 |
 |
|
Apogeul anticreştinismului papal (I) Jubileul anului 2000 - o nouă oportunitate pentru împlinirea idealurilor politico-economice ale Vaticanului Ţinând cont de importanţa pe care Biserica Catolică o acordă Jubileului anului 2000, precum şi enormei campanii de presă făcută cu această ocazie, ne-am propus să descoperim motivele reale pentru care această manifestare constituie centrul atenţiei de anul acesta. Astfel, în ,,Scrisoarea apostolică Tertio Millennio Adveniente a Suveranului Pontif Ioan Paul al II-lea către episcopat, către cler şi către credincioşi despre pregătirea Jubileului anului 2000” din 1994, şeful Bisericii Catolice scrie: ,,Obiceiul Jubileelor îşi are originea în Vechiul Testament şi se continuă în istoria Bisericii. Iisus din Nazaret, ducându-se într-o zi la sinagoga din oraşul său, s-a ridicat să citească (conform Luca 4, 16-30). I s-a dat sulul profetului Isaia, în care a citit fragmentul următor: ,,Duhul Domnului este asupra mea, căci Domnul m-a uns; ca să aduc vestea cea bună săracilor m-a trimis, să mângâi pe cei cu inima zdrobită, să vestesc celor robiţi slobozirea şi celor închişi eliberarea, să vestesc un an de bunăvoinţă a Domnului” (61, 1-2). Profetul vorbea despre Mesia. ,,Azi - a adăugat Iisus - s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre” (Luca 4, 21), lăsând să se înţeleagă că El însuşi era Mesia cel vestit de profet şi că în El începea ,,timpul” atât de mult aşteptat: ziua mântuirii sosise, ,,plinirea timpului”. Toate jubileele se raportează la acest ,,timp” şi privesc misiunea mesianică a lui Hristos, venit ca ,,uns” de Duhul Sfânt, ca ,,trimis de Tatăl”. El este cel care duce Vestea cea Bună săracilor. El aduce libertatea celor care nu o au, îi eliberează pe cei asupriţi, redă orbilor vederea. El înfăptuieşte astfel ,,un an de bunăvoinţă a Domnului”, pe care îl vesteşte nu numai prin cuvânt, ci mai ales prin faptele sale. Jubileul, adică ,,un an de bunăvoinţă a Domnului”, este caracteristica activităţii lui Iisus şi nu numai definiţia cronologică a unei anumite aniversări.” ,,Cuvintele şi faptele lui Iisus constituie în acest mod împlinirea întregii tradiţii a Jubileelor din Vechiul Testament. Este cunoscut faptul că Jubileul era un timp consacrat în mod deosebit lui Dumnezeu. Acesta cădea o dată la fiecare şapte ani, după Legea lui Moise: era ,,anul sabatic”, în care pământul era lăsat să se odihnească şi sclavii erau eliberaţi. Cele privitoare la anul sabatic erau valabile şi pentru anul ,,jubiliar”, care cădea o dată la fiecare cincizeci de ani. Trebuie subliniat totuşi ceea ce exprimă Isaia prin cuvintele: ,,să vestesc un an de bunăvoinţă a Domnului”. Pentru Biserică, Jubileul este tocmai acest ,,an de bunăvoinţă”, an al iertării păcatelor şi a pedepselor pentru păcate, an al împăcării între potrivnici, an al unor multiple convertiri şi al penitenţei sacramentale şi extrasacramentale.” Acestea sunt cuvintele cu care Papa Ioan Paul al II-lea descrie jubileul şi rădăcinile sale scripturistice. Cu toate că Biserica Catolică, şi nu numai ea, consideră că papa este infailibil în materie de dogmă, ne-am permis să scrutăm cuvintele sale în căutarea adevărului. Pe care, de altfel, nu l-am prea găsit. Chiar din prima frază: ,,Obiceiul Jubileelor îşi are originea în Vechiul Testament şi se continuă în istoria Bisericii”, putem observa că papa nu spune că acest obicei se continuă în Noul Testament, şi nu face această afirmaţie pentru că nu este adevărată. Cu înaltă măiestrie, papa se strecoară ,,în istoria Bisericii”, interpretând după bunul plac un pasaj din Vechiul Testament, ce este reluat în Noul Testament doar ca o dovadă a împlinirii legii de către Hristos şi chiar ca pe o mărturie a încheierii tradiţiei Jubileelor. Pasajul în cauză este, de fapt, următorul: ,,Duhul Domnului preste mine, pentru aceea m-au uns pre mine bine a vesti săracilor; m-au trimis a vindeca pre cei zdrobiţi la inimă, a propovedui robilor iertare şi orbilor vedere, a slobozi pre cei sfărâmaţi, întru uşurare. A chema anul Domnului primit şi ziua răsplătirii, a mângâia pre toţi cei ce plâng” (Isaia 61, 1-2) şi el se regăseşte în Evanghelia după Luca (4, 16-30). Prin urmare, nu este vorba de ,,un an de bunăvoinţă a Domnului”, ci de ,,anul Domnului primit”, proorocul Isaia referindu-se la timpul venirii lui Hristos. De altfel, papa anticipează o eventuală ripostă la interpretarea greşită a Scripturii, grăbindu-se parcă să afirme că Isaia se referă la Mesia, dar introduce o idee nouă, şi anume aceea că prin cuvintele şi