Apogeul anticreştinismului (II)

Jubileul anului 2000 – o nouă oportunitate pentru împlinirea

idealurilor politico-economice ale Vaticanului

După ce, în primul episod, am încercat să analizăm pretinsa origine scripturistică a jubileului, ne-am pus o întrebare similară cu privire la istoria acestei sărbători catolice, ţinând cont că Jubileul anului 2000 este doar unul dintr-o îndelungată tradiţie. Astfel, pornind de la cărţile ,,Roma remodelată. O istorie a jubileelor (1300-2000)” de Desmond O’Grady, apărută în limba română prin bunăvoinţa ambasadorului României la Vatican, domnul Teodor Baconsky şi  ,,Ghidul pelerinului pentru Marele Jubileu al anului 2000”, editat de Asociaţia Tinerilor Români Uniţi (ASTRU) (N.R.: asociaţie a tinerilor greco-catolici sau uniţi cu Roma), am conturat în cele ce urmează un răspuns privind istoria jubileelor.

Istoria jubileelor se împleteşte cu însăşi istoria Bisericii Catolice şi cu eforturile ei continue de dominaţie. Astfel, jubileul anului 2000 este al XXVI-lea dintr-o lungă serie, iniţiată în anul 1300 de Papa Bonifatie al VIII-lea (1294-1303). Instituţia jubileului începe să prindă contur la puţin timp după Marea Schismă de la 1054, rădăcinile ei regăsindu-se în încercările Vaticanului de a reface unitatea creştină sub conducerea sa. La aceasta au contribuit o multitudine de alţi factori, unii de natură pur materială.

Prin urmare, la 50 de ani de la schismă, Papa Urban al II-lea (1088-1099) propune desfăşurarea unui ,,pelerinaj purificator şi pacificator în Ţara Sfântă”. Iniţiativa sa s-a transformat într-un ,,pelerinaj armat”, prima cruciadă, care a adus Biserica Catolică în conflict cu Islamul. Mijloace de îmbogăţire şi de cucerire de noi teritorii, cruciadele au reprezentat o parte importantă a ,,politicii externe a papalităţii”, fiind un ,,factor major în pregătirea terenului pentru Jubileul din 1300”, scrie Desmond O'Grady.

Astfel, s-a hotărât ca ,,oricine, numai din devoţiune şi nu în scopul de a câştiga onoruri şi avere, va porni pentru eliberarea Bisericii lui Dumnezeu din Ierusalim, acea călătorie va fi socotită în locul penitenţei”. Penitenţa era actul pe care erau obligaţi să îl facă cei păcătoşi, pentru iertarea păcatelor şi reprimirea în sânul Bisericii Catolice. Pentru a ocoli penitenţa, catolicii inventează indulgenţele – plătirea unei anumite sume de bani Bisericii şi, mai târziu, participarea la cruciade. Încă de atunci, catolicismul începe să se asemene iudaismului, căci ,,predicatorii cruciadelor comparau indulgenţa pentru cruciade cu Jubileul evreiesc: într-una erau şterse datoriile cereşti, în cealaltă datoriile lumeşti”.

De-a lungul a mai bine de 100 de ani, cruciadele i-au obişnuit pe creştini cu ,,vânarea indulgenţelor”, lucru ce a condus la o mulţime de abuzuri şi acte de corupţie în acordarea acestora. În scopul stabilirii penitenţei, în secolul al XIII-lea se înfiinţează la Roma un Tribunal papal care consolidează poziţia oraşului în obţinerea iertării. Ca urmare a acestei măsuri, Roma devine ţinta pelerinajelor în scopul ocolirii penitenţei. Indulgenţele, împreună cu dările pe care le percepea Vaticanul de la populaţie, transformă oraşul, pe nesimţite, într-un centru cu activitate bancară remarcabilă.

Alături de aceste evenimente, anul 1291 marchează trecerea Ţării Sfinte în stăpânirea musulmanilor, astfel că pelerinajele la locurile sfinte încep să fie înlocuite de pelerinaje la Roma pentru obţinerea iertării.

