologice” ale ereziarhilor contemporani. Din ele cititorul poate afla despre ,,natura feminină a dumnezeirii”, ,,sufletul lumii” şi apocatastază (Serghie Bulgakov scrie despre ea cu simpatie) cu ,,preexistenţa sufletului” şi alte născociri cabalistice şi ocult-gnostice. Mai mult, aceste idei prezentate într-o manieră întrucâtva nouă trec drept ,,percepţii’’ şi ,,învăţături” teologice strălucite. Nu acesta este motivul pentru care toţi aceşti renovaţionişti încearcă să defăimeze Biserica Rusă afirmând că nu a avut teologie independentă până în secolul XX ? Ei susţin că înflorirea gândirii religioase ruse a avut loc prin activitatea lui S. Bulgakov, P. Florenski, N. Berdiaev şi a adepţilor lor, prin toţi cei pe care F.M. Dostoievski i-a numit pe drept ,,trândavi religioşi”.

Dar trândăvia şi vanitatea nu sunt singurele forţe care motivează astfel de oameni. Coordonarea statornică a eforturilor lor în societăţile secrete şi organizaţiile controlate de aceste societăţi (precum Institutul Teologic din Paris şi Seminarul Sfântul Vladimir din New York, Academia Teologică şi seminariile teologice ale Patriarhiei Moscovei şi ale altor patriarhii ecumeniste, ca să nu mai vorbim de astfel de pepiniere noi ale renovaţionismului răuvoitor precum universitatea înfiinţată în amintirea protopopului A. Men şi Institutul Teologic Sfântul Tihon din Rusia) este o dovadă suficientă că răspândirea în întreaga lume a acestei ,,creativităţi teologice”, atât de asemănătoare cu cele mai teribile erezii din vechime, este de mare însemnătate pentru oricine. Această ,,teologie” a apostaziei care de la primii ei paşi s-a plasat deasupra şi în afara învăţăturii Părinţilor Bisericii şi a fost în contradicţie cu ea în mod constant, nu poate fi învăţătura Bisericii, cu toate că pretinde tot timpul că este. Fiind incapabili să se supună Bisericii, să fie în acord cu Sfinţii Părinţi, aceşti ,,teologi” vor declara drept ,,Biserică” orice poate găzdui orice erezie. Ei nu numai că vor declara, ci vor crea în pripă această anti-Biserică în ecumenismul care se dezvoltă cu repeziciune înaintea ochilor noştri într-un super-ecumenism cu însuşirile definite clar ale religiei lui antihrist.

Ceea ce se creează în lumea limitată a şcolii, congreselor şi adunărilor teologice este adus la cunoştinţa publicului cu respect, popularizat şi introdus în practica Bisericilor tot mai degenerate. Succesul acestei activităţi degradante este vizibil aici pentru oricine: complăcându-se într-o stare de obedienţă, credincioşii adoptă inovaţiile mai înainte de neconceput, şi lupii care îi controlează îşi pot urmări acum cu tot mai multă francheţe ţelurile lor satanice (a se vedea, de exemplu, în cap. 4 declaraţiile Mitropolitului Chiril de Smolensk la cea de-a VI-a Adunare a CMB).

Darul deosebirii duhurilor devine o mare raritate, şi mulţumită popularizării, scrierile ,,fondatorilor” şi adepţilor lor (bulgakovii, florenskii, schmemanii, manii) care ocupă rafturile din librării amestecate cu lucrările lui Blavatskaya, ale lui Steiner, ale hinduiştilor şi sataniştilor, îşi găsesc sute de mii de noi cititori.

Viclenia oarecum recentă a acestei ,,partide” teologice pare ridicolă şi naivă astăzi, dacă ne amintim o recunoaştere tipică a unuia dintre sofianiştii moscoviţi căruia îi plăcea să repete că el şi-a intitulat articolul său despre Bulgakov ,,Părintele Serghie” pentru a scoate din conştiinţa cititorilor săi expresia armonioasă ,,Părinte al Bisericii”. La doar câţiva ani după aceasta, nu mai sunt necesare trucurile: ereticii sunt numiţi acum pe faţă ,,Părinţi ai bisericii”, şi unul, chiar de un calibru mai mic (A. Men), este menţionat ca ,,fiul omului” !

Sarcina înlocuirii Părinţilor Bisericii cu bulgakovii, a teologiei cu erezia, şi a Bisericii lui Hristos cu desfrânata anticreştină a Babilonului este îndeplinită cu râvnă de cei pe care strămoşii noştri i-ar plimba pe străzile oraşului având pe cap şepci cu inscripţia ,,soldaţii lui satan”. Acum aceşti soldaţi au putere şi autoritate în lumea apostaziei.

Biserica Ortodoxă şi teologia nu au nici o legătură cu toate acestea. Biserica nu-l va numi niciodată teolog pe ereticul Bulgakov, nici nu se vor acorda vreodată în Biserică grade teologice catolicilor şi monofiziţilor, aşa cum se obişnuieşte în Academiile Teologice ale Patriarhiei Moscovei. Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserica Ortodoxă este una cu Părinţii Bisericii şi ea nu poate decât să rămână în contemplarea patristică a lui Dumnezeu. ,,A cugeta despre orice [lucru] ’în Hristos’ – aceasta este principala poruncă pentru toţi creştinii, acesta este imperativul nostru creştin categoric al teoriei cunoaşterii” (Iustin Popovici)[149]. Cel mai adesea, adevărata teologie grăieşte blând, dar vocea sa curată este auzită în întreaga lume: pentru mântuirea unora şi mai marea condamnare a altora. Adevărata teologie, străină de narcisism şi exaltare, stă ascunsă în chiliile rugătorilor şi asceţilor, în mânăstirile care păzesc cu credincioşie tradiţia patristică, într-o luptă ascetică care rămâne în umbră în mijlocul lumii apostate.

Adevărata teologie ajută la dobândirea mântuirii, fiindcă cei care caută mântuirea o află. Numai Dumnezeu ştie câte exemplare din Sfintele Scripturi, câte volume din scrierile Părinţilor Bisericii sau scriitorilor asceţi, câte cărţi cu vieţile sfinţilor, de rugăciuni şi acatiste au fost copiate în taină de mână, sau bătute la maşină, departe de ochii scrutători ai KGB-ului şi trecute din mână în mână în Rusia sovietică. Autoarea acestor rânduri a văzut şi a citit adeseori astfel de publicări ,,samizdat” ale cărţilor Arhiepiscopului Serafim (Sobolev), ale predicilor şi articolelor Arhiepiscopului Averchie (Tauşev), ale arhimandritului Constantin (Zaiţev) şi ale altor cărţi remarcabile.

Această literatură a pregătit în mod proniator poporul rus pentru atacul duhovnicesc pe care-l suferă astăzi Ortodoxia în Rusia. Pentru Rusia, chinuită de suferinţe şi pierind în păcate, alcoolism şi nelegiuiri fără de număr, cărţile teologilor amintiţi mai sus au fost tot atât de importante ca pâinea. Poate de aceea putem observa un fenomen extraordinar în Rusia de astăzi, anume cel al ,,tâlharilor înţelepţi” care, după ce au ieşit din închisori, au devenit fii plini de râvnă ai Bisericii Ortodoxe ? ,,Nu ne este dat nouă să ştim cum se va răsfrânge cuvântul nostru [asupra altora]” (Feodor Tiutcev).

Cărţile publicate de Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora[150], în primul rând la Mânăstirea Sfânta Treime din Jordanville, şi trimise în Rusia decenii de-a rândul, au adus roade bune. Grija pastorală pentru mântuirea celor pierduţi şi în eroare este de asemenea teologie.

În vremurile noastre premergătoare lui antihrist, ca în vremurile Sinoadelor Ecumenice, teologia este acolo unde este expusă erezia, acolo unde se ridică glasul în apărarea Ortodoxiei, acolo unde unitatea cu sfinţii este manifestată nu numai în comemorarea lor liturgică, ci şi în întreaga rânduială de viaţă a Bisericii.

Canonizarea Sfinţilor Noi Mucenici şi Mărturisitori ai Rusiei şi a Stareţilor de la Optina de către Biserica noastră din diaspora; proslăvirea sfântului ei ascet şi teolog Ioan (Maximovici), condamnarea ereziei sofianiste şi anatema sa împotriva marii erezii a ecumenismului – toate acestea încununează credinţa ortodoxă de-a lungul întregii existenţe a BORD. Toţi întâistătătorii ei, răposaţii mitropoliţi Antonie, Anastasie şi Filaret, actualul mitropolit Vitalie, întemeietorii şi profesorii Seminarului Teologic de la Mânăstirea Sfânta Treime din Jordanville, precum şi protopopul Mihail Pomazanski şi alţii; arhiepiscopul Serafim (Sobolev) şi elevii şi ucenicii lui bulgari, demascatorii ereziei ecumenismului arhimandritul Serafim (Alexiev) şi Serghie (Jazadjiev)[151], arhimandritul Iustin (Popovici), episcopul Grigorie (Grabbe), ieromonahul Serafim (Rose), protopopul Lev Lebedev, arhidiaconul Ghermano Ivanov-Trinadtzaty[152] – ei sunt cei în ale căror cuvinte ortodocşii de astăzi caută şi găsesc o călăuză demnă de încredere către mântuire, departe de păienjenişul de scrieri produse de falşii păstori modernişti şi renovaţionişti cu care antihrist încearcă să prindă sufletele instabile. Adevărata Biserică, spre deosebire de patriarhiile apostate de astăzi, prin însăşi natura ei nu poate permite amestecarea luminii cu întunericul, părtăşia lui Hristos cu Veliar. Ea nu poate fi decât izvorul adevăratei teologii, pe care ea şi numai ea o păzeşte şi o transmite lumii.

 

 

14. Erezia sofianista si incercarile de a-L feminiza pe Dumnezeu

Cuvântul ,,Sophia” tradus din limba greacă înseamnă ,,înţelepciune dumnezeiască”. Aşa cum este folosit în Sfânta Scriptură, acest cuvânt indică un atribut general al dumnezeirii, autoritatea Sa atotînţeleaptă, precum şi raţiunea Sa superioară.

Termenii care personifică Înţelepciunea, folosiţi de obicei în Vechiul Testament, mai ales în pasajele care sunt asemănătoare cu Noul Testament, şi revelaţia lui Hristos, au fost înţeleşi în mod unanim de către Sfinţii Părinţi ca referindu-se la Ipostasul Fiului lui Dumnezeu. De exemplu, aşa este înţelegerea universală a Bisericii a cuvintelor despre Înţelepciune cuprinse în Cartea Pildelor lui Solomon (9, 1-9).

Documentele celui dintâi, celui de-al III-lea, celui de-al VI-lea şi celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic mărturisesc faptul că întreaga Biserică Ortodoxă a folosit termenul de înţelepciune dumnezeiască pentru cel de-al doilea Ipostas dumnezeiesc. Astfel, Primul Sinod Ecumenic vorbea despre Înţelepciunea de nepătruns, ,,care a creat tot ceea ce a fost creat” – despre Înţelepciunea nesfârşită, necreată, Înţelepciunea fără de început, adică despre Hristos, fiindcă Hristos este puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 24)[153].

În documentele celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic, noi citim: ,,Domnul nostru Iisus Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, Înţelepciunea necreată a lui Dumnezeu Tatăl, care S-a arătat în trup, şi prin marea şi dumnezeiasca Sa iconomie ne-a slobozit din cursele idolatriei, îmbrăcându-Se în firea noastră, a înnoit-o prin conlucrarea Duhului, care împărtăşeşte cugetul Lui”[154].

,,Din cele mai vechi timpuri, multe ţări ortodoxe au închinat biserici Domnului Iisus Hristos ca Înţelepciunea lui Dumnezeu”. Acest fapt adevereşte de asemenea că cuvintele ,,Înţelepciunea lui Dumnezeu” se referă la cel de-al doilea Ipostas dumnezeiesc[155].

Protopopul Mihail Pomazanski notează faptul că în general bisericilor creştine străvechi li se dădeau destul de des numele conceptelor creştine. Astfel, în Calcedon exista o biserică a Sfintei Irina – ,,nu a Mucenicei Irina, ci a Irinei, pacea lui Hristos”, aşa cum este explicat în Minei (vieţile sfinţilor în ordinea prăznuirii lor) pe 27 ianuarie. ,,În Constantinopol, Sfântul Grigorie Teologul a rostit faimoasele cuvinte despre Sfânta Treime în biserica Anastasiei – nu a Mucenicei Anastasia, ci a Anastasiei, Învierea lui Hristos. Tot astfel este biserica Paraschevei – nu a Mucenicei Parascheva, ci a Paraschevei-Vineri, ziua patimilor Mântuitorului nostru şi a pogorârii Lui la iad (zugrăvită foarte des în icoanele străvechi)”.

,,Prin urmare – spune protopopul M. Pomazanski –, raportarea sofiologilor la tradiţia Bisericii în Răsărit în păstrarea ideii de Sophia care s-a manifestat în construirea de biserici ale Sfintei Sophia şi pictarea de icoane este extrem de forţată”[156].

Învăţătura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii despre Iisus Hristos ca Înţelepciunea lui Dumnezeu şi despre acest nume al celui de-al doilea Ipostas dumnezeiesc a fost înţeleasă ,,ca un adevăr limpede şi de netăgăduit al întregii Biserici universale”[157].

Cu toate acestea, pseudo-înţelepciunea acestei lumi a ales să vadă o fiinţă personală spirituală aparte în termenul ,,Sophia” din Vechiul Testament.

Scrierile lui Vladimir Soloviev (1853-1900) au contribuit în multe feluri la răspândirea mitologiei sofianiste în Rusia. Acest gânditor strălucit a exercitat o influenţă enormă asupra filozofiei religioase şi gândirii teologice ruse. Influenţa sa este mare şi astăzi.

Conceptul de Sophia ocupă un loc excepţional în scrierile lui Soloviev[158] în care el a suferit tot felul de metamorfoze. El l-a asociat cu Hristos, cu ,,sufletul lumii” (World Soul), cu ,,umanitatea universală ideală şi veşnică”, cu Maica Domnului, cu ,,îngerul păzitor la lumii”[159]. Sophia (lui Soloviev) a dobândit de asemenea un aspect cu totul diferit, discutabil din punct de vedere spiritual – acela al Eternului Feminin (Die ewige Weiblichkeit) care s-a ivit pe baza romanticismului, cabalei rabinice şi închipuirii gnostice impetuoase.

Acest aspect feminin al Sophiei a avut o semnificaţie personală deosebită pentru Soloviev. Ea a fost un soi de experienţă mistică a dragostei care l-a însoţit toată viaţa. ,,Sophia” i-a inspirat nu numai poezia, ci întreaga sa creativitate filozofică. Pentru Soloviev filozoful, ea nu era atât un fenomen speculativ, cât unul real în mod mistic (indiferent cât de paradoxal ar putea suna aceasta). Soloviev (ca şi părintele S. Bulgakov mai târziu) a avut o percepţie vizuală a Sophiei şi a descris întâlnirile sale mistice cu chipul ei în poemele sale lirice cele mai intime care au inspirat ulterior întreaga generaţie a simboliştilor ruşi (A. Blok şi A. Bely, în special).

Nu am vorbi despre această înşelare duhovnicească evidentă şi ,,idilă” metafizică oarecum sinistră a lui Soloviev cu ,,Sophia” dacă ele nu ar fi persistat în învăţătura a doi gânditori teologici vestiţi ai secolului XX – preoţii Pavel Florenski şi Serghie Bulgakov care au astăzi mulţi adepţi în Rusia şi în multe alte ţări.

