PENTRU PRIMA DATĂ DUPĂ 1000 DE ANI (I)

Vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România

Articol apărut în ,,Pravoslavno slovo”, publicaţie a Bisericii Ortodoxe de Răsărit din Bulgaria

,,Dacă omul va dăinui în dreptatea cea afirmată la Sfintele Soboare, se va mântui, iar dacă va tăgădui sau va greşi în ceva, respingând-o dispreţuitor, va pieri în veci” - Sfântul Chiril al Alexandriei

În luna mai a acestui an, la invitaţia preşedintelui României, Emil Constantinescu, şi a Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Î.P.S. Teoctist, ,,primul papă slav a vizitat singura ţară ortodoxă latină”, după cum se exprima un ziarist român. Vizita reprezintă un moment de cotitură în relaţiile ecumenice dintre reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe şi romano-catolicismul papocentric. La Bucureşti, ,,predispoziţiile” unificatoare ale Sinodului Bisericii Ortodoxe Române au căpătat putere pentru un nou pas decisiv - ,,prima dată în istoria Bisericii” de după 1054, pontiful Romei a călcat pe pământ ortodox. Momentele însemnate ale acestei vizite au fost amănunţit reflectate în cotidienele, emisiunile radio şi TV româneşti, precum şi în presa mondială, de unde am extras informaţiile referitoare la acest eveniment.

I. Antecedentele acestei ,,vizite istorice”

La sfârşitul lunii august 1998, Bucureştiul a devenit ,,capitala religioasă a lumii”. Aici s-a ţinut a XII-a întâlnire internaţională ecumenică ,,Oameni şi Religii” şi ,,Întâlnirea şi rugăciunea pentru pace”, intitulată ,,Pacea este numele lui Dumnezeu”, organizate de către comunitatea romano-catolică Sant’Egidio, cu binecuvântarea patriarhului român şi la insistenţele preşedintelui Emil Constantinescu. La această întâlnire, după tradiţia de la Assisi din anul 1986, s-au rugat pentru pace reprezentanţii tuturor religiilor lumii – arhiereii (în cele mai multe cazuri patriarhi sau arhiepiscopi) tuturor Bisericilor Ortodoxe, cu excepţia celei a Atenei, reprezentând Ortodoxia ,,oficială”, monofiziţi, opt cardinali romano-catolici, şef-rabinul Israelului, secretarul Ligii Mondiale Islamice, lideri ai diverselor mişcări mondiale pentru pace şi caritate. Această întâlnire poate fi privită şi ca un preambul al vizitei Papei Ioan Paul al II-lea în România ortodoxă şi ca un început al ,,reconcilierii istorice dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică”, dovedite de faptul că ,,pentru prima dată, Patriarhul Teoctist a trecul pragul Catedralei catolice Sfântul Iosif şi a participat la liturghia catolică, înconjurat de mirarea şi bucuria credincioşilor prezenţi. Participarea tuturor episcopilor catolici şi greco-catolici la liturghia ortodoxă în dimineaţa următoare confirmă şi consolidează această nouă atmosferă de înţelegere reciprocă. Pentru prima dată în istoria bisericilor s-a petrecut un eveniment de acest gen”.

Din faptul că o mulţime atât de mare de ortodocşi români au luat examenul necunoaşterii credinţei lor (după cum a arătat această întâlnire de rugăciune interreligioasă chiar în centrul Bucureştiului), ierarhii Bisericii Ortodoxe Române au căpătat siguranţa că poporul deja este gata de a-l primi pe Suveranul Pontif, cel care ,,vine întru numele lui Dumnezeu”, după expresia Patriarhului Teoctist. Mai mult decât atât, ,,emoţia credincioşilor” din zilele acestei întâlniri interreligioase, ,,din timpul liturghiei catolice şi a celei ortodoxe dădea mărturie deopotrivă de amintirea comună a suferinţelor, cât şi de sfârşitul duşmăniei. În timpul zilelor congresului, episcopii ortodocşi s-au întâlnit de mai multe ori cu cei greco-catolici şi cu alţi reprezentanţi creştini. Patriarhul şi mitropolitul greco-catolic au convenit să declare că, din acel moment, raporturile dintre bisericile lor se vor schimba, că gheaţa începe să se spargă”.

,,Începând să se spargă” la adunarea internaţională ,,Oameni şi religii”, ,,gheaţa” neprimirii ereziilor a continuat să se topească la demersul următor pentru vizita pontifului Romei la Bucureşti. Şi această ,,topire”, care are loc întotdeauna de sus în jos, a atins de această dată şi ,,poporul lui Dumnezeu” care confundă, din cauza ignoranţei şi a indiferenţei, ascultarea glasului sobornicesc al Bisericii cu ascultarea şefilor lor, care s-au abătut de la canoanele ei. Apostazia este un proces ce are loc în mod treptat, ca şi sfinţirea întru adevăr, – omul ori urcă scara sfinţeniei, ori coboară spre abis, această mişcare fiind ascunsă privirii lui. Şi, prin forţa legilor duhovniceşti, cu cât omul urcă mai sus cu atât mai mult el îşi vede păcătoşenia şi aleargă la mila Domnului, în timp ce atunci când coboară, el triumfă, jubilând în ,,dreptatea” sa. Cu cât mai mult se îndepărtează de la măsura dreptăţii duhovniceşti – de canoanele soborniceşti ale Sfintei Biserici, inspirate de Însuşi Dumnezeu – cu atât mai mult omul socoteşte propriile sale acţiuni ca fiind îndreptăţite – după măsura lumii de azi, ce zace în viclenie. În acest sens, în Bucureşti s-a făcut un nou şi decisiv pas înainte, spre ,,construirea unităţii dintre bisericile creştine încă divizate astăzi”, dar nu prin chemarea celor lepădaţi de Biserică la pocăinţă, ci prin ,,anexarea” Bisericii la apostaţi. O metodă cu adevărat bizară, dar ea este singura care nu jigneşte imensa semeţie a ereticilor …

Vizita papei şi faptele celor doi înalţi prelaţi sunt consecinţa logică a aşa-numitei ,,Uniri de la Balamand” (un text comun semnat de reprezentanţii Vaticanului şi de un număr mare de Biserici Ortodoxe locale, la Balamand, Liban, 17-24 iunie 1993), scopul principal al acesteia fiind găsirea unor noi căi pentru unirea romano-catolicismului cu ortodoxia. Această biruinţă a diplomaţiei Vaticanului i-a determinat pe ecumeniştii ortodocşi să adopte o poziţie absurdă din punct de vedere ecleziologic – anume că Biserica Romei, ce s-a rupt din Biserica Universală în secolul al XI-lea, şi Biserica Ortodoxă, cea a lui Hristos, sunt ,,biserici-surori”. Acceptarea ultimei noţiuni implică recunoaşterea de către delegaţii ortodocşi a faptului că ,,în oricare Biserică există har şi mântuire” şi ,,deoarece noi am înlăturat reciproc anatemele, se cuvine să realizăm consecinţele teologice şi ecleziologice ale acestor convingeri pe scară mondială”, după cuvintele Mitropolitului Damaskinos al Elveţiei, din Patriarhia Constantinopolului. Vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România a fost parcă un alt pas crucial spre desăvârşirea acestor idei şi înfiinţarea unei platforme ecumenice pentru unirea celor două ,,biserici-surori” care au ,,păcătuit” în istorie; şi plecând de aici – spre unirea cu toate celelalte comunităţi heterodoxe, ce se autointitulează ,,biserici”. (Va urma)

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 4/iulie 1999