Ca o încununare a tuturor acestor tendinţe, la 22 februarie 1300, Papa Bonifatie al VIII-lea proclamă un an sfânt: ,,Siguri de îndurarea lui Dumnezeu atotputernicul şi bazându-ne pe autoritatea sfinţilor apostoli Petru şi Pavel, la sfatul fraţilor noştri şi în plinătatea puterii apostolice ... noi acordăm în acest an 1300 şi tot la 100 de ani în viitor iertarea deplină a păcatelor”. Printre condiţiile impuse pelerinilor în scopul iertării se numărau ,,vizitarea bazilicii Sfântul Petru şi Pavel de 30 de ori succesiv” şi spovedania.

Văzut ca un intermediar între Dumnezeu şi om, papa îşi putea permite, de la înălţimea tronului său, să acorde iertarea păcatelor. Indulgenţa plenară dată de papă a reprezentat o ,,mega-ofertă” ce a generat o nouă ,,inflaţie de indulgenţe” în atmosfera şi aşa coruptă a societăţii catolice.

O’Grady descrie elocvent jubileele, folosindu-se de relatările epocii. Astfel, un negustor piemontez istorisea cum ,,doi clerici stăteau zi şi noapte la altarul Sfântului Petru, greblând ofrandele pelerinilor”, notând şi mai sugestiv că ,,papa a deschis larg uşile raiului” pământesc cu ajutorul banilor.

Următorul papă a fost silit de francezi să-şi aleagă reşedinţa la Avignon, în Franţa,. Dar, către jumătatea secolului al XIV-lea, populaţia Romei, împreună cu ierarhii catolici, cer insistent Papei Clement al VI-lea (1342-1352) să revină la Roma şi să proclame un nou jubileu în 1350. El acceptă, folosind ca argument pentru aceasta tradiţia evreiască, care stabilea desfăşurarea jubileelor odată la 50 de ani.

Conducerea Vaticanului nu aşteaptă trecerea a încă 50 de ani, proclamând al treilea jubileu în 1390. Astfel, Papa Urban al VI-lea (1378-1389) hotărâşte ca perioada dintre două jubilee să se micşoreze la 33 de ani – anii vieţii Mântuitorului. Roma este luată cu asalt de către pelerinii veniţi din toate colţurile lumii catolice, situaţia fiind descrisă ca apocaliptică: ,,mulţimile erau atât de mari încât oamenii se îmbulzeau unii în alţii, iar oraşul era de-a dreptul înfometat”, ,,pe străzi, oamenii azvârleau morţii ca pe câini”. Pe de altă parte, ,,a fost un an profitabil pentru hangii, cârciumari şi meşteşugari şi, în special pentru meşteşugarii care au făcut reproduceri ale mahramei Sfintei Veronica”.

Secolul al XV-lea este marcat de pierderea controlului asupra perioadelor dintre două jubilee – au loc jubilee în 1400, 1423, 1450, 1475 – şi asupra distribuirii indulgenţelor. ,,Luptele contra turcilor, ca şi nepotismul sau ambiţioase proiecte urbanistice ale unor papi conduseseră la o nevoie crescândă de fonduri”.

Lipsiţi de scrupule în goana lor după aur, predicatorii papali ajunseseră să afirme că ,,de cum sună o monedă în vistierie, îndată sare un suflet din purgatoriu”. ,,În cele mai extreme cazuri de oferire de indulgenţe în schimbul unor danii, Biserica era acuzată că vinde mântuirea. Dar chiar şi în cazurile cele mai deplorabile, indulgenţele păreau mai curând o operaţiune de contabilitate decât o parte a procesului de împăcare şi îmbunătăţire a vieţii”, notează cinic O'Grady.

În cadrul jubileului din 1400 este inaugurată practica deschiderii porţii sfinte, pentru ca, în 1500, Papa Alexandru al VI-lea Borgia (1492-1503) să îi acorde o nouă importanţă, prin crearea unei ceremonii speciale, care, în multe privinţe, se păstrează până astăzi. În 1475, Papa Sixtus al VI-lea (1471-1484) foloseşte denumirea de ,,an sfânt” pentru jubileu, hotărând totodată desfăşurarea acestora la intevale de numai 25 de ani. În secolul al XVI-lea, jubileele cunosc mai puţin fast, Vaticanul confruntându-se cu protestantismul, una dintre nemulţumirile acestuia fiind chiar practica indulgenţelor, ca şi războaiele din Europa şi din Peninsula Italică.