Aceşti ucenici şi adepţi direcţi ai lui Vladimir Soloviev au preluat nu numai ambiguitatea gnostico-panteistă a învăţătorului lor, ci şi toată ,,tulburarea înşelării erotice” (protopop Gheorghe Florovski) pe care acesta o avea. În contemplarea lor intelectuală asupra Eternului Feminin, asupra Sophiei, Florenski şi Bulgakov l-au lăsat cu mult în urmă pe Soloviev prin crearea de chipuri încă mai blasfemiatoare ale ei. Dacă, potrivit lui G. Florovski, învăţătorul lor a încercat să creeze o ,,sinteză religioasă dintr-o trăire nereligioasă” (35), aceşti doi propovăduitori ai sofianismului erau îmbrăcaţi în haine clericale.

Arhiepiscopul Serafim Sobolev vorbeşte despre doctrina sofianistă a lui Florenski şi Bulgakov ca despre ,,o învăţătură cu adevărat eretică cu o perspectivă gnostică şi păgână asupra lumii”, conducând la ,,haos dogmatic”[160].

În ce priveşte teologia părintelui S. Bulgakov, acest arhiepiscop scrie că ,,nu este doar o dezvoltare aberantă a gândirii teologice, ci şi cel mai grav păcat. Potrivit Sfinţilor Părinţi, cel mai mare păcat este păcatul împotriva credinţei ortodoxe deoarece el nu este înrădăcinat în slăbiciunile scuzabile ale firii omeneşti, ci este un păcat al firii noastre duhovniceşti care ne lipseşte de harul Sfântului Duh”[161]. Fiind o erezie, învăţătura sofianistă, spune arhiepiscopul Serafim, ,,poate pune în primejdie însăşi existenţa Bisericii Ortodoxe pe pământ, dacă nu este combătută şi condamnată în mod decisiv de Autoritatea Supremă Bisericească”[162].

În ultima vreme, în Rusia, ideile sofianiste ale preotului Pavel Florenski şi ale protopopului Serghie Bulgakov au fost răspândite din ce în ce mai mult. Pentru mulţi oameni, chestiunea Sophiei este încă destul de neclară.

Din acest motiv este extrem de important să ştim că sofianismul a fost condamnat de două ori prin hotărâre sinodală, aşa cum reiese din două documente:

 

1) O hotărâre a Patriarhiei Moscovei din data de 24 august 1935, nr. 93

În acest document se spun următoarele: ,,Prin decizia noastră din 24 august 1935, nr. 93, s-a stabilit că:

i) învăţătura profesorului şi protopopului S.N. Bulgakov – care, prin tâlcuirea sa (sofianistă) neobişnuită şi arbitrară, denaturează adeseori dogmele credinţei ortodoxe, care în câteva din punctele sale repetă direct învăţăturile false condamnate deja prin hotărâri sinodale ale Bisericii, şi din care pot rezulta concluzii care s-ar putea dovedi chiar vătămătoare pentru viaţa duhovnicească – această învăţătură trebuie recunoscută ca străină de Sfânta Biserică Ortodoxă a lui Hristos, şi toţi slujitorii şi fiii ei credincioşi trebuie avertizaţi împotriva acceptării acestei învăţături.

ii) Acei prea sfinţiţi arhipăstori, clerici şi laici ortodocşi care au îmbrăţişat în mod nechibzuit învăţătura lui Bulgakov şi care au promovat-o în predicile şi lucrările lor, scrise sau tipărite, vor fi chemaţi să-şi corecteze erorile comise şi să fie credincioşi statornici ai ’învăţăturii sănătoase’”.

 

2) O hotărâre a Consiliului Episcopilor BORD din 17/30 octombrie 1935 cu privire la noua învăţătură a protopopului Serghie Bulgakov despre Sophia, Înţelepciunea lui Dumnezeu.

Primele trei puncte ale acestei decizii afirmă:

,,i) A se recunoaşte învăţătura protopopului Serghie Bulgakov despre Sophia, Înţelepciunea lui Dumnezeu, drept eretică.

ii) A i se aduce la cunoştinţă mitropolitului Evloghie această decizie a Consiliului şi a-i cere să-l mustre pe protopopul Bulgakov cu intenţia de a-l îndemna să renunţe public la învăţătura sa eretică cu privire la Sophia şi de a face un raport despre consecinţele unei astfel de mustrări către Sinodul Episcopilor BORD.

iii) În cazul în care protopopul Bulgakov nu se pocăieşte, actuala hotărâre a Consiliului care condamnă erezia sofianismului trebuie adusă la cunoştinţa tuturor Bisericilor autocefale”.

 

Printre lucrările care combat ereza sofianismului, trebuie menţionate în primul rând scrierile Sfântului Ioan (Maximovici)[163] şi cartea arhiepiscopului Serafim (Sobolev), Noua învăţătură cu privire la Sophia, Înţelepciunea lui Dumnezeu, Sofia, 1935. Aceasta este ,,cea mai însemnată lucrare critică [a arhiepiscopului Serafim] despre sofiologie din secolul XX, atât în ce priveşte volumul său (525 pagini), cât şi conţinutul”[164].

Separat de această carte, vrednicul de pomenire arhiepiscop Serafim a închinat încă o lucrare acestei chestiuni: Apărarea ereziei sofianismului de către protopopul S. Bulgakov în faţa condamnării ei de către Consiliul Episcopilor BORD, Sofia, 1937.

Lucrările menţionate mai sus, scrise în duh patristic, zdrobesc cu totul erezia sofianistă a lui Bulgakov şi Florenski.

Hotărârea Consiliului Episcopilor BORD care a condamnat falsa învăţătură a protopopului S. Bulgakov a fost întemeiată pe o analiză teologică cât se poate de serioasă făcută de arhiepiscopii Ioan (Maximovici) şi Serafim (Sobolev). Din acest motiv, pretenţia sofianiştilor că acei episcopi care l-au declarat eretic pe Bulgakov nu i-ar fi citit lucrările este o minciună nefondată.

O altă minciună deliberată este afirmaţia făcută de un cleric al Patriarhiei Moscovei, egumenul Andronic (Trubacev), o rudă a lui Florenski şi un propagator al ideilor lui, potrivit căreia ,,în BORD, cinstirea lui Florenski ca mucenic a început în 1981. Numele şi chipul său pot fi găsite în icoana noilor mucenici. Părintele Pavel este venerat în mod special ca mucenic de Frăţia Sfântul Ghermano de Alaska (California)”[165].

BORD, prin întâistătătorul ei mitropolitul Vitalie, a făcut următoarea declaraţie cu privire la presupusa proslăvire a preotului Pavel Florenski: ,,În numele Consiliului şi al Sinodului Episcopilor, biroul editorial al acestui Mesager face o înştiinţare categorică despre faptul că BORD nici măcar nu a avut în vedere şi nici nu ar putea purcede la o astfel de proslăvire. A avut loc o eroare inoportună cu caracter pur iconografic. Pe icoana Sfinţilor Noi Mucenici ai Rusiei a fost înscris numele, dar nu şi chipul lui Pavel Florenski.

Dacă se face o analiză a cărţii părintelui Pavel Florenski, intitulată pretenţios Stâlpul şi temelia adevărului, şi a altor scrieri ale sale, atunci un cititor ortodox se confruntă cu o imagine a acestui preot renumit cu un suflet turbulent care s-a aruncat în marea teologiei fără busolă şi care navighează către o destinaţie care nu-i este cunoscută nimănui, nici măcar lui însuşi”[166].

Patriarhia Moscovei a popularizat multă vreme falsa învăţătură a preotului Pavel Florenski şi protopopului Serghie Bulgakov. Mulţi ierarhi ai Patriarhiei Moscovei au vorbit şi au scris despre ei; printre ei se numără: actualul patriarh Alexei al II-lea (Cuvântare rostită la cea de-a VIII-a Adunare Generală a KEC, Jurnalul Patriarhiei Moscovei, nr. 1, 1980), Mitropolitul Vladimir de Rostov şi Novocerkassk, fost rector al Academiei Teologice din Moscova (Dizertaţie la master, a se vedea Scrieri Teologice, Culegerea 21; discursul rostit la Academia Teologică din Moscova pe 22 februarie 1982, Jurnalul Patriarhiei Moscovei, nr. 4, 1982), Mitropolitul Filaret de Minsk şi Grodno, exarh patriarhal a toată Bielorusia, fost rector al Academiei Teologice din Moscova, Mitropolitul Pitirim de Volokalamsk, preşedintele Comisiei de Publicaţii a Patriarhiei Moscovei (Scrieri Teologice, Culegerea 5; Jurnalul Patriarhiei Moscovei, nr. 4, 1969; Jurnalul Patriarhiei Moscovei, nr. 1, 1975, cuvântare rostită la Uppsala; Jurnalul Patriarhiei Moscovei, nr. 4, 1982), Mitropolitul Chiril de Smolensk, fost rector al Academiei Teologice din Leningrad (acum Sankt Petersburg), Jurnalul Patriarhiei Moscovei, nr. 7, 1982).

Lista celor care aparţin de Patriarhia Moscovei şi scriu în mod apologetic despre Florenski şi Bulgakov poate fi lărgită cu multe nume de clerici, profesori şi dascăli de la Academiile Teologice din Moscova şi Leningrad. Haideţi să-i enumerăm doar pe câţiva dintre ei: arhimandritul Platon (Igumenov), profesor la Academia Teologică din Moscova (Dizertaţie de candidat la postul de profesor, Lavra Sfântul Serghie şi Sfânta Treime, 1979, Jurnalul Patriarhiei Moscovei, nr. 10, 1989), M.A. Starokadomski (Jurnalul Patriarhiei Moscovei, nr. 4 şi 8, 1969); protopopul Ioan Kozlov, A.I. Gheorghievski (Glasul Ortodoxiei, nr. 2, 1971), arhimandritul Inochentie (Prosvirnin), egumenul Andronic (Trubacev), arhimandritul Ianuarie (Ivliev), protopopul Vladimir (Fedorov), ambii fiind dascăli la Academia Teologică din Sankt Petersburg, şi mulţi alţi clerici ai Patriarhiei Moscovei.

Lista de mai sus este o dovadă însemnată a rolului Patriarhiei Moscovei în cauza răspândirii ideilor sofianiste în Rusia.

Mai mult, Jurnalul Patriarhiei Moscovei a fost până de curând în esenţă singura lectură duhovnicească îngăduită de autorităţile sovietice milioanelor de ortodocşi din Rusia; aceşti oameni erau, ca o regulă, nu doar neinstruiţi din punct de vedere teologic, ci erau chiar lipsiţi de catehizarea elementară. Şi pentru a face lucrurile încă mai rele, paginile acestui jurnal au prezentat vreme de câteva decenii o fotografie a ,,urâciunii pustiirii”. Jurnalul Patriarhiei Moscovei propovăduieşte, pe lângă ecumenism, tot soiul de învăţături false şi pur şi simplu erezii clericilor Patriarhiei Moscovei şi multor suflete nevinovate.

Şi, probabil, ereziei sofianismului i se acordă cea mai mare cinste. Această erezie, sub masca ,,creativităţii teologice” subtile, este impusă studenţilor de la academiile şi seminariile teologice, adică viitorilor preoţi şi teologi; ea este subiect al multor teze de master şi candidat [la postul de profesor]; în prezent, datorită exemplului dat de Patriarhia Moscovei, ziarele şi periodicele laice îi menţionează frecvent pe Florenski şi Bulgakov, se vorbeşte despre ei la radio şi la televizor ore în şir.

Erezia sofianismului a pătruns atât de adânc în minţile multor clerici ai Patriarhiei Moscovei şi ale turmei lor, le-a otrăvit conştiinţa într-un asemenea grad, încât nu oricine este capabil să se elibereze de ea !

S-au scris despre sofianism lucrări serioase care supun unei critici riguroase această învăţătură falsă, periculoasă din punct de vedere duhovnicesc. Trebuie subliniat că sofianiştii, de obicei, sau denaturează sau muşamalizează cu încăpăţânare criticile aduse preotului Pavel Florenski şi protopopului Serghie Bulgakov[167].

Explicarea esenţei ereziei sofianiste se află dincolo de scopul acestui eseu. Noi trimitem cititorul la lucrarea capitală a arhiepiscopului Serafim (Sobolev), Noua învăţătură cu privire la Sophia, Înţelepciunea lui Dumnezeu (Sofia, 1935) care demască erezia sofianismului şi pe baza căreia această falsă învăţătură a fost condamnată de Consiliul Episcopilor BORD.

În acest eseu, noi suntem interesaţi de această erezie deoarece creatorii ei preotul Pavel Florenski şi protopopul Serghie Bulgakov au introdus un al patrulea ipostas, feminin în Treimea dumnezeiască prin intermediul unei învăţături concepute cu viclenie despre Sophia (cu rădăcini în filozofia păgână a lui Platon, în doctrina cabalistă, ca şi în gnosticismul condamnat de Biserică, mai cu seamă în gnosticismul valentinian şi o serie de alţi gnostico-teozofi mai târzii). Încă câţiva paşi şi ne apropiem de o ,,teologie a femeilor” şi de un vis feminist ecumenist al ,,feminizării” lui Dumnezeu. Auzim deja voci care vorbesc despre ,,zeiţa mamă” pe lângă ,,Dumnezeu Tatăl” în creştinism. Astfel, la cea de-a VI-a Adunare a Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB) de la Vancouver (1983), unde ,,preoţia” femeilor a fost legalizată, mulţi participanţi ,,le-au îndemnat pe femei să înlocuiască ideea de Dumnezeu Tatăl cu aceea de zeiţa mamă[168]. Şi în 1993, femeile ecumeniste au declarat că Sophia este zeiţa lor şi i s-au închinat ei (a se vedea capitolul 6).

Noile ,,traduceri” ale Sfintei Scripturi conţinând forme gramaticale feminizate au fost publicate deja. În ultimile decenii, Sfânta Scriptură a fost supusă adeseori denaturării de către ,,noile traduceri” în limba engleză şi în alte limbi.

Dar nici una din aceste ,,traduceri” nu a introdus atât de multe blasfemii ca cea publicată de CMB în 1983 şi intitulată ,,Lecţionar[169] atotcuprinzător la nivel de limbaj”.

Pentru a le mulţumi pe feministe, CMB a hotărât să ,,elibereze” Cuvântul lui Dumnezeu de ,,sexism” prin îndepărtarea din Sfânta Scriptură a tuturor pasajelor unde se acordă ,,prioritate” bărbaţilor şi sexului masculin.

În noua ,,traducere” au fost introduse schimbări blasfemiatoare chiar în expresii atât de sacrosancte ca ,,Dumnezeu Tatăl”, care se citeşte acum ,,Dumnezeu Tatăl/Mamă”; ,,Fiul Omului” este înlocuit cu ,,copilul omului”; ,,Împărăţia lui Dumnezeu” este înlocuită cu ,,Sfera/Domeniul lui Dumnezeu”; ,,Domnul”, fiind de gen masculin, este îndepărtat din Sfânta Scriptură şi înlocuit cu ,,Fiinţa Suverană” care este de gen neutru. În loc de ,,Domnul Dumnezeu”, noua ,,traducere” scrie ,,Dumnezeu Suveran”.

În Cartea Facerii unde ni se spune despre facerea omului, cuvântul ,,om” este înlocuit cu ,,omenire”. La menţionarea patriarhilor sunt adăugate numele femeilor: ,,tatăl nostru Avraam/şi Sarra şi Agar mamele noastre”.

În Noul Testament, acolo unde sfinţii evanghelişti vorbesc despre minunile Mântuitorului, traducătorii ecumenişti spun că Hristos a tămăduit o ,,persoană”. Rugăciunea arhierească a Mântuitorului la Cina cea de Taină, potrivit [Evangheliei] Sfântului Ioan sună deosebit de blasfemiator în această traducere.

