PENTRU PRIMA DATĂ DUPĂ 1000 DE ANI (III)

Vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România

Articol apărut în ,,Pravoslavno slovo”, publicaţie a Bisericii Ortodoxe de Răsărit din Bulgaria

III. O încălcare ,,canonică” a canoanelor ?

Ce se întâmplă, dacă nişte episcopi ecumenişti, deţinători ai înaltei autorităţi bisericeşti, care se consideră în mod eronat ca fiind o sursă şi măsură a canonicităţii, încalcă canoanele ? Nimic. În nici un caz, ei nu se vor acuza reciproc de acţiuni anticanonice, iar dacă un frate de-al lor sau unul din ,,aceştia mici” (Luca 17, 2) din Biserică ar cuteza să le arate greşelile, atunci îndată îl vor condamna pentru neascultare, subminare a încrederii în ierarhia bisericească şi chiar schismă.

Din păcate, în timpul vizitei papale încă o dată, dar acum înaintea ochilor nevăzători ai sutelor de mii de oameni, arhiereii români, în frunte cu patriarhul lor, au încălcat canoanele Sfintei Biserici Ortodoxe. Iar cuvântul Patriarhului Teoctist la sfârşitul acestei ,,sărbători duhovniceşti” îndeamnă la reflecţii amare. Ce este mai firesc decât să aştepţi din partea unui patriarh ortodox o mărturisire curată de credinţă şi ce este mai groaznic decât să auzi contrariul ?

Astfel, Patriarhul Teoctist a afirmat că Bisericile Ortodoxă şi Romano-catolică au fost întotdeauna într-o comuniune invizibilă. ,,Dar noi astăzi ne-am rugat”, a zis el, ,,şi am locuit împreună cu sfinţii Bisericii din veac şi până în veac. Paradoxal, în timpul liturghiilor săvârşite pe parcursul acestei zile am trăit cu toţii pe de o parte bucuria întâlnirii cu Sanctitatea Voastră, pe de altă parte – durerea unei separări încă prezente, neputând să ne împărtăşim din acelaşi sfânt Potir”.

Ne punem întrebarea – ce împiedică comuniunea vizibilă ? Ecumeniştii ortodocşi şi papocentrici, căzând de acord într-o unanimitate ecleziologică, izvorul acestei dureri rămâne numai teama faţă de poporul lui Dumnezeu şi frica de a se vădi ,,taina nelegiuirii”, săvârşită asupra acestui popor.

Patriarhul Teoctist a tăgăduit autenticitatea Tradiţiei Bisericii Ortodoxe, prin propovăduirea unui ,,fond comun” celor două ,,biserici-surori”, în realitate inexistent. Armonia dintre cele două biserici trebuie să pornească din ,,respectul izvorât din iubirea tradiţiei celeilalte”. Aceste afirmaţii, în primul rând, se contrazic între ele, iar în al doilea rând sunt negate de însăşi atitudinea Patriarhiei Române faţă de oricare altă Biserică.

Mai departe, patriarhul – prin atitudinea sa arogantă – îi ofensează pe Sfinţii Părinţi, care au condamnat inovaţiile eretice ale teologiei latine. În plus, el consideră că ambele ,,biserici-surori” se fac vinovate de ,,păcatul dezbinării”, istoric. Iată cuvintele lui: ,,Conştiinţa păcatului dezbinării şi aportul de apropiere pentru refacerea unităţii de credinţă promovate de mişcarea ecumenică sunt, fără îndoială, un dar al lui Dumnezeu pentru creştinii secolului pe care îl încheiem peste puţin timp”. Patriarhia României, în cuvintele Patriarhului Teoctist, ,,a fost şi rămâne activă în acest sens” şi susţine ,,deschiderea ecumenică promovată de Conciliul Vatican II, care a redescoperit şi a afirmat valori de credinţă esenţiale, păstrate cu sfinţenie în Biserica Ortodoxă, ca sinodalitatea şi importanţa Bisericii locale”. În această afirmaţie a sa, patriarhul ortodox se dovedeşte a fi un romano-catolic mult mai râvnitor decât mulţi romano-catolici, ce consideră Conciliul Vatican II intolerabil de modernist şi chiar eretic.

Încă o dată, Patriarhul Teoctist goleşte de sens şi tăgăduieşte menirea Bisericii lui Hristos de propovăduire a dreptei credinţe în rândul heterodocşilor şi a necreştinilor şi de întoarcere a acestora la sânul ei mântuitor: ,,Încercările prozelitiste nu fac decât să învenineze relaţiile dintre biserici, să producă animozitate şi vrăjmăşie între oameni” constată patriarhul. Ce înseamnă aceasta în realitate ? Sfârşitul încercărilor de a întoarce la sânul Bisericii pe cei rătăciţi, pe cei rupţi de la ea prin forţă, ba mai mult – o interdicţie de a-i primi, boteza şi mirunge pe cei ce vor să treacă de la erezie la ortodoxie, fiindcă aceasta ar învenina ,,dragostea” ecumenică. Atunci menirea acestei ,,iubiri” este orice altceva decât mântuirea sufletului omenesc. Sau cu cuvintele unui ecumenist eminent din Biserica Ortodoxă Română, Mitropolitul Daniel - ,,necesitatea de a salva viaţa Planetei devine mai importantă decât mântuirea şi viaţa veşnică a omenirii”.