faptele Sale, Hristos ,,înfăptuieşte astfel un an de bunăvoinţă a Domnului”. El formulează această idee, sprijinindu-şi practic întreaga teorie asupra Jubileelor pe această speculaţie. Mai mult, el scrie: ,,Jubileul, adică ,,un an de bunăvoinţă a Domnului”, este caracteristica activităţii lui Iisus şi nu numai definiţia cronologică a unei anumite aniversări.” Am putea considera aproape o blasfemie cuvintele sale la adresa lui Hristos. Pe bună dreptate, cineva se poate întreba: Hristos a venit pe pământ să facă jubilee ? căci aceasta reiese din următoarea afirmaţie: ,,Cuvintele şi faptele lui Iisus constituie în acest mod împlinirea întregii tradiţii a Jubileelor din Vechiul Testament.” Dacă în Vechiul Testament, jubileul reprezenta pentru evrei o perioadă de timp rânduită aparte pentru aducerea aminte de toate bunătăţile pe care Dumnezeu le-a dăruit lor ca popor ales, de minunile pe care Dumnezeu le-a făcut pentru a-şi arăta dragostea şi grija faţă de ei, după venirea lui Hristos pe pământ şi jertfirea Sa pe crucea Golgotei, fiecare clipă din viaţa unui creştin este binecuvântată de Dumnezeu, reprezentând un jubileu. Aceasta deoarece creştinul trebuie să-şi aducă aminte neîncetat de ceea ce Hristos a făcut pentru el; el nu are nevoie de un timp aparte pentru acest lucru. Este chiar o greşeală o astfel de rânduială, căci ea îndeamnă numai spre lenevire şi superficialitate. Creştinul nu este asemenea evreului - copil înclinat spre idolatrie, ce are nevoie de o permanentă atenţionare, el este matur şi trebuie să fie conştient în fiecare clipă de viaţa sa întru Hristos. Dar poate că papa îşi aduce aminte de vremurile când era evreu şi, astăzi la vârsta senectuţii, confundă cele două religii, atât de diferite … Jubileele lunilor ianuarie şi februarie Luna februarie a anului 2000 a cuprins în calendarul său jubileele vieţii consacrate (2 februarie), al bolnavilor şi lucrătorilor din domeniul sanitar (11 februarie), al artiştilor (18 februarie), al diaconilor permanenţi (20 februarie), precum şi jubileul Curiei Romane (22 februarie). Oare şi catolicii se cred un fel de creştini aleşi, precum evreii erau poporul ales în Vechiul Testament, sau cum altfel ? căci pentru adevăraţii creştini această multitudine de manifestări ale bucuriei ,,jubiliare” nu este decât o biată mascaradă. Astfel, pe 2 februarie, cei care şi-au închinat viaţa slujirii aproapelui - monahi sau mireni - sunt chemaţi ,,să-şi cunoască vocaţia, să se întrebe asupra împlinirii ei şi să-şi reînnoiască făgăduinţele făcute şi prezentate în ziua profesiunii religioase”. Congregaţia pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică a oferit un material orientativ în care a punctat trei momente distincte de rugăciune în cadrul acestui jubileu, ce vor fi organizate în zilele precedente celei de 2 februarie: ,,30 ianuarie - o celebrare de mulţumire pentru darul vocaţiei, împreună cu vesperele; 31 ianuarie - o celebrare penitenţială; 1 februarie - o adoraţie euharistică”. În consecinţă, ,,celebrarea de mulţumire”, ,,celebrarea penitenţială” şi ,,adoraţia euharistică” vor umbri cu succes sărbătoarea Întâmpinării Domnului şi vor înlocui frumoasele daruri duhovniceşti ale acestui praznic cu eventuale cadouri şi bliduri de linte ce însoţesc această ,,Zi Mondială a Vieţii Consacrate”. Iar pentru cei îngrijoraţi de viaţa lor spirituală, această zi pe an îi va scuti de griji şi le va adormi conştiinţele până la următorul jubileu. Data de 11 februarie marchează jubileul bolnavilor şi al lucrătorilor în domeniul sanitar, ce se va desfăşura în trei momente: 9-10 februarie - reflecţie pe tema ,,Identitatea catolică a lumii sanitare în faţa provocărilor celui de-al treilea mileniu”, 11 februarie - ,,celebrare euharistică cu Sfântul Părinte şi administrarea sacramentului Ungerii bolnavilor”, 12 februarie - festivalul speranţei în sala ,,Paul al VI-lea”. Nu suntem siguri dacă nu cumva am confundat această ştire cu una despre Cântarea României sau dacă catolicii au golit totul de adevăratul duh al sărbătorii şi l-au înlocuit cu paiaţe, cu sperietoare de adevărate trăiri. De ce flutură aşa vehement stindardul bunului samaritean ? Cui vor să scoată ochii cu el ? Probabil că proştilor, ignoranţilor şi zevzecilor … Jubileul artiştilor din 18 februarie vine să readucă aminte lumii faptul că papa se vrea la modă, dar şi moral, lucru pe care istoria l-a dovedit demult ca fiind un fel de perpetuum mobile. Partenie Filipescu Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 10-11/ianuarie-februarie 2000 |