Pentru alcătuirea propriei Scripturi, CMB a înfiinţat o comisie condusă de luteranul Victor Roland Gold. Ea se compunea din 3 bărbaţi şi 6 femei, dintre care una era călugăriţă catolică. În timpul lucrărilor comisiei, unul dintre membrii comisiei a renunţat pentru că a crezut că ,,această sarcină a mers dincolo de limitele îngăduite de conştiinţa sa”.

Cea mai mare dificultate pentru comisie au constituit-o cuvintele ,,Dumnezeu Tatăl”. Feministele au cerut utilizarea cuvântului ,,Dumnezeu/dumnezeiţă”, dar acest fapt s-a dovedit a fi inacceptabil; o sugestie de a înlocui cu cuvântul ,,părinţi” a părut de asemenea prea impersonală pentru aceşti inovatori; prin urmare, ei au venit cu un termen de ocară: ,,Dumnezeu Tatăl nostru/Mama noastră”.

Criticii acestei lucrări nelegiuite, publicată sub titlul Extrase din Biblie, au întru totul dreptate când comentează că ea subminează însăşi temelia creştinismului prin distrugerea totală a dogmei Sfintei Treimi.

Această falsificare deliberată a Sfintei Scripturi a dat naştere la proteste furtunoase până şi din partea periodicelor şi ziarelor care sunt cu totul străine de religie, precum New York Times, Newsweek, Time, Human Events etc.

În ciuda tuturor protestelor şi a criticilor larg răspândite, CMB a anunţat că a susţinut pe deplin noul text al ,,traducerii” unor fragmente din Sfânta Scriptură[170].

Prin urmare, nu a fost deloc surprinzător că reprezentanţii ,,teologiei femeilor” la cea de-a VII-a Adunare [a CMB] din Canberra şi-au permis să vorbească despre Maica Domnului în termeni familiari[171] sau să pună o întrebare asemănătoare cu cea a dr. Margo Kessman din Germania: ,,La urma urmei, este Eva, care s-a străduit să dobândească cunoaşterea, atât de păcătoasă ?”[172]

Este notabil faptul că ,,teologii” Institutului Teologic din Paris amintit mai sus gândesc cam la fel. Astfel, unul dintre profesori, Nicolae Osorgin, cugetând la Maica Domnului, afirmă: ,,Dacă ajungem la conceptul unităţii tuturor femeilor în chipul Maicii Domnului, în ordinea prezentului veşnic care îmbrăţişează tot ceea ce a fost şi nu a fost, atunci toate femeile (!) au şansa (!) de a deveni Maica lui Dumnezeu”[173].

 

 

15. Falsificările Sfintei Scripturi şi consecinţele lor apostatice în lumea contemporană

 
Sunt oarecare ce vă tulbură pre voi, şi voiesc să strămute evanghelia lui Hristos.
Ci măcar şi noi, sau Înger din cer de vă va binevesti vouă afară de
ceea ce am binevestit vouă, anatema să fie (Galateni 1, 7-8)
 

În vremurile noastre din urmă, societatea odinioară creştină, care nu-l mai doreşte pe cel ce opreşte acum (II Tesaloniceni 2, 7)[174], şi care nu se mai apără, a îngăduit celor care ne tulbură şi voiesc să strămute evanghelia lui Hristos să se înmulţească excesiv şi să-şi asume puterea.

Proorocia apostolului că ,,în zilele cele de apoi vor veni vremi cumplite. Că vor fi oamenii ... având chipul bunei credinţe, iar puterea ei tăgăduind (II Timotei 3, 1-5). Chiar înaintea ochilor noştri, omenirea eşuează tot mai mult în a înţelege de ce Scripturile sunt numite sfinte, şi că toată Scriptura este de Dumnezeu insuflată (II Timotei 3, 16) şi nu este după om (Galateni 1, 11); [omenirea] pierde în mare măsură conceptele de sfinţenie şi adevăr, fiind contaminată cu falsa învăţătură a relativismului universal. Aceasta explică desconsiderarea frivolă şi neruşinată a cuvintelor aspre ale Sfântului Apostol Pavel: Precum am zis mai înainte şi acum iarăşi zic: oricine de vă va binevesti afară de ceea ce aţi luat, anatema să fie (Galateni 1, 9).

Misiunea atât a Bisericii Vechiului, cât şi a Noului Testament a fost întotdeauna, şi rămâne încă, să păzească şi să propovăduiască neschimbată credinţa revelată dumnezeieşte şi făgăduinţele lui Dumnezeu, Sfintele Scripturi şi Tradiţia. Este binecunoscută grija deosebită cu care a fost păstrat textul Scripturii în perioada Vechiului Testament, când fiecare manuscris scripturistic care era deteriorat sau conţinea greşeli era distrus, când nici unul dintre cei care aveau vreun defect de vorbire nu ar fi putut fi vreodată admis pentru a citi din Scripturi cu voce tare în public.

Traducerea Bisericii străvechi a cărţilor Vechiului Testament în limba greacă (aşa-numita Septuaginta) a fost realizată în secolul al III-lea î.Hr. de către bărbaţi numiţi în mod special şi aleşi de Dumnezeu, şi a fost săvârşită cu toate precauţiile posibile şi cu toată reverenţa, şi sub călăuzirea protectoare directă a Bisericii Cereşti, aşa cum este adeverit îndeosebi printr-un episod binecunoscut privind traducerea Sfântului Simeon a Cărţii Proorocului Isaia care conţinea textul profeţiei mesianice despre Mântuitorul lumii care se va naşte din Fecioară (Isaia 7, 14).

Demne de original sunt traducerile canonice realizate de bărbaţi sfinţi din Biserica Noului Testament: cea a Fericitului Ieronim (din ebraica veche în latină, ţinând seama de Septuaginta) şi cea a Sfinţilor întocmai cu apostolii Chiril şi Meftodie (din textul grec al Septuagintei adoptat de Biserică în slavona bisericească). De la Reformă încoace, când eforturile protectoare ale catolicismului au fost înfrânte, traducerile Bibliei în limbile naţionale apărute în Apus au deja o amprentă a învăţăturii protestante (precum traducerea lui Luther). În vremurile cele mai recente, nu mai există hotare restrictive în calea dezvoltării până şi a celor mai extreme şi blasfemiatoare învăţături false. Spectrul traducerilor şi transpunerilor Bibliei s-a lărgit în mod corespunzător.

Nu ar fi putut fi altfel, de vreme ce Sfânta Scriptură aparţine doar Uneia, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti Biserici, şi utilizarea ei în afara contactului cu tradiţia bisericească şi patristică (şi chiar în opoziţie cu ea, ceea ce este caracteristic tuturor comunităţilor religioase care au căzut din credinţa ortodoxă) aduce după sine în mod inevitabil denaturarea atât a înţelesului, cât şi a literei Scripturii. Potrivit Sfinţilor Părinţi, cel care se află în afara comuniunii tainice cu Biserica nu poate decât să se abată în erezie îndepărtându-se de propovăduirea adevăratei Ortodoxii.

Prostia umană nu este singura pricină a denaturării adevărului. Cuvântul lui Dumnezeu este nesuferit ,,tatălui minciunilor”, diavolul, care cu ajutorul favoriţilor săi încearcă să-l pervertească în orice fel cu putinţă.

Odată cu căderea de la Dumnezeu a celor care au devenit ucigaşii Lui şi au chemat asupra lor înşişi şi asupra urmaşilor lor sângele Fiului lui Dumnezeu pe care ei L-au răstignit (Matei 27, 25), a început o denaturare conştientă a cărţilor Vechiului Testament odinioară păzite cu grijă de poporul evreu. Profeţiile mesianice au fost primele care au suferit această denaturare. ,,Rabinii au viciat conţinutul Scripturilor pentru a corespunde propriilor intenţii răutăcioase ... şi continuă încă să le modifice”, scria Eftimie de Ciudov (1705)[175]. Astfel de acuzaţii s-au auzit încă din timpurile apostolice. În perioada dintre secolele V-X, rabinii masoretici au stabilit textul Vechiului Testament care de atunci încoace a fost adoptat ca textul oficial. În acest text, practic toate proorociile despre Mântuitorul lumii au fost distorsionate de o aşa manieră încât ele nu ar putea fi înţelese ca referindu-se la persoana Domnului nostru Iisus Hristos. Ulterior, toate copiile ebraice ale textului care difereau de canonul masoretic stabilit au fost distruse.

Stabilitatea textului masoretic al Vechiului Testament şi absenţa versiunilor în copiile sale au făcut ca mulţi teologi şi exegeţi biblici, chiar dintre creştini, începând cu Origen[176] şi până astăzi, să se întoarcă în mod constant la acest text ebraic ca principala autoritate, în pofida avertismentelor aspre ale Bisericii. Pe de altă parte, existenţa versiunilor diferite ale textului bisericesc al Septuagintei a fost considerată indiciul că el nu este demn de încredere. Drept urmare, nu numai teologii şi traducătorii catolici şi protestanţi apuseni s-au bazat pe textul masoretic al Bibliei.

Prin ediţiile tipărite la Veneţia a început influenţa asupra copiilor greceşti şi slavone mai târzii ale Scripturilor. [Textul masoretic] ,,a fost enumerat  printre sursele primare, în ciuda avertismentelor stricte ale Sfântului Sinod”[177], când Biblia elisabetană a fost revizuită în 1751. În pofida existenţei unor distorsiuni dogmatice serioase (în primul rând, în ce priveşte referirile mesianice), textul masoretic a devenit baza şi pentru traducerea sinodală a Vechiului Testament în limba rusă, având drept rezultat traducerea iniţială a protoiereului G. Pavski care a pricinuit indignare generală în cercurile bisericeşti. La acea vreme, arhiepiscopul Teofan Zăvorâtul a formulat esenţa substituţiei comise după cum urmează:

,,Potrivit legii noastre, când încercăm să tâlcuim Cuvântul lui Dumnezeu noi trebuie să-i consultăm pe Părinţii Bisericii. Sfinţii Părinţi au tâlcuit Scripturile aşa cum au fost înfăţişate în Septuaginta. În consecinţă, noua traducere ne împiedică să înţelegem Cuvântul lui Dumnezeu din punctul de vedere ortodox, deoarece ne prezintă un text diferit de cel folosit de către Sfinţii Părinţi. ... Traducerea din textul ebraic ne zboară pământul de sub picioare. Ne confruntăm cu idei noi, cu o Biserică nouă, cu o eră nouă: deci, acestea sunt consecinţele acestei traduceri !”[178]. ,,Dar editorii Bibliei ruse din Londra (neîndoios sub influenţă masonică) şi-au permis neruşinarea de a scrie: ’Noi insistăm şi dorim un singur lucru, anume: independenţa de conceptele Bisericii şi independenţa de traducerea celor Şaptezeci’”[179]. Societăţile biblice şi comisiile de astăzi au dobândit această ,, independenţă” în întregime.

Deşi ulterior s-a făcut tot ce se putea pentru a coordona această traducere cu textul bisericesc al Septuagintei în versiunea sa greacă şi în cea slavonă a Sfinţilor Chiril şi Meftodie, ,,nu s-a putut realiza o apropiere totală. Ruptura textului rus de tradiţia scripturistico-liturgică slavonă a Bisericii a osândit această traducere la utilizarea ei doar în afara slujbelor bisericeşti: Sfântul Sinod a destinat-o unei lecturi educaţionale acasă[180].

Descoperirea manuscriselor de la Qumran la începutul anilor ’1950, datând din secolul I î.Hr. (adică, din perioada pre-masoretică) a soluţionat în mod decisiv, şi în favoarea Septuagintei, controversa veche de secole privind valoarea comparativă a textelor ebraic şi grec ale Vechiului Testament. S-a dovedit că manuscrisele scoase din peşterile de la Qumran conţin toate variantele textului care sunt disponibile în manuscrisele greceşti şi care, după câte s-ar părea, le-ar fi subminat autoritatea. Însă, aceste concluzii sunt trecute sub tăcere, şi publicarea manuscriselor de la Qumran care sunt la dispoziţia ,,Casei Bibliei” din Ierusalim este oprită complet.

Orice traduceri noi ale Scripturii sunt făcute încă potrivit textului masoretic şi chiar cu participarea cărturarilor ebraici ai Bibliei. Totodată, renovaţioniştii din Patriarhia Moscovei şi din alte Biserici locale continuă să introducă cu insistenţă sporită în slujbele bisericeşti traduceri neautorizate ale Scripturii în limbile naţionale contemporane. Ca o regulă, toate aceste traduceri sunt de origine neortodoxă şi se bazează pe textul masoretic care nu aparţine Tradiţiei Bisericii Ortodoxe. Odată cu modernizarea larg răspândită a limbajului şi riturilor liturgice, introducerea calendarului gregorian apusean, şi a altor nenumărate concesii făcute spiritului vremurilor, aceste traduceri distrug tot mai mult legătura acestor Biserici cu propriul trecut ortodox, şi pregătesc terenul pentru reforme suplimentare având drept scop crearea pseudo-Bisericii ecumeniste a lui antihrist.

Prin intermediul mişcării ecumeniste, creştinătatea eretică contemporană din Apus continuă să-şi extindă influenţa asupra lumii ortodoxe. Într-adevăr, Mitropolitul Chiril de Smolenk[181], preşedintele Departamentului pentru Relaţii Bisericeşti Externe al Patriarhiei Moscovei, a declarat la cea de-a VII-a Adunare Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB) că această organizaţie este ,,leagănul uneia Biserici a viitorului” (a se vedea capitolul 1). Pentru noi, creştinii ortodocşi, această ,,Biserică” nu este nimic altceva decât biserica lui antihrist.

Participanţii la adunările ecumeniste sunt implicaţi într-o elaborare pas cu pas a unei învăţături blasfemiatoare despre această ,,Biserică”, despre ritul şi limbajul ei. Limbajul cât se poate de ,,ecumenist” al acestor adunări reflectă un asemenea grad de conştiinţă ecumenistă a participanţilor încât, potrivit unuia din liderii lor, fostul secretar general al CMB, dr. Filip Potter, la întoarcerea lor de la conferinţe, membrii propriilor comunităţi nu reuşesc pur şi simplu să-i înţeleagă iniţial.

Pentru a-i înţelege pe ecumenişti, cineva trebuie să înceteze să înţeleagă Evanghelia şi să se deprindă cu uzurparea lor blasfemiatoare a Cuvântului lui Dumnezeu. Demnă de atenţie este tâlcuirea ecumeniştilor (care a devenit sloganul lor) a cuvintelor Mântuitorului nostru: Ca toţi una să fie (Ioan 17, 21). Ecumeniştii pretind că aceste cuvinte fac aluzie la porunca lui Hristos cu privire la unitatea întregii lumi – ortodocşi, sectari, iudei, musulmani şi toţi păgânii. Ei nesocotesc complet cuvintele lui Hristos care preced direct fraza citată: Eu pentru aceştia mă rog; nu pentru lume mă rog, ci pentru aceştia care ai dat mie; că ai tăi sunt (Ioan 17, 9).

Când au în vedere falsificarea, ecumeniştii nu sunt împiedicaţi de nimic: nici de învăţătura Părinţilor Bisericii, nici de credinţa întregii Biserici, nici măcar de evidenţă. În acelaşi fel, papalitatea susţine, fără nici un sentiment de jenă, şi contrar tuturor celor spuse de Părinţi întotdeauna şi pretutindeni, că în cuvintele Mântuitorului: Şi pre această piatră voiu zidi Biserica mea (Matei 16,18), cuvântul piatră ar trebui înţeles ca fiind nu credinţa în Hristos şi mărturisirea Lui ca Fiul lui Dumnezeu, ci Apostolul Petru însuşi şi pretinşii lui succesori – papii Romei[182].