La 1600, ,,tămâia capătă un iz de carne arzând”, fiind inaugurată practica arderilor pe rug. Se naşte Inchiziţia. Papa Clement al VIII-lea (1592-1605) este prezentat ca deosebit de pios: ,,postea cu pâine şi apă miercurea şi ... sâmbăta”. La un an de la jubileul din 1650, practica jubileului este extinsă în întreaga lume catolică. Din 1675, papa începe să se deplaseze pe un scaun special, sedia gestatoria, purtat pe umerii cardinalilor şi ambasadorilor, pentru ca mulţimile să îl poată vedea binecuvântând.

În secolul al XVII-lea, jubileelor li se adaugă o latură turistico-păgână, care s-a păstrat până astăzi: sunt tipărite ghiduri turistico-spirituale ale jubileului, au loc felurite carnavaluri, reprezentări teatrale şi ceremonii de mare efect, prin întreaga Romă sunt purtate care alegorice reprezentând pe Hristos şi pe Maica Domnului, iar oraşul este luminat de artificii şi torţe. În timp ce aceste ceremonii fastuoase înghiţeau sume imense, ,,monumentele Romei erau adesea pe jumătate îngropate în gunoi. Nu exista cimitir public; morţii erau îngropaţi în biserici, ceea ce ar putea explica în parte desele epidemii de ciumă” ...

În 1725, Papa Benedict al XIII-lea (1724-1730), mai pios, interzice ,,carnavalurile şi alte sărbători nereligioase” ce se desfăşurau în timpul jubileului, spre marea nemulţumire a tuturor, clerici şi laici deopotrivă, introducând în schimb ,,o practică de 40 de ore de adorare a euharistiei”. În aceeaşi notă, Papa Benedict al XIV-lea (1740-1758) decide să elaboreze ,,documente şi decrete care au dat jubileului o bază teoretică. Un decret sublinia victoria creştinătăţii asupra Romei păgâne, altul permitea celor credincioşi, bolnavilor şi prizonierilor, să beneficieze de Jubileu”. Tot el, asemenea unui medic iscusit, ,,a prescris împărtăşania, alături de spovadă pentru obţinerea indulgenţei jubiliare”.

În 1751, este întărită practica de acordare a indulgenţelor jubiliare în orice loc din lume cu condiţia spovedirii la o anumită biserică din dioceză. Secolul următor este sărac în jubilee, mai ales din cauza războaielor ce au zguduit Europa şi a ideii că jubileul este o ceremonie demodată.

Tradiţia jubileelor este reînviată de Papa Leon al XIII-lea (1878-1903), prin cel de-al XXII-lea jubileu desfăşurat în 1900, la care au participat peste un milion de pelerini, papa fiind înregistrat pe bandă video. Printre evenimentele jubiliare cele mai importante se numără ,,consacrarea solemnă a lumii Preasfintei inimi a lui Iisus” şi numeroase ceremonii de beatificare şi canonizare.

În 1925, Papa Pius al XI-lea (1922-1939) întregeşte imaginea creată jubileului, dovedind natura sa ,,universală”, unul dintre ţelurile sale jubiliare fiind ,,să arate forţa Bisericii şi să sublinieze misiunea ei universală”. În plus, papa ,,ridiculizează adunările ecumenice, propunându-şi unirea creştinilor prin reîntoarcerea lor la Biserica Catolică”.

Toate jubileele din acest secol sunt marcate de aceeaşi latură ecumenistă, inaugurată la primul jubileu de la 1300, iniţiat din dorinţa de a reface unitatea creştină sub păstorirea Bisericii Catolice. Astfel, al XXV-lea jubileu proclamat de Papa Paul al VI-lea (1963-1978) în 1975 a stat sub lozinca ,,Reînnoire şi reconciliere” pe bazele stabilite la Conciliul Vatican II. Acesta este considerat drept ,,unul dintre cele mai ecumenice jubilee”, papa ,,acordând audienţe ortodocşilor, anglicanilor, protestanţilor, evreilor şi chiar budiştilor tibetani”.

Jubileul anului 2000, al XXVI-lea, reprezintă încununarea ţelurilor Vaticanului, prin acordarea unei semnificaţii universale acestei sărbători catolice de sorginte iudaică. Astfel, pentru prima oară, jubileul anului 2000 este sărbătorit şi de celelalte confesiuni creştine, este prăznuit în Ţara Sfântă, anul abundând de ceremonii şi slujbe ecumeniste, precum şi de declaraţii în favoarea dialogului inter-religios.

Partenie Filipescu

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 12-13/martie-aprilie 2000