Ignorând anatemele Sfinţilor Părinţi, Patriarhul României şi papa au dat din belşug ,,binecuvântări” comune tuturor credincioşilor, care vărsau lacrimile nădejdii, că iată acum viitorul va aduce o unitate, cu toate bogăţiile ei pământeşti promise de civilizaţia neo-păgână a apusului creştinilor ortodocşi răsăriteni celor aduşi la calicie.

Mai mult, patriarhul nu consideră Biserica Romei ca fiind eretică şi despărţită de Biserica lui Hristos. În timpul lui, Patriarhul Atenagora al Constantinopolului, care a înlăturat în mod abuziv în 1965 anatema sobornicească asupra Bisericii Romei, nu recunoştea deloc existenţa ereziilor, afirmând că nicăieri nu vede erezii, ci numai adevăruri parţiale. În cuvântarea lui din faţa Catedralei patriarhale, Teoctist a declarat în numele întregii ,,lui” biserici: ,,În persoana Sanctităţii Voastre primim şi cinstim Biserica lui Hristos din Roma, cea întemeiată pe propovăduirea şi mucenicia slăviţilor Apostoli Petru şi Pavel, venerabila Biserica Apostolică, participantă la marile evenimente şi decizii conciliare ale Bisericii nedespărţite din primul mileniu”. Papa i-a răspuns: ,,În special, urez ca o crescândă înţelegere între toţi cei ce se onorează cu numele de creştin-ortodocşi, catolici de diverse rituri şi protestanţi de diferite denumiri – să fie ferment de unitate şi armonie în interiorul patriei voastre şi în tot continentul european”. Comentariul e de prisos.

IV. Atitudinea credincioşilor faţă de vizita papei

Cu toate că mijloacele de comunicare în masă trâmbiţau cu o îngâmfare fariseică ,,alegerea” românilor şi făceau publicitate până la refuz spre ,,adorarea papei”, n-au fost puţini românii care au înţeles adevărata menire a vizitei papale. Totuşi, drumul lat al creştinismului fără cruce, al ,,creştinismului” întors cu spatele la Hristos, s-a dovedit infinit mai atrăgător pentru mulţime. Dacă nu ar fi aşa, cum s-ar putea explica altfel euforia din timpul vizitei papale a majorităţii românilor, care mărturisesc formal credinţa ortodoxă, ţipetele furioase ,,Vivat papa !” şi ,,Unitate !”, steguleţele fluturătoare ale Vaticanului ?! Ioan Paul al II-lea, care a rostit aproape toate cuvântările sale în limba română, i-a făcut pe români să ,,tremure”. Românii au reacţionat relativ uniform, o constatare tipică fiind de genul: ,,Am venit pentru a-l vedea pe papa. Deşi noi suntem ortodocşi, credem că este un eveniment deosebit, că papa păşeşte pentru prima oară pe un pământ aparţinând Ortodoxiei. Cred că este un pas foarte important pentru întreaga creştinătate, iar faptul că acest eveniment se petrece în România este de bun augur pentru români. Peste ani, copiii noştri vor afla din cărţile de istorie că unul dintre cele mai importante demersuri pentru unitatea creştină, dintre catolici şi ortodocşi, s-a făcut în ţara noastră”.

Prea Sfinţitul Fotie de Triadiţa slujind Sfânta Liturghie în Catedrala ,,Adormirea Maicii Domnului” din Sofia

Conştiinţa pluralistă a omului modern s-a adaptat deja noului sistem păgân de valori, ce nu-i impune o morală deosebită, cerând de la el un singur lucru – să se facă rob lui, cetăţean ,,dezrobit” al imperiului deja născându-se, cel al ,,noii ordini mondiale”. Este loc în el şi pentru creştinism, bineînţeles pentru ,,creştinismul” fără de Hristos. Acestuia îi este îngăduit să ,,coloreze” cât de cât criteriile, sau mai precis reclamele sclipitoare ale umanismului: ,,democraţie”, ,,drepturi ale omului”, ,,toleranţă”, ,,valori europene”, ,,progres” … Creştinismul poate fi încă folosit ca ,,limbă de cultură” a unei civilizaţii, care nu se mai interesează deloc de esenţa lui. ,,Gramatica” contemporană a acestei ,,limbi” se cheamă ecumenism, iar regulile ei trebuie însuşite de către toţi creştinii, mai devreme sau mai târziu. Consiliul Mondial al Bisericilor nu este singura ,,şcoală de limbi”, centrele sunt multe: Vaticanul, Istanbulul, Moscova, iar acum şi Bucureştiul. Lecţia de aici a fost destul de elocventă.

Cu cât îţi însuşeşti mai bine această ,,gramatică” cu atât te faci mai străin de adevărata limbă a creştinismului – Ortodoxia, cu atât devii mai orb la esenţa creştinismului – Persoana cea pururea vie a lui Dumnezeu – Omul Hristos, în afară de care sunt sortite pieirii nu numai nădejdile omeneşti de dreptate, pace, unitate, dragoste, dar şi chiar omenirea omului.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 6/septembrie 1999