Ecumeniştii ,,făcători de pace” nu simt nici o ruşine când afirmă că pacea politică pentru care se luptă ei este totuna cu pacea pe care o avea în vedere Hristos când le-a spus apostolilor Săi: Pacea mea dau vouă. Ar trebui notat că ei nu termină niciodată acest citat din Evanghelii: Nu precum lumea dă, eu dau vouă (Ioan 14, 27).

Ecumeniştii nu se ruşinează de propria incultură când unul dintre ei (care, se înţelege de la sine, este împotriva învăţării limbii slavone bisericeşti chiar în seminarii), fie el chiar arhiepiscop sau profesor la o academie teologică, este în stare să declare cu toată sinceritatea şi ca toţi să audă că cererea ecteniei mari: ,,Cu pace Domnului să ne rugăm” înseamnă ,,să ne rugăm (întreaga adunare) ca una”, adică, cu toţii împreună[183]. Iar altă cerere – ,,pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu Biserici, şi pentru unirea tuturor” – îi cheamă chipurile pe ortodocşi la o mult-râvnită unire ecumenistă cu ereticii[184]. Cei neînvăţaţi şi neîntăriţi le răzvrătesc ca şi pre celelalte scripturi, spre a lor pierzare (II Petru 3, 16).

Mitropolitul Nicodim (Rotov) al Leningradului, care a fost responsabil cu intrarea Patriarhiei Moscovei în CMB, a introdus chiar o erezie pro-comunistă specială când a dat, în predicile şi articolele sale, o interpretare falsă a pildei celor doi fii (Matei 21, 28-31). El i-a asemănat pe creştini fiului care a fost ascultător în cuvânt dar indolenţi în faptă, şi în persoana fiului îndărătnic, care a făcut voia tatălui său, el învăţa a-i vedea pe comuniştii necredincioşi (care pot fi înlocuiţi acum cu uşurinţă în acest rol de ,,democraţii” de astăzi), care au declarat că ţelul lor este crearea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Predica lui Nicodim despre ideea cu totul neortodoxă a acestei ,,Împărăţii a lui Dumnezeu” pământeşti şi fuziunea creştinismului cu comunismul a fost auzită în mod repetat din amvoanele bisericilor patriarhiei până când haosul care a învăluit Rusia a înlăturat-o, pentru moment, împreună cu alte sloganuri bolşevice.

Altă erezie a mitropolitului Nicodim a rămas neafectată de tendinţele liberale ale reconstrucţiei ,,democratice”. Această erezie constituie unul dintre cele mai importante suporturi ale ecumenismului ,,creştin”. Oricum, întreaga sa însemnătate se va vădi în viitorul deja apropiat, când CMB va declara că sarcina sa primordială este unificarea tuturor religiilor sub acoperişul unic al ,,Bisericii universale” a lui antihrist. Această erezie, repetată adeseori şi adânc înrădăcinată în Patriarhia Moscovei a fost dedusă de mitropolitul Nicodim din judecata sa sinuoasă că pe când se afla pe cruce, Domnul a înfiat întreaga omenire în persoana Sfântului Apostol Ioan Teologul, şi nu numai pe cei care credeau în El. Această erezie este exprimată într-o singură frază: ,,Domnul Iisus Hristos prin întruparea Sa a primit întreaga omenire în Trupul Său”[185]. Binecunoscutul ,,preot” al Patriarhiei Moscovei, Georgii Kochetkov, care se bucură de sprijin puternic, a declarat deja că nu doar Francisc de Assisi, ci şi D. Bornhoffer, A. Schweizer şi ... Mahatma Ghandi sunt membri ai ,,adevăratei Biserici” şi chiar ,,sfinţii” Ei” ![186]

 

Patriarhul Pimen (Izvekov) al Moscovei, la reşedinţa sa, oferind daruri iudaiştilor

Papa Ioan Paul al II-lea al Romei se întâlneşte cu rabinii din Varşovia

 

,,Multe opinii greşite au pătruns în viaţa noastră sub influenţa diavolului, care învaţă oamenii nepăsători să interpreteze greşit conţinuturile Scripturilor şi să umbrească adevărul fie prin adăugirea, fie prin eliminarea a ceva din textul lor”, scria Sfântul Ioan Gură de Aur deja în secolul al IV-lea[187]. Evoluţionismul anti-scripturistic sfidător de Dumnezeu pare să fi devenit cea mai larg răspândită minciună pe care, din nefericire, corupătorii Cuvântului lui Dumnezeu, împreună cu ateii, au reuşit s-o infiltreze în conştiinţa multor creştini de toate confesiunile.

Evoluţioniştii nu ar putea prezenta nici măcar un singur fapt ştiinţific pentru a dovedi corectitudinea teoriilor lor. Tot ce au pretins în trecut a fi dovezi incontestabile a rămas în manualele şcolare care sunt acum ridiculizate chiar de evoluţionişti. Cu toate acestea, timp de aproape 100 ani, evoluţionismul a fost impus cu înverşunare fiecărei noi generaţii din întreaga lume, la toate nivelurile şcolilor de stat.

Când Charles Darwin lucra la teoria sa despre originea speciilor, întemeiată pe observaţii şi concluzii superficiale, el se aştepta ca dovezile necesare să fie descoperite ulterior. În orice caz, aceste speranţe au rămas cu totul nejustificate. Nu numai veriga lipsă dintre maimuţă şi om a rămas nedescoperită[188]: evoluţioniştii nu sunt în stare să prezinte nici măcar o singură formă intermediară între orice alte [două] specii – nici vie, nici în formă fosilizată. Mai mult, însăşi posibilitatea existenţei unui mecanism care să asigure tranziţia unei specii în alta este negată de ştiinţa contemporană. Nici un evoluţionist nu poate explica existenţa evoluţiei, dacă aceasta contrazice legea fundamentală a naturii (legea a doua a termodinamicii), care cere tranziţia de la complex şi instabil la simplu şi haotic, dar nu invers – de la materie neînsufleţită la materie însufleţită chiar până la cele mai complexe şi super-perfecte forme ale sale, precum organismul uman.

Pentru a face ca imposibilul să pară plauzibil, evoluţioniştii au propus o premisă că universul a existat vreme de nenumărate miliarde de ani, în cursul cărora s-ar fi putut întâmpla orice. Ţinând cont de aceste milioane şi miliarde de ani, nava spaţială lunară a fost dotată cu picioare lungi de câţiva metri pentru a preveni scufundarea ei în praful cosmic care ar fi trebuit să se acumuleze pe lună în toţi aceşti ani. Dar ... stratul de praf de pe lună s-a dovedit a fi mai subţire de un centimetru.

Este binecunoscut faptul că jargonul ştiinţific de neînţeles are un efect fascinant asupra nespecialiştilor. Unul dintre exemple este ,,metoda radiocarbon”. Dar nu multă lume ştie că teoretic această metodă poate ajuta doar la determinarea vârstei rămăşiţelor organice. Datorită eforturilor popularizatorilor ştiinţei, încrederea în precizia metodei radiocarbon a fost exagerată disproporţionat. Adevărul este că, pentru metoda radiocarbon, este extrem de importantă puritatea particulară necesară a experimentului. Respectarea acestei cerinţe este adeseori prea dificilă, sau chiar imposibilă deoarece cantităţile ce trebuie măsurate la orice vârstă semnificativă a eşantioanelor sunt prea mici. În afară de aceasta, metoda se bazează pe prezumţia că fosilele investigate nu au fost supuse niciodată nici unei influenţe posibile, deşi necunoscute – cum ar fi presiuni sau temperaturi înalte, oscilaţii ale cantităţii de carbon 14 în mediul înconjurător etc, cu toate că prezenţa oricăruia dintre aceşti factori face ca măsurătorile să fie lipsite de sens. Drept urmare, datele obţinute prin această metodă frapează adeseori prin lipsa lor de acurateţe. De exemplu, ,,examinarea cochiliei de melci vii a arătat că ei au murit acum 27.000 ani”[189]. Deja oamenii de ştiinţă de astăzi au dubii cu privire la cel puţin jumătate din toate datele obţinute prin această metodă.

Această ştiinţă cu nume mincinos (I Timotei 6, 20), care a declarat că religia însăşi şi codul moral sunt rezultatul evoluţiei, este în realitate o credinţă satanică, care, laolaltă cu umanismul şi ateismul, a pătruns în toate sferele ştiinţei oficiale – nu numai în ştiinţele naturii, ci şi în cele umaniste şi politice.

Negarea şi distorsionarea adevărului biblic s-au dovedit un teren fertil pentru tot ceea ce transfomă lumea modernă în antecamera iadului – de la ateism şi credinţa în universul veşnic, care a devenit tot mai năpădită de misticismul panteist (al new-ageştilor şi altor mistificatori oculţi), până la teoriile evoluţioniste despre societatea umană, doctrinele revoluţionare şi rasiste, justificarea homosexualităţii şi a crimei prin intermediul avorturilor.

Ca parte a conştiinţei de masă, în primul rând prin educaţia şcolară, evoluţionismul anti-scripturistic a devenit, într-un fel sau altul, una din ideile de bază ale unei mulţimi imense de oameni care se consideră credincioşi, dar care resping dovada biblică despre Dumnezeu ca Ziditorul lumii şi omului, despre cădere, potop, turnul Babel etc, sau socotesc aceste istorisiri ca fiind convenţionale, alegorice şi respinse chipurile de ,,ştiinţă”. Sunt rari cei conştienţi de faptul că acest tip de judecată îi face pe prooroci, apostoli, Părinţii Bisericii şi pe Domnul Iisus Hristos Însuşi să pară nişte escroci, cu toate că ei au adeverit clar şi adeseori adevărul din Cartea Facerii.

Mare este uimirea acestor foarte puţini la număr dintre contemporanii noştri, care află în mod neaşteptat că în întreaga sa istorie evoluţionismul nu a reuşit să producă nici o dovadă reală a teoriilor sale, că şi-a păstrat poziţia predominantă în ştiinţă într-un mod cu totul artificial, că născocirile evoluţioniştilor despre milioanele de ani ale istoriei pământului, ,,erele geologice”, originea vieţii etc nu au fost în nici un fel confirmate şi că, dimpotrivă, faptele reale sunt în acord cu Scriptura. Această uimire a câtorva este capabilă să răstoarne multe noţiuni întreţinute cu grijă în societatea noastră. Prin urmare, în ciuda preponderenţei sale evidente în conştiinţa de masă şi în ştiinţă, umanismul evoluţionist, simţind vulnerabilitatea sa, manifestă intoleranţă extremă faţă de orice expunere a dezacordului cu doctrinele pe care le-au impus umanităţii. De exemplu, New York Times a publicat un anunţ despre aşa-numita ,,declaraţie umanistă seculară din 1980” semnată de 58 oameni de ştiinţă şi scriitori binecunoscuţi. Declaraţia discreditează moralitatea creştină şi ,,cere intensificarea ştiinţei şi raţiunii, în locul religiei, ca mijloace de a rezolva problemele omenirii ... Oglindind elementele primelor două manifeste umaniste din 1933 şi 1973, declaraţia consideră că religia supranaturală şi revelaţia dumnezeiască sunt duşmanii procesului raţional care conduce la progres”[190].

Oarecum caracteristică este şi o scrisoare isterică scrisă în 1982 de un binecunoscut scriitor de literatură science fiction şi susţinător al umanismului anti-scripturistic, dr. Isaac Asimov, în numele Asociaţiei Americane a Libertăţilor Civile: ,,Aceşti fanatici religioşii ... asemenea unei armate a întunericului intră în şcolile noastre de stat cu Biblia ridicată sus ... Ei reprezintă o ameninţare foarte reală pentru societatea care preţuieşte libertatea şi luminarea academică mai mult decât dogmele şi evlavia morală”[191].

O veritabilă respingere, şi nu doar o denaturare a Evangheliei, a Părinţilor Bisericii şi a creştinismului însuşi a fost binecunoscutul discurs al ,,patriarhului” Alexie al II-lea (Ridiger)[192] înaintea rabinilor iudei din New York din 1991. El a dat naştere la numeroase proteste, indignare şi chiar la o mişcare de ,,nepomenitori” în întreaga lume ortodoxă, inclusiv în Patriarhia Moscovei. Plin de declaraţii slugarnice de respect pentru ,,fraţii mai mari – evreii”, utilizând expresii din Vechiul Testament, şi confirmând calitatea de popor ales al lui Dumnezeu chipurile încă valabilă a poporului evreu şi chiar unitatea creştinismului cu iudaismul (,,noi suntem una cu iudaiştii” !), acest discurs a dovedit falimentul teologic total şi o trădare făţişă a Ortodoxiei[193].

Astfel de afirmaţii nu apar nicidecum neîntemeiat. Noi suntem în cel de-al doilea deceniu de discuţii profund secrete între ,,ortodocşii” ecumenişti şi iudaişti[194] (ca şi cu musulmanii şi cu păgânii). Apropierea dintre iudaism şi romano-catolicism a început cu mai mult de jumătate de secol în urmă[195], şi a fost anunţaţă cât se poate de hotărât la Conciliul Vatican II (Declaraţia ,,Nostra Aetate” din 28 octombrie 1965). Aşteptarea venirii lui ,,Mesia” (nimeni altcineva decât antihrist poate fi înţeles prin acest cuvânt) alături de iudaişti a devenit acum o mişcare largă sub călăuzirea ierarhilor şi ,,teologilor” apostaţi care ocupă cele mai înalte poziţii în toate confesiunile unite prin ecumenism.

Prăznuirile neaşteptate, în anii din urmă, ale sărbătorilor evreieşti de Hanuka şi viitoarea întrunire a ,,Machiach” (cuvânt evreiesc însemnând ,,Mesia”) printre catedralele din Kremlin şi în Piaţa Roşie din fosta cea de-a Treia Romă – Moscova, nu par a fi atât de neaşteptate în acest context.

Ca urmare a trădării ecumeniştilor, marea apreciere acordată iudaiştilor vremurilor noastre care reprezintă era post-creştină pare să fie cât se poate de realistă; şi declaraţiile lor că în viitor ei intenţionează să permită existenţa doar a unui astfel de creştinism care îşi va dovedi loialitatea faţă de ei, nu par a fi prea încrezute[196]. Ecumeniştii se grăbesc acum să fie vrednici de acest drept de a exista.

Nenumăratele slugi şi lachei ai vrăjmaşului omenirii născocesc acum tot felul de otrăvuri din felurite minciuni şi denaturări ale Cuvântului lui Dumnezeu, pentru a-i lipsi atât pe oamenii obişnuiţi, cât şi pe cei învăţaţi de înţelepciunea lor, şi cât să amăgească de va fi cu putinţă, şi pre cei aleşi (Matei 24, 24).

Încă în secolul trecut au apărut alterări aparent nevinovate în Biblia pentru copii. La început, ei au scos pe piaţă benzi desenate colorate, acum ei produc desene animate, scenete şi jocuri video, banalizând astfel Scripturile şi inculcând o idee primitivă şi distorsionată despre ele.

În cea de-a doua jumătate a secolului XX, lipsa de respect faţă de Scriptură a ajuns într-un asemenea grad încât a devenit posibilă producerea unei varietăţi de ,,versiuni” ale Vechiului şi Noului Testament: pentru muncitori, studenţi, casnice etc. În capitolul 9 al cărţii de faţă noi am vorbit despre ediţia feministă a Scripturii, neruşinată în caracterul ei blasfemiator.

La sfârşitul anului 1995, Editura Universităţii Oxford a publicat încă o traducere ecumenistă a Noului Testament şi Psalmilor[197], destinată a mulţumi nu numai pe feministe ci pe toţi cei care, potrivit editorului acestei traduceri, ar putea fi ofensaţi în vreun fel de Cuvântul lui Dumnezeu. Este de la sine înţeles că ,,Dumnezeu Tatăl” a fost înlocuit de expresia fără precedent atât în Vechiul cât şi în Noul Testament ,,Dumnezeu Tatăl-Mamă”. Sunt omise toate expresiile în care este arătată o preferinţă pentru taţi în detrimentul mamelor; menţionarea de fiecare dată a unui soţ scripturistic este însoţită de numele soţiei lui, dacă numele ei este cunoscut editorilor. Făcând jocul corectitudinii politice de astăzi, astfel de expresii ,,monarhice” ca ,,Împărat”, ,,Stăpân”, ,,Domn” şi ,,Cârmuitor” sunt desfiinţate şi ,,Împărăţia lui Dumnezeu” este înlocuită cu ,,guvernarea lui Dumnezeu”.

În consecinţă, ,,robii” au devenit ,,oameni înrobiţi”; părinţii nu-şi mai ,,disciplinează şi pedepsesc”, ci îşi ,,călăuzesc” copiii cărora li se spune să ,,ia aminte”, în loc de ,,să se supună” părinţilor lor.

Referirile la întuneric ca ,,rău” şi lumină ca ,,bine” sunt eliminate, pentru a nu-i ofensa pe cei de culoare. De asemenea, referirile la orbi, surzi şi şchiopi sunt considerate lipsite de sensibilitate şi sunt înlocuite cu expresii descriptive. Nici o persoană stângace nu ar trebui să se simtă discriminată; expresia ,,mâna dreaptă a lui Dumnezeu” este înlocuită cu ,,mâna cea puternică”.

Cineva nu ar putea decât să râdă de aceste absurdităţi şi altele asemenea, dacă o astfel de batjocorire a Sfintei Scripturi nu ar fi parte dintr-un program universal de creare a ,,Noii Ere” (New Age) şi ,,noii omeniri”. Însă înfricoşat lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului celui viu (Evrei 10, 31), şi blasfemiatorii Cuvântului lui Dumnezeu au motive să fie îngrijoraţi. Lor le sunt adresate cuvintele neînduplecate ale Apocalipsei: Că mărturisesc la tot cel ce aude cuvintele proorociei cărţii acesteia. De va adăuga cineva la acestea, va pune Domnul Dumnezeu preste el toate rănile cele scrise în cartea aceasta. Şi de va scoate cineva din cuvintele cărţii proorociei acesteia, va scoate Dumnezeu partea lui din cartea vieţii şi din cetatea cea sfântă şi din cele scrise în cartea aceasta (Apocalipsis 22, 18-19).

Dar ecumeniştii care sunt mai tari de urechi decât cei care L-au condamnat pe Hristos la răstignire (conducătorii şi învăţaţi israeliţi) nu aud avertismentele Domnului, şi pilda semănătorului (Matei 13, 24-30) care vor rămâne după câte se pare de neînţeles pentru ei până în chiar ziua secerişului, Ziua Înfricoşatei Judecăţi a lui Dumnezeu.

Episoade apărute în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 110-115 / 2018 şi 117-122 / 2019

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

 

[1] A se citi Marea apostazie, de Arhiepiscop Averchie de Jordanville, Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov şi scrierile sale. IPS Averchie spune, vorbind pe marginea cuvintelor Sfântului Ignatie: Cu toate că nu ne stă în puteri ,,să oprim apostazia cu slabele noastre puteri”, datoria iubirii noastre creştineşti ne porunceşte nu numai să ne ferim, şi să ne păzim noi înşine, ci să-i păzim, să-i avertizăm şi pe semenii noştri, care nu văd şi nu observă nimic. Aici se cuvine să ne amintim minunata cugetare a unuia dintre cei mai mari stâlpi ai Bisericii noastre, Sfântul Grigorie Teologul: ,,Prin tăcere Îl trădăm pe Dumnezeu”.

[2] Sublinierile existente în text aparţin autoarei.

[3] Pentru concizie, vom scrie de acum încolo, în loc de Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora, BORD.

[4] A se vedea arhimandrit Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul (Pravoslavnaia Tserkov’ i Ekumenizm), publicată de Mânăstirea Hilandar, Sfântul Munte Athos, Thessaloniki, 1974. Noi cităm aici şi în continuare din traducerea prescurtată şi adaptată din limba sârbă, Moscova, 1993, p. 2.

[5] Protoiereu Lev Lebedev, De ce m-am alăturat Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora (Pochemu is pereshel v Zarubezhnuiu chast’ Russkoi Pravoslavnoi Tserkvi), Montreal, Frăţia Sfântul Iov de Poceaev, 1991, p. 30.

[6] A se vedea ,,Sinodul episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse. Documente, 29 noiembrie - 2 decembrie 1994”. Moscova, Patriarhia Moscovei, Publicaţia Khronika, 1994, p. 26.

[7] Ideea exprimată de A.S. Homiakov cu mai mult de 100 ani în urmă a căpătat astăzi o semnificaţie aparte şi merită să fie citată în întregime.

,,Când este defăimată o ţară întreagă, persoanele particulare care sunt cetăţenii acestei ţări au un drept incontestabil de a o apăra, dar au în aceeaşi măsură dreptul de a răbda defăimarea în tăcere permiţând viitorului să le exonereze patria mamă ... Nu aşa se procedează în chestiunile de credinţă sau Biserică. Fiind revelaţia adevărului dumnezeiesc pe pământ, Biserica, în însăşi esenţa ei, are menirea de a deveni patria mamă comună a tuturor popoarelor, şi ea nu îngăduie nici unuia din copiii ei să păstreze tăcerea în faţa bârfelilor împotriva ei, şi având scopul de a denatura dogmele şi principiile ei ... Singura sabie pe care o poate folosi (Biserica) ... este cuvântul. Din acest motiv, orice membru al Bisericii nu numai că poate răspunde de drept la defăimarea al cărei obiect este ea, ci şi este obligat s-o facă. Tăcerea, în acest caz, va fi un păcat nu numai faţă de cei care au fericirea de a aparţine Bisericii, ci de asemenea, şi încă într-o măsură mai mare, faţă de cei care ar fi putut fi binecuvântaţi cu aceeaşi fericire, dacă nu i-ar fi abătut de la adevăr conceptele false. Orice creştin, când aude despre atacuri împotriva credinţei pe care el o mărturiseşte, este obligat să o apere în măsura posibilităţilor sale şi fără a aştepta o aprobare specială, deoarece Biserica nu are susţinători oficiali”.

A.S. Homiakov, Lucrări teologice, Praga, 1867, vol. II, p. 31-32. Citatul de mai sus este luat din lucrarea lui A.S. Homiakov, Câteva cuvinte ale unui creştin ortodox cu privire la confesiunile apusene (Neskol’ko slov pravoslavnago khristianina o zapadnykh veroispovedanijakh).

[8] Arhiepiscop Vitalie (Ustinov, acum mitropolit, întâistătătorul BORD), ,,Ecumenismul”, raport prezentat Sinodului Episcopilor în 1967, Mahopac, SUA; Montreal, 1982, p. 9.

[9] Declaraţiile postume ale Prea Cuviosului Nil Izvorâtorul de Mir, Athonitul, publicată de Chilia Buna Vestire a stareţului Partenie din Muntele Athos, Atena, 1912, p. 59.

[10] Patriarhia Ierusalimului a hotărât de asemenea ca Biserica Ierusalimului să-şi înceteze participarea la dialogurile cu heterodocşii şi în Consiliul Mondial al Bisericilor. A se vedea ,,Declaraţia patriarhului Diodor’’ din Orthodoxos Typos, nr. 842, 16.6.1998, p. 1, col. 1-3.

N.tr.: Patriarhia Ierusalimului a reluat relaţiile cu Consiliul Mondial al Bisericilor odată cu urcarea pe scaunul său a actualului patriarh, Teofil al III-lea. Între timp au părăsit CMB Bisericile Georgiei şi Bulgariei – ca să facem referire doar la Bisericile socotite canonice de Ortodoxia oficială, între care nu s-a aflat de fapt BORD. Până la întoarcerea sa în Patriarhia Moscovei în 2007, ea a fost socotită necanonică şi nu au existat relaţii, decât neoficial sau amical, între ierarhii ei şi Ortodoxia oficială.

Şi trebuie remarcat că afirmaţia în sine este irelevantă. Că sunt sau nu membre ale CMB, toate Bisericile Ortodoxe locale oficiale, fără excepţie, subscriu mentalităţii şi direcţiei generale.

[11] Rusia Ortodoxă [Pravoslavnaia Rus’], nr. 10 (1271), 15/28 mai 1984, Tipografia Sfântul Iov de Poceaev, Mânăstirea Sfânta Treime, Jordanville, New York, p. 3, col. 2.

[12] Arhiepiscop Vitalie, ,,Sinodul Episcopilor din 1983”, Rusia Ortodoxă [Pravoslavnaia Rus’] nr. 10, 15/28 mai 1984, p. 3, col. 2.

[13] Acest termen indică metoda legitimată de Roma de a-i induce în eroare în mod conştient pe oameni prin intermediul exprimării intenţionat ambigue a ideilor.

[14] Actele celui de-al doilea Sobor al BORD, la care au participat reprezentanţi ai clerului şi mirenilor, 1/14 - 11/24 august 1938, Sremski-Karlovtsi, Iugoslavia, Belgrad, 1939, p. 301, 306.

[15] ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL. De ce un creştin ortodox nu poate fi ecumenist, de arhimandriţii Serafim Alexiev şi Serghie Jazadjiev. A se vedea Principiul 2. Ecumenismul este o erezie împotriva dogmei despre Biserica – Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească; A) Simbolul credinţei. Teoria „ramificaţiilor”. Pluralismul.

[16] Împotriva ereziilor, cartea I, cap. 10.

[17] Ibid., p. 25.

[18] Sfântul Simeon Noul Teolog, Predici, Moscova, 1892, vol. I, p. 307.

[19] Episcopul Teofan, Tâlcuire la Epistolele Sfântului Apostol Pavel, Moscova, 1894, p. 62.

[20] Predica Patriarhului Ignatie al IV-lea al Antiohiei şi întregului Răsărit, rostită în timpul slujbei, înainte de deschiderea lucrărilor Comitetului Central al CMB pe 17 iulie 1989, ,,Despre Adevăr, Biserică şi Dragoste”. ,,Contacte ecumeniste”, Jurnalul Patriarhiei Moscovei, nr. 12, 1989, p. 5257.

[21] Ibid., p. 53.

[22] Episcopul Maxim, ,,Notă introductivă” în Luminătorul, martie-aprilie 1994, ziarul oficial al Eparhiei Ortodoxe Greceşti de Pittsburg de stil nou.

[23] Jurnalul Patriarhiei Moscovei, 1991, nr. 2, p. 51.

[24] Jurnalul Patriarhiei Moscovei, ibid.

[25] ,,Evanghelică” este denumirea însuşită de o ,,biserică” protestantă iconoclastă care a rupt-o cu Sfânta Tradiţie, nu o cinsteşte nici pe Maica Domnului, nici pe sfinţi, şi nu recunoaşte majoritatea Tainelor Bisericii. Sfintele canoane interzic rugăciunile în comun atât cu această ,,biserică”, cât şi cu toţi ceilalţi eretici.

[26] Jurnalul Patriarhiei Moscovei, ibid., p. 58.

[27] Citat de Lumina Taborului (La Lumiere du Thabor), revistă internaţională de teologie ortodoxă, nr. 39-40; editată de Frăţia ortodoxă Sfântul Grigorie Palama, L’Age d’Homme, 1994, p. 11.

[28] Ibid., p. 12.

[29] Discursul patriarhului Bartolomeu din 13 august 1993 la ceremonia de seara organizată de UNICEF pentru a marca vizita sa oficială în România. Citat de Lumina Taborului, nr. 39-40, p. 159.

[30] ,,Festivităţile din Patmos”. Articol din jurnalul bulgar Cuvântul Ortodox, decembrie 1995, bazat pe textele din Agios Agathangelos Esphigmenitis, nr. 151, 9 octombrie 1995 şi Orthodoxos Typos, nr. 1144, 1145 şi 1146, octombrie 1995. În limba rusă, a se vedea Rusia Ortodoxă, Jordanville, nr. 1555, 15/28 martie 1996, p. 10-11.

[31] Ibid., p. 11.

[32] Ibid.

[33] Ibid.

[34] Irina Ilovaiskaya-Alberti, redactorul şef al ziarului Gândirea Rusă, este de asemenea şeful personalului editorial al postului de radio catolic ,,Blagovest”. Numeroase fotografii prezentate în ziarele şi periodicele catolice în care putem vedea pe d-na Ilovaiskaya în compania cardinalilor şi a însuşi papa Romei atestă colaborarea strânsă dintre ei. Potrivit Buletinului Aide 1’Eglise en Detresse (AED), Mareil-Marly, martie 1995, p. 4, în 1994, Gândirea Rusă a primit de la această organizaţie a Vaticanului suma de 400.000 dolari. Acest buletin relata că, în acelaşi an, papistaşii au cheltuit 25 milioane de dolari pentru necesităţile (cu alte cuvinte, catolicizarea) Bisericii Răsăritene, această sumă, potrivit lor, constituind mai mult de 40% din subvenţiile lor (Buletinul AED, nr. 4, iunie 1995, p. 2).

[35] Gândirea Rusă, nr. 3861, 11 ianuarie 1991, p. 13, col. 1.

[36] ,,Vremea Bisericii”. Documente ale conferinţei internaţionale, Moscova, 28-29 mai 1996. Supliment special (Gândirea Rusă, nr. 4130, 13-19 iunie 1996, p. 1, col. 1, p. III-IV).

[37] ,,Pe calea apropierii şi împăcării”, conferinţă în Roma dedicată relaţiilor dintre ortodocşi şi catolici. Gândirea Rusă, nr. 4064, 9-15 februarie 1995, p. 16 şi 18.

[38] Ibid.

[39] În orice caz, după cum ştim din proprie experienţă, acest ziar este doar întrucâtva tolerant. Astfel, într-o scrisoare pe care i-am scris-o redactorului său (nr. 3569, 16 mai 1985, p. 14), cuvintele noastre inofensive, aşa cum s-ar părea, pentru ziarul rus, comentând că un rus, spre deosebire de ‘homo sovieticus’ al lui Zinoviev, va găsi calea de ieşire din impas, au fost înlocuite cu impersonalul ,,oameni”. În afară de acest exemplu personal, dar semnificativ, fiind obişnuiţi cu atmosfera şi personalul editorial de la Gândirea Rusă, ştim cât de selectivă este toleranţa sa.

[40] Preot Gheorghe Cistiakov, ,,Fericit va fi, cel care va lua şi va lovi [pruncii tăi de piatră]” (Blazhen izhe imet i razbiet) Gândirea Rusă, nr. 4120, 4-10 aprilie, 1996, p. 16.

[41] Deci, potrivit acestui preot ortodox, creştinismul nu este singura credinţă dreaptă şi mântuitoare ?!

[42] Despre chestiunea calendarului Bisericii, ca una dintre cele mai importante pentru Biserică, a se vedea capitolul ,,Reforma calendarului” şi suplimentul ,,Calendarul iulian – icoana timpului de 1.000 ani în Rusia”.

[43] Confruntându-se cu astfel de ,,perle spirituale” ale acestui preot al Patriarhiei Moscovei, cineva se poate întreba dacă el a citit în întregime Sfintele Scripturi şi dacă a primit educaţie teologică. Nu a fost instruit mai degrabă la şcoala de partid, sau în vreo altă organizaţie sovietică, unde, asemenea colegilor săi din Patriarhia Moscovei ,,care ascund epoleţii de ofiţer KGB sub sutană” (Igor Tal’kov), el a dobândit, odată cu alte obiceiuri, şi vocabularul şi logica sa obtuză ?

[44] Despre condamnarea severă a patimilor şi lupta împotriva lor care necesită ,,răstignirea trupului” pentru ,,omorârea patimilor”, a se vedea Galateni 5, 24; Coloseni 3, 5; Romani 1, 26 şi 7, 5; I Timotei 6, 4.

[45] Predica Patriarhului Timotei al Ierusalimului († 1955) la sărbătoarea Cincizecimii. Citat din ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL. De ce un creştin ortodox nu poate fi ecumenist, de arhimandriţii Serafim Alexiev şi Serghie Jazadjiev, Introducere.

[46] ,,Festivităţile din Patmos”, Rusia Ortodoxă, 1996, nr. 26, p. 11.

[47] Canoanele sau Cartea Regulilor Sfinţilor Apostoli, Sfintelor Sinoade Generale şi Locale şi ale Sfinţilor Părinţi, ediţia a doua completă, Frăţia Sfântul Iov de Poceaev, Montreal, Canada, BORD, 1974, p. 21, 26. N.tr.: Pidalion, tradus din limba greacă de mitropolitul Veniamin Costachi, Mânăstirea Neamţu, 1844, p. 35, 61.

[48] După cum se ştie, fiecare episcop depune un jurământ arhieresc în timpul hirotonirii sale, care în parte spune astfel: ,,Făgăduiesc că voi respecta canoanele Sfinţilor Apostoli şi ale celor şapte Sinoade Generale, şi ale cinstitelor Sinoade Locale, care au fost statornicite pentru păzirea dreptelor porunci, şi toate canoanele şi sfânta lege deoarece au fost rânduite în diferite vremuri de cei care ţin cu adevărat sfânta credinţă ortodoxă a Răsăritului, şi că voi păzi cu hotărâre toate acestea neatinse până la sfârşitul vieţii mele şi cu această făgăduinţă a mea dau mărturie că toate cele pe care ei le-au primit le primesc şi eu şi orice lucru l-au lepădat ei îl lepăd şi eu. ... Dacă voi încălca vreuna din făgăduinţele date aici, sau dacă voi nesocoti vreunul din canoanele dumnezeieşti ... atunci fie ca eu să fiu numaidecât lipsit de demnitatea şi autoritatea mea, chiar fără a fi denunţat sau acuzat, şi fie ca eu să fiu lipsit de darul ceresc, care mi-a fost dat de Sfântul Duh la hirotonie prin punerea mâinilor”.

A se vedea de asemenea Episcopul Nicodim, Canoanele Bisericii Ortodoxe cu tâlcuiri (Pravila Pravoslavnoi Tserkvi s tolkovaniiami), volumele 1-2, Academia Teologică din Sankt Petersburg 1911-1912.

Arhimandritul Ioan, Curs practic de drept bisericesc (Opyt kursa tserkovnago zakonovedeniia), volumele 1-2, Sankt Petersburg, 1851.

[49] A se vedea buletinul informativ zilnic al celei de-a VII-a Adunări a CMB din Canberra, Assembly Line nr. 10, Canberra, 19 februarie 1991, p. 3. Aceste cuvinte ale mitropolitului Chiril pot fi auzite de asemenea în filmul documentar ,,Biserica din mijlocul Canberrei” (Kirrkott keskella Canberra) care, împreună cu textul tipărit, ne-a fost pus la dispoziţie cu bunăvoinţă de Televiziunea Finlandeză. Numărul înregistrării este 436-156-02; filmul a fost prezentat pe canalul 1 al Televiziunii Finlandeze pe 12 aprilie 1991.

[50] Cuvintele întâistătătorului BORD de vrednică pomenire, mitropolitul Filaret (Voznesenski, † 1985) pe care le-a lăsat ca ultimul său testament. Citat din Russkiy Pastyr, nr. 7, San Francisco, 1990, p. 4.

[51] Episcopul Teofan, Tâlcuire la epistolele pastorale ale Sfântului Apostol Pavel (Tolkovanie pastyrskikh poslanii sv. apostola Pavla), Moscova, 1894, p. 309.

[52] Jurnalul Patriarhiei Moscovei, nr. 1, Moscova, 1991, p. 64.

[53] A se vedea G.G., ,,Despre relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi heterodoxie”, Pravoslavnaia Rus’, nr. 5 (309), 1941, p. 2-3 (în limba rusă). Potrivit Vkumenische Rundschau, Stuttgart, 1969, s. 378.

[54] Având în minte zicala patristică: ,,Teolog este cel care se roagă cu adevărat”, ne vom abţine de la a-i numi ,,teologi” pe teoreticienii pseudo-înţelepţi ai ecumenismului.

[55] Şi noi scriem aşa: Biserica Romano-Catolică, Biserica Anglicană etc, şi nu o facem fiindcă am crede, asemenea teologilor ecumenişti că ele sunt Biserici, sau ramuri ale Uneia Biserici. Ci pentru că aşa se înţelege imediat din text la ce organizaţie ne referim, fiindcă toată lumea a ajuns să le cunoască după aceste denumiri care s-au impus în timp. Dacă am folosi alte denumiri pentru ele, cei care se întâlnesc pentru prima oară cu textele noastre le-ar putea găsi bizare, sau ar fi greu de citit – tot încercând să asociezi o nouă denumire cu ceea ce ştii, ai auzit încontinuu, că se numeşte Biserica Romano-Catolică.

[56] Arhimandrit Iustin (Popovici), Dogmatica Bisericii Ortodoxe, vol. III, Belgrad, 1978, p. 209-212 (în limba sârbă).

Vrednicul de pomenire părinte Iustin († 1979) a fost profesor de dogmatică la Facultatea de Teologie din Belgrad; el este autor al multor lucrări, în special al cărţii Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, Thessaloniki, 1974.

[57] A se vedea arhimandrit Ambrozie, Sfântul Marcu al Efesului şi Uniunea de la Florenţa, Editura Sfântul Iov de Poceaev, Mânăstirea Sfânta Treime, Jordanville, New York, 1963, p. 340 (în limba rusă).

[58] Protopop profesor Liberie Voronov, „Unitate şi diversitate în tradiţia ortodoxă”, Jurnalul Patriarhiei Moscovei, nr. 10, Moscova, 1970, p. 72-73 (în limba rusă).

[59] ,,Pe calea apropierii şi împăcării”, Gândirea Rusă, Paris, 9-15 februarie 1995, nr. 4064, p. 16. Ar trebui notat că propotopul Ioan Sviridov este directorul pentru informarea mass-media al Departamentului de Educaţie Religioasă şi Catehizare al Patriarhiei Moscovei şi este, de asemenea, redactorul şef al Radio Sofia.

[60] Arhiepiscop Vitalie (Ustinov, acum mitropolit, întâistătător al BORD), ,,Ecumenismul”, raport înaintat către Sinodul Episcopilor din 1967, Mahopac, SUA; Montreal, 1982, p. 14.

[61] Ibid., p. 15.

[62] A se vedea arhiepiscop Ilarion [Troiţki], Nu există creştinism fără Biserică (Khristianstva net bez Tserkvi), ediţia a doua, Frăţia Sfântul Iov de Poceaev, Montreal, 1986, p. 22-25.

[63] Arhiepiscop Vitalie, ,,Ecumenismul”, p. 16.

[64] Arhiepiscop Serafim (Sobolev), ,,Ar trebui să ia parte Biserica Ortodoxă Rusă la mişcarea ecumenistă ?” (Nado li Russkoi Pravoslavnoi Tserkvi uchastvovat’ v ekumenicheskom dvizhenii ?), raport din Actele Conferinţei întâistătătorilor şi reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale ... (Deianiia Soveshchaniia glav i predstavitelei Avtokefalnykh Pravoslavnikh Tserkvei ...), vol. 2, Moscova, 1949, p. 376.

[65] Patriarhia Moscovei a devenit membră a Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB) în 1961 la cea de-a III-a Adunare a CMB din New Delhi.

[66] Actele Conferinţei întâistătătorilor şi reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale ..., vol. 2, p. 414-415.

[67] A. Tuskarev, op. cit., p. 60.

[68] A se vedea nota de subsol 7.

[69] Preot Timotei Selski, ,,Despre curăţia duhovnicească” (O dukhovnom tselomudrii), Orthodox Russia, Jordanville, 1995, nr. 1/1526, p. 9.

[70] Guy Brouillet, „Accent aigu”, L’Analyste, iarna 1987-1988, Montreal, Quebec, p. 94.

[71] Cu aproape 100 ani în urmă, broşura intitulată Marşul distrugătorului. O vedenie (Shestvie Razrushitelia. Videnie) a fost publicată în Rusia ca supliment al jurnalului O cale a vieţii (Put’ zhizni), Zaraisk, 1909. Această lucrare a fost scrisă de binecunoscutul scriitor religios Serghie Nilus, un ucenic duhovnicesc al sfinţilor stareţi de la Mânăstirea Optina, şi este de o însemnătate totală, potrivit mitropolitului Vitalie, întâistătătorul BORD. Conţinutul broşurii este de asemenea natură, încât mitropolitul Vitalie a considerat că este datoria sa să-i sfătuiască pe cititorii ediţiei retipărite: ,,Faceţi cu evlavie semnul crucii ortodoxe ruse deasupra voastră înainte de a citi această broşură pentru a vă păzi sufletele de orice vătămare posibilă”.

O vedenie descrisă în Marşul distrugătorului îl înfăţişează pe Lucifer (Satan) vărsând porunci infernale legiunilor sale de demoni. Când citeşti paginile acestui text, este cu neputinţă să nu te cutremuri la gândul că toate acestea s-au adeverit aproape cuvânt cu cuvânt şi au devenit realitatea secolului XX. Citate din această broşură îi vor permite cititorului să înţeleagă aceasta el însuşi. Unul dintre citate spune: ,,Şi Lucifer a continuat: ’Cea mai grea sarcină stă înaintea voastră; fără ea nu veţi reuşi nimic, şi toate planurile noastre vor fi zadarnice. Oamenii au o fortăreaţă inaccesibilă. Este maternitatea: reînnoirea posterităţii şi creşterea sa. Femeia fecioară şi femeia mamă – este acel bastion inaccesibil al omenirii pe care trebuie să-l aveţi neîncetat în minte şi pe care trebuie să-l atacaţi cu iscusinţă şi cu prudenţă cu insinuările voastre. Dacă nu veţi reuşi să cuceriţi, să subjugaţi această fortăreaţă totul va fi în zadar ... deoarece abia vă veţi ocupa de o generaţie, că va creşte una nouă şi o nouă putere se va ridica împotriva voastră. Prin femeie trebuie să cucerim omenirea în prezentul şi viitorul ei, să o cucerim în întregime” …

Şi deodată acest gând l-a îngrozit pe Lucifer şi l-a făcut să se chircească ca de o durere mare ... Şi întregul iad s-a zguduit şi a tremurat ... O rază de lumină curată a coborât din înălţimea la care nu se poate ajunge asemenea unui fulger care a străbătut iadul, izbind întunericul şi risipind bezna. În acest chip i s-a amintit lui Lucifer neputinţa sa fără noimă şi nemărginita milostivire a Ziditorului. Înaintea privirii nebune a lui Lucifer strălucea în ceruri chipul luminos al Preacuratei Fecioare, Maica Mielului, păzitoarea veşnic neadormită şi apărătoarea fecioriei şi maternităţii femeilor” (Taina fărădelegii. Două revelaţii din 1909, tipărită la Editura Mânăstirii, New York, SUA; Montreal, Canada, 1994, p. 11).

[72] Informaţiile despre conferinţa feministă din Minneapolis sunt preluate din jurnalul Agios Kyprianos (publicat de Mânăstirea Sfinţii Chiprian şi Iustina, Fili, Attica, Grecia) nr. 260, mai-iunie 1994, p. 272-278. A se vedea de asemenea: Tracy Early, ,,Moştenitoarele Sofiei”, One World, nr. 195, 1994, p. 16-18; de aceeaşi autoare, ,,Femeile ecumeniste apără întrunirea de ’vânătoarea de vrăjitoare’”, EPS, nr. 7, 94.03.25; ,,Lider presbiterian critică conferinţa ,,Re-închipuirea”, EPS, nr. 9, 94.04.?; ,,Controversa ,,Re-închipuirea” cuprinde Biserica de vreme ce un oficial demisionează”, EPS, nr. 14, 94.06.02; jurnalul Irenikon, 1994, nr. 1, p. 102; Jack Kapica, ,,Metafora femeii, erezia bărbatului”, Toronto Globe and Mail, 19.03.1994; Peter Steinfeis, ,,Conceptul feminin al lui Dumnezeu al protestanţilor tremurători”, Dayton Daily News, 21.05.1994, p. 8C şi 9C.

[73] Jurnalul Patriarhiei Moscovei nr. 4, 1976, p. 9.

[74] Ibid.

[75] Această expresie aparţine arhimandritului Constantin. A se vedea cartea sa Teologie pastorală [Pastyrskoe bogoslovie], partea a doua, Editura Sfântul Iov de Poceaev, Mânăstirea Sfânta Treime, Jordanville, New York, 1960, p. 9. În această carte, autorul examinează procesul căderii (apostaziei) treptate din credinţă care în cele din urmă va conduce la venirea lui antihrist.

[76] A se vedea Orthodoxos Typos, nr. 745, Atena, 29.05.1987, p. 2.

[77] A se vedea Jurnalul Patriarhiei Moscovei, nr. 4, 1976, p. 9.

[78] A se vedea şi Reînvierea iconoclasmului ca prim pas în prigonirea creştinismului în România, partea a V-a şi a VI-a.

[79] A se vedea arhipreot Alexandru Turinţev, Foaia lecturii duminicale [Listok voskresnago chtenija], nr. 38, publicaţie a Bisericii Sfinţii Trei Ierarhi, Paris, 1954.

[80] În acest capitol scurt, nu putem să ne ocupăm de vastul subiect al evlaviei şi sfinţeniei ruse într-amănunt.

[81] Călătoria Patriarhului Macarie al Antiohiei în Rusia la mijlocul secolului XVII, descrisă de fiul său, arhidiaconul Pavel din Aleppo (Puteshestvie Antiokhiiskago Patriarkha Makariia v Rossiiu v polovine XVII veka, opisannoe ego synom, arkhidiakonom Pavlom Aleppskim), trad. G. Murkos, Moscova, publicată de Societatea Imperială de Istorie şi Antichităţi Ruse de la Universitatea din Moscova, în 5 ediţii, 1896-1900, ediţia a II-a, p. 170.

[82] Ibid., ediţia a III-a, p. 44.

[83] Ibid., ediţia a II-a, p. 2.

[84] N.tr.: Găsim relatări asemănătoare în Cugetarea rusă, de Sfântul Ierarh Serafim Sobolev.

[85] Ibid., p. 94.

[86] Aceste idei le regăsim în scrierile IPS Averchie de Jordanville, mai cu seamă în articolul Despre monahism.

[87] Ibid., p. 27.

[88] Ibid., p. 160.

[89] Ibid., ediţia a III-a, p. 31-32.

[90] A se vedea Eseu istoric despre activitatea misionară rusă (Istoricheskii ocherk russkago propovednichestva), Sankt Petersburg, 1879, p. 27.

[91] Deşi examinăm îndeosebi perioada Rusiei moscovite, noi dorim totuşi să observăm faptul de mare însemnătate pentru Rusia istorică că ultimul său împărat (dinainte de catastrofa din 1917), ţarul mucenic Nicolai Alexandrovici cu augusta sa familie a fost canonizat (de BORD în 1981) nu numai pentru mucenicia sa, ci şi pentru modul său de viaţă profund creştin.

În această ordine de idei, am dori să amintim cititorului un moment din viaţa ţarului mucenic Nicolai al II-lea, care adevereşte evlavia sa personală, cu totul vechi-rusească. El era pe deplin conştient de greşelile fatale ale lui Petru I, care a fost ,,orbit de realizările materiale ale Apusului”; una dintre aceste greşeli a fost desfiinţarea patriarhiei (1721) în Rusia, ,,ţarul Nicolai Alexandrovici a încercat din toată puterea inimii sale să întoarcă Rusia pe calea mântuitoare originală a Sfintei Rusii, să reînvie idealurile sale, să refacă structura sa monolitică, să recreeze şi să fortifice unitatea care exista în trecut între Biserică, ţar şi popor şi care alcătuia temelia puterii ei” (E.E. Alfer’ev, Împăratul Nicolai al II-lea, un om cu voinţă puternică. Materiale pentru alcătuirea vieţii cuviosului ţar mucenic Nicolai, Jordanville, 1983, p. 87). După cugetări adânci şi în acord cu împărăteasca Alexandra Fedorovna, el era gata să părăsească tronul împărătesc în favoarea fiului său prinţul Alexie Nicolaevici (sub regenţa împărătesei şi a marelui duce Mihail, fratele împăratului), pentru a primi tunderea, a se alătura cinului preoţesc şi apoi a lua asupra lui însuşi greaua povară a slujirii patriarhale. În martie 1905, împăratul Nicolai al II-lea i-a informat pe membrii Sinodului atât despre dorinţa sa de a restaura patriarhia în Rusia, cât şi despre curajoasa sa hotărâre în această privinţă. Nu putem decât să regretăm amarnic că această sugestie a împăratului nu a aflat un răspuns oportun şi vrednic din partea Sinodului (a se vedea ibid. p. 88-89).

Cât despre lista cnejilor ruşi care au fost canonizaţi, ar putea fi lungită considerabil. În orice caz, aceasta ar fi o sarcină mai curând dificilă, având în vedere faptul că în calendarul Bisericii Ruse, după cum a remarcat V.S. Soloviov, jumătate dintre sfinţi sunt cneji: ,,Toţi sfinţii Bisericii noastre Ruse fac parte doar din două clase: ei sunt fie monahi care deţineau diverse funcţii bisericeşti, fie cneji, adică potrivit tradiţiei ei sunt din rândul ostaşilor, şi noi nu avem alţi sfinţi, mă refer la sfinţi din rândul bărbaţilor. Fie călugăr, fie ostaş”. În ce-i priveşte pe nebunii pentru Hristos, un personaj din scrierea Trei conversaţii a lui Soloviov spune că ei sunt ,,monahi neregulaţi. Ceea ce sunt cazacii pentru armată, sunt nebunii pentru Hristos pentru monahism” (Vladimir Sergheevici Soloviov, Trei conversaţii, vol. 10, Sankt Petersburg, 1897-1900, p. 96).

[92] Călătoria ..., ediţia a III-a, p. 94.

[93] Protopop Lev Lebedev, Moscova patriarhală (Moskva Patriarshaia), publ. Stolitsa, Veche, Moscova, 1995, p. 223.

[94] Călătoria ..., ediţia a III-a, p. 125-126.

[95] Ibid., ediţia a II-a, p. 109-110.

[96] Arhiepiscop Serafim (Sobolev), Cugetarea rusă (Russkaia ideologiia), Editura Sfântul Iov de Poceaev, Mânăstirea Sfânta Treime, Jordanville, New York, 1987, p. 29. A se vedea Cugetarea rusă, partea a II-a.

[97] Aceleaşi idei le regăsim la un alt rus care a atins sfinţenia, Sfântul Cuvios Siluan Athonitul, care spunea: ,,Ruşii dau lui Dumnezeu primul lor gând şi întâia lor putere, şi nu se ocupă prea mult de cele pământeşti; dar dacă poporul rus s-ar îndrepta, asemenea celorlalte popoare, în întregime spre pământ şi nu s-ar ocupa decât de acesta, el le-ar întrece repede, fiindcă lucrul acesta nu este atât de greu”. A se vedea Viaţa în Hristos este mai presus de orice alt fel de trăire. Din învăţăturile Sfântului Siluan Athonitul.

[98] Arhidiacon Ghermano Ivanov-Trinadtzaty, A treia Romă (Tretii Rim), Acorly, Lyon, 1997, p. 28.

[99] Nicolae Berdiaev, Ideea rusă (Russkaia ideia), Paris, 1971, p. 7.

[100] Protopop Lev Lebedev, Moscova ..., p. 227.

[101] Ibid.

[102] Arhimandrit Constantin (Zaiţev), Prelegeri de literatură rusă ţinute la Seminarul Sfânta Treime (Lektsii po istorii Russkoi slovesnosti, chitannyia v Sv.Troitskoi seminarii), partea I, Editura Sfântul Iov de Poceaev, Mânăstirea Sfânta Treime, Jordanville, New York, 1967, p. 62.

[103] A se vedea cuvintele cântecelor ,,Rusia” şi ,,Patria mea” scrise de un binecunoscut poet ortodox Igor Tal’kov, care a fost ucis în plină zi în 1991 de duşmanii Rusiei.

[104] Ibid.

[105] Nicolae Berdiaev, Cunoaşterea de sine (Samopoznanie). Opyt filosofskoy avtobiografii, YMCA-Press, 1949-1983, p. 222.

[106] Protoiereu Gheorghe Florovski, Căile teologiei ruse (Puti russkago bogosloviia), Paris, 1937, p. 487.

[107] Vladimir Soloviev, Epistole (Pis’ma), Sankt Petersburg, 1923, v. 4, p. 11-12.

[108] A se vedea Serghie Bulgakov, Vladimir Soloviev şi Anna Schmidt. Gânduri paşnice (Vladimir Solov’ev i Anna Schmidt. Tikhiya dumy), Moscova, 1918; YMCA-Press, Paris, 1976, p. 78.

[109] Andrei Bely, ,,Amintiri despre Blok” (Vospominaniia o Bloke), Epopeia, aprilie 1922, nr. 1, p. 167.

[110] Nicolae Berdiaev, ibid., p. 170.

[111] Protoiereu Gheorghe Florovski, ibid., p. 461.

[112] Ibid., p. 461.

[113] Nicolae Berdiaev, ibid. p. 169.

[114] Protoiereu Gheorghe Florovski, ibid., p. 462.

[115] Nicolae Berdiaev, ibid., p. 162.

[116] Ibid., p. 184-185.

[117] Arhimandrit Constantin, Miracolul istoriei ruse (Chudo Russkoi istorii), Jordanville, 1970, p. 257.

[118] Protoiereu Gheorghe Florovski, ibid., p. 503.

[119] Pentru concizie, vom scrie de acum încolo, în loc de Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora, BORD.

[120] Această ,,adunare pan-ortodoxă” a fost convocată de Meletie al IV-lea (Metaxakis), pe atunci patriarh al Constantinopolului. Stârnită de inovaţiile acestuia, populaţia ortodoxă greacă din Constantinopol a descins la reşedinţa patriarhală şi dând buzna în ea ,,l-a atacat fizic pe el [patriarh]” (adică, l-au apucat de barbă şi l-au bătut) şi l-au alungat din Constantinopol. Aceasta nu l-a împiedicat să devină în scurt timp patriarh al Alexandriei (el este menţionat în documentul citat). Despre expulzarea lui Meletie al IV-lea din Constantinopol, a se vedea Ştiri Bisericeşti (Tserkovnyia Vedomosti), nr. 19 şi 20, publicată de Sinodul Episcopilor BORD, 1923.

[121] Arhiepiscop Nicon (Rklitski), Viaţa binecuvântatului Antonie, Mitropolitul Kievului şi Galiţiei (Zhizneopisanie Blazhenneishago Antoniia, Mitropolita Kievskago i Galitskago), publicată de Episcopia Americii de Nord şi Canadei, 1961, vol. II, p. 204-206.

[122] N.tr.: Când spune ‘Sinod’, autoarea se referă la Sinodul episcopilor; iar când spune ‘Sobor’ se referă la Sinodul a toată diaspora rusă, iar în istoria BORD există 3 asemenea Soboare: Primul Sobor de la Sremski-Karlovtsi din 1921; Cel de-al doilea Sobor de la Sremski-Karlovtsi din 1938, şi Cel de-al treilea Sobor de la Mânăstirea Sfânta Treime din Jordanville, statul New York, din 1974.

[123] Ibid., p. 173.

[124] N.D. Talberg, Vulturul bicefal (Dvuglavyi Orel), nr. 4, p. 7-8; Instigatorii schismei (Vozbuditeli Raskola) p. 12-13, publicată de Doloi zlo, Paris, 1927. (citat din: Episcop Grigorie Grabbe, Biserica şi învătătura sa în viaţă, Jordanville, 1992, vol. III, p. 947).

[125] Ibid., p. 93.

[126] Ibid., p. 93.

[127] Ibid., p. 93.

[128] Episcop Grigorie, op. cit., p. 93.

[129] Ibid., p. 92.

[130] Ibid., p. 92.

[131] S. Bezobrazov, Calea (Put’), Institutul Ortodox Rus din Paris, nr. 1, sept. 1925, p. 104.

[132] N.tr.: YMCA (Young Man Christian Association), adică Asociaţia Tinerilor Creştini.

[133] Arhiepiscop Nicon, op. cit., p. 63.

[134] Arhiepiscop Meftodie, Pâinea din cer (Khleb Nebesnyi), citat din: Arhiepiscop Nicon, op. cit., p. 64.

[135] Mitropolit Evloghie, Calea vieţii mele. Amintiri (Put’ moei zhizni. Vospominaniia), YMCA-Press, Paris, 1947, p. 447. Mitropolitul Evloghie a primit ,,ajutor frăţesc” de asemenea de la o ,,comunitate bisericească” din Anglia şi America (ibid., p. 447).

[136] S. Bezobrazov, op. cit., p. 106.

[137] Arhiepiscop Nicon, op. cit., p. 159.

[138] Ibid., p. 160.

[139] Episcop Grigorie, op. cit., p. 95.

[140] Ibid., p. 95.

[141] Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora 1918-1968 (Russkaia Pravoslavnaia Tserkov’ Zagranitsei 1918-1968), publicată de Misiunea Duhovnicească Rusă din Ierusalim, 1968, vol. I, p. 49-50.

[142] Primul val al emigraţiei ruse cunoaşte prea bine un anumit fapt pe care adepţii şi admiratorii lui Berdiaev preferă să nu-l menţioneze. Toţi auditorii lui Berdiaev au fost martorii bolii sale foarte specifice: limba lungă a filozofului îi cădea periodic din gură şi chiar acolo, în prezenţa audienţei sale, el o împingea înapoi în gură.

Socotind boala, potrivit tradiţiei ortodoxe, ca pe o mâhnire binevenită, şi luând în considerare semnificaţia ei duhovnicească, reflectăm de asemenea la muţenia părintelui S. Bulgakov după o operaţie la gât (a murit de cancer de gât). Îţi aminteşti fără să vrei de moartea Regelui Irod care a fost mâncat de viu de viermi, de moartea ruşinoasă a lui Arie, şi mult mai recenta moarte bizară a patriarhului Meletie al IV-lea (Metaxakis) din 27 iulie 1935. Acest renovaţionist răutăcios, un francmason (a se vedea un comentariu privind moartea sa în periodicul masonic Pythagore-Equerre, vol. IV, partea 7-8, 1935), a fost găsit zăcând sub un pat cu limba scoasă ... Într-adevăr, moartea păcătosului este cumplită (Psalmi 33, 20).

[143] Episcop Grigorie, op. cit., p. 75.

[144] Ibid., p. 98 (Episcopul Grigorie a scris aceasta în 1927). Mitropolit Evloghie, op. cit., p. 653. Epistola Sinodului Episcopilor BORD, Despre esenţa discordiei bisericeşti (O sushchnosti tserkovnoi smuty), nr. 341 din 18/31.03.1927. Citat din: Arhiepiscop Nicon, op. cit., p. 176.

[145] Citat în: Documentele Conferinţei întâistătătorilor şi reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale în legătură cu sărbătorirea a 500 ani de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Ruse (Deianiia Soveshchaniia glav a predstavitelei Avtokefalnykh Pravoslavnykh Tserkvei v sviazi s prazdnovaniem 500-leta avtokefalii Russkoi Pravoslavnoi Tserkvi). Moscova, 1949, vol. II, p. 148. A se vedea de asemenea protopop S. Bulgakov, ,,La Fântâna lui Iacov” (U kladezia Iakovlia) în colecţia Reunificarea creştină. Problema ecumenistă în conştiinţa ortodoxă (Khristianskoe vozsoedinenie. Ekumenicheskaia problems v pravoslavnom soznanji), YMCA-Press, Paris, 1933.

[146] Arhimandrit Ambrozie, Sfântul Marcu al Efesului şi Unirea de la Florenţa (Sviatoi Mark Efesskii i Florentiiskaia Unia), Jordanville, 1963, p. 226.

[147] I. Konţevici, Sihăstria Optina şi vremea sa (Optina Pustyn’ i ee vremja), Jordanville, 1970, p. 516.

[148] Cronica cinstirii arhiepiscopului Ioan (Letopis’ pochitanija Arkhiepiskopa Ioanna), Schitul Sfântul Ghermano, 1980, p. 95-96.

[149] Arhimandrit Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul (Pravoslavnaia Tserkov i ekumenizm), Mânăstirea Hilandar, Sfântul Munte Athos, Thessalonic, 1974. Citat din traducerea prescurtată şi revizuită din limba sârbă, Moscova 1993, p. 24.

[150] Pentru concizie, vom scrie de acum încolo, în loc de Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora, BORD.

[151] Arhimandrit Serafim (Alexiev), arhimandrit Serghie (Jazadjiev), De ce un creştin ortodox nu poate fi ecumenist (Pochemu pravoslavnomu khristianinu nel’zia byt’ ekumenistom), SPb., 1992. N.tr.: A se vedea traducerea în limba română la noi pe site.

[152] A se vedea Scrierile păstorilor ortodocşi din diaspora rusă.

[153] Documentele Sinoadelor Ecumenice (Deianiia Vselenskikh Soborov), Kazan, 1887, vol. I, p.19-28.

[154] Ibid., 1892, vol. VII.

[155] Arhiepiscop Serafim (Sobolev), Noua învăţătură cu privire la Sophia, Înţelepciunea lui Dumnezeu (Novoe uchenie o Sofii Premudrosti Bozhiei), Sofia, 1935, p. 121.

[156] Protopop Mihail Pomazanski, Despre viaţă, credinţă şi Biserică (O zhizni, o vere, o Tserkvi), o colecţie de articole, ediţia a doua, Jordanville, 1976, p. 136.

[157] Ibid., p. 121.

[158] Ludmila Perepiolkina, Activitatea de critică literară a lui Vladimir Soloviev în sistemul ideilor sale filozofice (Literaturno-kriticheskaia deiatelnost’ Vladimira Solov’eva v sisteme ego filosofskikh idei), Tampere (Finlanda), 1995, p. 35-37, 196-199.

[159] A se vedea, de exemplu, astfel de lucrări ale lui Vladimir Soloviev precum Prelegeri despre firea Dumnezeului-Om (Chteniia of Bogochelovechestve), mai ales începând de la cea de-a şaptea prelegere, Bruxelles, 1969, p. 295-304; Semnificaţia dragostei (Smysl liubvi) şi o serie de alte lucrări filozofice şi poetice ale sale.

[160] Arhiepiscop Serafim (Sobolev), Noua învăţătură cu privire la Sophia, p. 513.

[161] Arhiepiscop Serafim (Sobolev), Apărarea ereziei sofianismului de către protopopul S. Bulgakov în faţa condamnării ei de către Consiliul Episcopilor BORD (Zashchita sofianskoi eresi protoiereem S. Bulgakovym pred litsom Arkhiereiskago Sobora Russkoi Zarubezhnoi Tserkvi), Sofia, 1937, p. 9.

[162] Ibid.

[163] Ieromonah Ioan (Maximovici), Cinstirea Maicii Domnului şi a Sfântului Ioan Botezătorul şi o nouă direcţie în gândirea filozofico-religioasă rusă; Învăţătura despre Sophia, Înţelepciunea lui Dumnezeu (Pochitanie Bogoroditsy i Ioanna Krestitelia i novoe napravlenie russkoi religiozno-filosofskoi mysli; Uchenie o Sofii, Premudrosti Bozhiei). Colecţia Cronica cinstirii arhiepiscopului Ioan (Maximovici), Frăţia Sfântul Ghermano de Alaska, Platina, California, 1980, p. 15-142.

[164] Scrieri Teologice, 27, Moscova, p. 61.

[165] Jurnalul Patriarhiei Moscovei, nr. 12, p. 31.

În ce priveşte Frăţia Sfântul Ghermano de Alaska unde, potrivit egumenului Andronic ,,părintele Pavel este cinstit în mod special”, trebuie spus că această frăţie nu mai există şi fostul ei conducător, Ghermano (Podmoşenski) a fost caterisit ,,pentru încălcarea unei serii de rânduieli canonice şi pentru că a vădit mândrie şi îngâmfare şi pentru că a fost neascultător faţă de autoritatea bisericească căreia îi era subordonat din punct de vedere canonic” (Procesul verbal nr. 74 al întrunirii cu privire la caterisirea egumenului Ghermano Podmoşenski a secţiunii de preoţi a Consiliului eparhial al Eparhiei Americii de Vest care a avut autoritatea unui tribunal duhovnicesc, 16 iunie 1988, sub preşedinţia IPS Lavru, arhiepiscop de Siracuza şi Sfânta Treime. Viaţa Bisericească, New York, 1988, nr. 3-4, p. 80). Separat de aceasta, în procesul verbal al tribunalului duhovnicesc se spune că ,,egumenul Ghermano a părăsit în mod intenţionat jurisdicţia BORD, alăturându-se unei jurisdicţii necanonice a unui mitropolit Pangratie şi, pe când el se afla sub o interdicţie ecleziastică, a început să săvârşească slujbe dumnezeieşti (Ibid., p. 80).

Aceasta nu a împiedicat Patriarhia Moscovei să arate oarecare atenţie ieromonahului caterisit Gleb Podmoşenski şi să popularizeze periodicul său Pelerinul Rus (Russkii Palomnik) şi alte lucrări, în care el se răzbună pe BORD.

Nu este surprinzător că Podmoşenski (fostul egumen Ghermano) îl cinsteşte în mod deosebit pe Pavel Florenski şi, la rândul său, răspândeşte idei sofianiste în Rusia.

[166] Mitropolitul Vitalie, Mesagerul Ortodox, publicaţie lunară a BORD, SUA şi Canada, nr. 30/31, p. 5-6.

[167] Printre criticii lui Florenski şi Bulgakov, pe lângă arhiepiscopul Serafim, este necesar să-i amintim pe V.N. Losski (Dezbatere despre Sophia [Spor o Sofii], Paris, 1936), şi protopopul profesor Gheorghe Florovski (Căile teologiei ruse [Puti Russkago bogosloviia], Paris, 1937).

Dintre scrierile critice recente merită menţionat articolul ,,Din istoria iconografiei Novgorodului” (Iz istorii Novgorodskoi ikonografii), Scrieri Teologice, Culegerea 27, Moscova, 1986, p. 61-80. Acest articol remarcabil a fost semnat de regretatul mitropolit Antonie (Mel’nikov). Cu toate acestea, înainte de a fi publicat în Scrieri Teologice – când era încă un manuscris Samizdat – numele autorului său a fost indicat prin iniţialele N.K.G. Din câte se ştie, acest text aparţine profesorului Nicolae Gavrilovici Gavriuşin, de la Academia Teologică din Moscova. Mitropolitul Antonie, care era pe atunci preşedintele colectivului editorial al Scrierilor Teologice a putut publica acest articol scris împotriva lui Florenski doar punându-şi numele sub el. De mare interes este articolul lui B. Iakovenko, ,,Modernismul teologico-filozofic al preotului Pavel Florenski în lumina Ortodoxiei” (Bogoslovsko-filosofskii modernizm sviashchennika Pavla Florenskogo v svete Pravoslaviia), Pământul (Zemlia), nr. 11, 1989; publicat şi în jurnalul Sinodului Episcopilor BORD Viaţa Bisericii (Tserkovnaia Zhizn), nr. 1-2, 1990, p. 36-64. În această lucrare, autorul, în timp ce analizează scrierile preotului Pavel Florenski, vorbeşte îndeosebi despre păgânismul ereziei sofianiste, ,,cinstirea numelui lui Dumnezeu”, iconoclasm, magie, ocultism, modernism religios şi alte aspecte ale propovăduirii acestui ereziarh care este atât de cinstit de liberalii din Biserică.

[168] Profesor K. Galitis, ,,Majorităţii protestante nu trebuie să i se permită să hotărască în numele ortodocşilor !”, Orthodoxos Typos, nr. 576, Atena, 14.10.1986, p. 4, col. 5; a se compara cu cel de-al 6-lea Jurnal al Adunării CMB de la Vancouver, 10.8.1983, p. 2, col. 4.

[169] N.tr.: Carte cuprinzând pasajele din Sfânta Scriptură pentru slujbele bisericeşti de peste an, un echivalent al Apostolului şi/sau Evangheliei.

[170] A se vedea New York Times, 15.10.1983; Newsweek, 24.10.1983; în limba rusă, tema ,,noilor traduceri” ale Sfintei Scripturi a fost dezbătută de câteva ori în Rusia Ortodoxă (Pravoslavnaia Rus’), nr. 21, 1/14 noiembrie 1983, nr. 2, 15/28 ianuarie 1984, publicată de Editura Sfântul Iov de Poceaev, Mânăstirea Sfânta Treime, Jordanville, SUA.

[171] A se vedea articolul „Femeile vor mai mult de o schimbare ‘timidă’” în cel de-al 7-lea Buletin informativ al Adunării CMB de la Canberra, 7-8.2.1991, p. 3.

[172] Ibid., p. 3, col. 3.

[173] A se vedea interviul acordat de Nicolae Osorgin revistei Dezbatere (Beseda), nr. 7, Leningrad-Paris, 1988, p. 199.

[174] Expresia cel ce opreşte acum a fost înţeleasă în mod unanim de Sfinţii Părinţi ca însemnând un monarh ortodox.

[175] Citat din: Ieromonah Alexie (Macrinov), ,,Contribuţia Academiei Teologice din Sankt Petersburg la dezvoltarea studiilor biblice” (Vklad S.-Peterburgskoi dukhovnoi akademii v razvitie bibleistiki). Colecţia Lucrări Teologice (Bogoslovskie Trudy), Moscova, 1986, p. 205.

[176] N.tr.: Origen a trăit între anii 185-254, cu mult înainte de apariţia textului masoretic.

[177] Ibid., p. 206.

[178] Citat din: Arhimandrit Serafim (Alexiev), arhimandrit Serghie (Jazadjiev), De ce un creştin ortodox nu poate fi ecumenist (Pochemu pravoslavnomu khristianinu nel’zia byt’ ekumenistom), tradusă din limba bulgară, SPb., 1992, p. 254-255. A se vedea  Principiul 14. Scopul ecumenismului este acela de a uni toate religiile într-o singură religie antihristică; D) Traducerile ecumenice ale Bibliei.

[179] Ibid., p. 255.

[180] Ieromonah Alexie (Macrinov), op. cit., p. 206.

[181] N.tr.: Actualul patriarh al Moscovei şi întregii Rusii.

[182] În timpurile mai recente, acest punct de vedere a fost declarat în mod hotărâtor la Conciliul Vatican din 1870 de către arhiepiscopul romano-catolic Joseph Strossmeier. A se vedea Papalitatea şi lupta sa cu Ortodoxia (Papstvo i ego bor’ba s Pravoslaviem), Centrul Strijev, Moscova, 1993, p. 21.

[183] N.tr. în limba engleză: în limba rusă, cuvintele ,,pace” şi ,,adunare” au sonoritate similară.

[184] A se vedea ,,Pentru ce unire a tuturor ne rugăm. Despre cea de-a treia cerere a ecteniei mari” (O kakom soedinenii vsekh ma molimsia. Po povodu tret’ego prosheniia Velikoi ektenii), Rusia Ortodoxă [Orthodox Russia], Jordanville, SUA, nr. 22, 1991, p. 8.

[185] Citat din ,,Capcanele ‘Ortodoxiei reînnoite’” (Seti ‘obnovlennago pravoslaviia’) Russkii Vestnik, Moscova, 1995, p. 153. A se vedea de asemenea protopop Lev Lebedev, De ce m-am alăturat Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora, Montreal, 1991, p. 22.

[186] ,,Capcanele ‘Ortodoxiei reînnoite’”, p. 141.

[187] Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri (Tvoreniia), Sankt Petersburg, 1900, vol. IV, cartea 1, p. 445.

[188] Vreme de mulţi ani, antropologii evoluţionişti şi-au pus nădejdea în aşa-numitul ,,om de Piltdown” ale cărui oase au fost subiectul a peste 500 teze de doctorat până când, în cele din urmă, aceste oase s-au dovedit a fi o înşelătorie (A se vedea Henry M. Morris, Creaţia şi creştinul modern, Moscova, 1993, p. 125).

[189] Science, vol. 224 (1984) p. 58-61. Citat din: Ken Ham, Andrew Snelling, Carl Wiland, Cartea răspunsurilor, Moscova, 1993, p. 60. Pe cei care sunt interesaţi de aprecierea alternativă contemporană a problemelor asociate cu teoria evoluţiei îi trimitem la bibliografia ediţiilor principale ale Institutului de Cercetări Creaţioniste în cartea lui Henry M. Morris, Creaţia şi creştinul modern, 1985 (traducere în limba rusă 1993).

[190] New York Times, 19 octombrie 1980. Citat din: Henry M. Morris, Creaţia şi creştinul modern, Moscova, 1993, p. 77.

[191] Henry M. Morris, op. cit., p. 48.

[192] Cuvântul patriarhului Alexie al II-lea înaintea rabinilor din oraşul New York din 13 noiembrie 1991 şi erezia iudaizanţilor, Moscova, 1992. Această carte de 296 pagini cuprinde analiza detaliată a cuvântării patriarhului Alexie al II-lea şi o culegere de surse care tratează problema în discuţie.

[193] Ibid., p. 8.

[194] Iată două relatări unice care au apărut în presă: ,,Prima Consultaţie Internaţională a reprezentanţilor Bisericii Ortodoxe şi iudaismului a avut loc între 21-24 martie 1993 la Atena sub auspiciile Comisiei Evreieşti Internaţionale pentru Consultaţie Interreligioasă şi Patriarhia Ecumenică. Au fost prezenţi 25 reprezentanţi de fiecare parte. Patriarhiile Moscovei şi Constantinopolului au fost cei mai de seamă reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe. Reprezentanţii Bisericii Ortodoxe [autocefale] din SUA au fost de asemenea prezenţi.

Adresându-se participanţilor la consultaţie, patriarhul ecumenic Bartolomeu I şi-a exprimat nădejdea că această întrunire va crea ’un nou cadru pentru reînnoirea relaţiilor prieteneşti dintre creştinii ortodocşi şi evreii care trăiesc împreună sub un singur cer într-o singură lume’. Vorbind în numele Congresului Mondial Evreiesc, Leon Feldman a relatat că, în cadrul consultaţiei, au fost abordate o serie de probleme acute, inclusiv ’problemele istorice ale anti-semitismului’, şi de asemenea şi-a exprimat îngrijorarea cu privire la faptul că textele liturgice ale Bisericii Ortodoxe includ încă conţinut anti-evreiesc” (Russkyi Pastyr, San Francisco, 1993, nr. 16, p. 35-36).

Este semnificativ că această întrunire ,,istorică” a trecut neobservată atât în presa religioasă, cât şi în cea laică din Grecia şi Rusia. Ea a devenit cunoscută în primul rând din ziarele evreieşti, anume din ziarul publicat la Melbourne (ibid., p. 35).

Un an mai târziu, Times relata că ,,Arhiepiscopul Grigorie de Thyatira şi Marea Britanie (al Patriarhiei Constantinopolului), preşedintele comun al Consiliului Creştinilor şi Evreilor, a deschis, în Centrul Sternberg al iudaismului din Finchley, Centrul pentru Dialog Interreligios, numit după Leopold Mueller” (Times, 1 mai 1994. Citat din: Russkiy Pastyr, 1994, nr. 19, p. 44).

[195] A se vedea raportul lui N.F. Stepanov, ,,Apropierea iudeo-catolică şi perspectivele ulterioare ale dezvoltării suplimentare a mişcării ecumeniste”. Actele celui de-al doilea Sobor al BORD, Belgrad, 1939, p. 492-556.

[196] Demnă de atenţie este cartea binecunoscutului erudit iudaist, rabinul profesor Elier Berkowitz, Credinţa de după catastrofă (Faith After Catastrophe), publicată de Institutul pentru Publicaţii despre Problemele Iudaismului pentru Repatriaţi (înfiinţat de secţiunea pentru iudaism a Departamentului pentru Educaţie şi Cultură şi Departamentul Religiilor, în colaborare cu Institutul Memorial de Cultură Ebraică, New York). Publicată de Amaze (în limba rusă), Ierusalim, 1990.

Multe concepte ale iudaismului oficial exprimate în cartea profesorului Berkowitz ar trebui să aibă un efect calmant asupra ecumeniştilor. Dar, în mod evident, ei preferă să nu remarce nimic. Ne vom mărgini la doar câteva citate caracteristice:

,,Acuzarea [evreilor] de uciderea lui Hristos este o ocară pentru creştinism. [Creştinismul] nu va fi reabilitat până când Biserica nu-şi va retrage în totalitate acuzaţiile” (p. 22).

,,Ecumenismul are o relaţie directă cu evreii, întrucât ei au fost de asemenea invitaţi să participe la ,,Biserica universală” de dragul moştenirii religioase comune. Cu toate acestea, este interesant că această invitaţie a fost lărgită în momentul în care era creştină a intrat în perioada sa de declin” (p. 32).

,,Cum ar trebui evreii să privească creştinismul în era post-creştină ? În primul rând, noi suntem datori să ne asigurăm că acum, într-adevăr, creştinismul este în declin” (p. 34).

,,Noi am supravieţuit creştinismului ... Doar experienţa noastră, experienţa poporului veşnic demonstrează eşecul total al civilizaţiei şi religiei creştine” (p. 35).

,,Pentru moment, un dialog sincer cu creştinismul este cu neputinţă din punct de vedere emoţional pentru evreime ca întreg ... Acesta, probabil, depinde în întregime de conduita ulterioară a creştinilor” (p. 37).

,,Ceea ce se numeşte de obicei tradiţia iudeo-creştină există doar în imaginaţia creştinilor şi ateilor” (p. 37).

,,Tot ceea ce este ne-evreiesc în creştinism este inacceptabil pentru evrei ... Mulţi cred că cel puţin Vechiul Testament este comun pentru evrei şi creştini. Aceasta este o eroare profundă ... La urma urmei, Dumnezeul lui Avraam nu are nimic în comun cu dumnezeirea treimică a creştinilor” (p. 38).

[197] A se vedea Wall Street Journal, 3.9.1995.