Apogeul anticreştinismului papal (III)

Jubileul anului 2000 – o nouă oportunitate pentru împlinirea

idealurilor politico-economice ale Vaticanului

Tradiţia jubiliară a indulgenţei

Pe cât de îndepărtate de duhul Bisericii şi al creştinismului sunt pretinsul fundament scripturistic al jubileului şi modul în care s-a dezvoltat în timp această sărbătoare catolică, pe atât de străine Ortodoxiei sunt aspectele practice sau semnificaţia teologică a acesteia.

Astfel, jubileului îi sunt caracteristice trei aspecte tradiţionale: indulgenţa, pelerinajul şi poarta sfântă, primele două fiind asociate jubileului încă de la apariţia sa, în timp ce ultima a apărut 100 de ani mai târziu. Ecumenismul este o altă faţetă jubiliară, căreia i s-a acordat în secolul XX o importanţă cu totul aparte. Papa Ioan Paul al II-lea a adăugat jubileului anului 2000 două noi laturi: purificarea memoriei şi memoria martirilor - ambele definite cu mai bine de două decenii în urmă, la începutul pontificatului său.

Jubileul a fost conceput spre a oferi un cadru adecvat pentru oficializarea şi dezvoltarea conceptului de indulgenţă, ce a apărut la scurt timp după Schisma de la 1054. Astfel, din punct de vedere teologic, jubileul este definit ca ,,o solemnă indulgenţă plenară”.

Conceptul de indulgenţă este unul dintre cele mai controversate din doctrina catolică, ce a cunoscut o evoluţie tumultuoasă de-a lungul secolelor, Biserica Catolică nerenunţând la el nici astăzi. Indulgenţa, cu sensul de iertare, a apărut în Biserica Catolică pentru a ocoli actul de penitenţă ce era impus păcătoşilor ce trebuiau să se pocăiască pentru a fi reprimiţi în sânul Bisericii. În Biserica apuseană, păcătoşii primeau condamnări apăsătoare, numite penitenţe, ce constau în perioade îndelungate de post, rugăciuni şi pelerinaje, timp în care erau excluşi de la sfintele taine şi din biserică.

Odată cu apariţia doctrinei catolice despre purgatoriu (N.R.: loc de purificare a sufletelor după moarte), perioadele de penitenţă au început a fi micşorate şi, de fapt, amânate pentru intervalul de timp ce urma a fi petrecut în purgatoriu. În aceste circumstanţe, credinciosul ce păcătuise trebuia să rezolve următoarea dilemă: cum să-şi ,,împartă” perioada de penitenţă între viaţa de pe pământ şi cea de după moarte. Acest raţionament aberant a dat naştere unui concept la fel de aberant, cel de indulgenţă, act prin care Biserica ierta, parţial sau total, perioada de penitenţă, ,,uşurând” viaţa omului pe pământ şi după moarte.

În 1063, Papa Alexandru al II-lea (1061-1073) a acordat prima ,,indulgenţă generală soldaţilor creştini care luptau împotriva sarazinilor”, pentru ca, în 1095, Papa Urban al II-lea (1088-1099) să declare posibilă substituirea penitenţei cu participarea la cruciade, lucru ce a fost privit ca o indulgenţă. Papa Bonifatie al VIII-lea (1294-1303) a inaugurat primul jubileu ca pe o ceremonie de acordare a indulgenţelor: ,,acordăm tuturor celor care, fiind adevăraţi penitenţi, îşi vor spovedi păcatele şi se vor apropia de aceste bazilici, Sfântul Petru şi respectiv Sfântul Pavel din Roma, la fiecare o sută de ani, nu numai o iertare amplă şi prisoselnică, ci una deplină pentru păcatele lor”.

Acordarea indulgenţelor în schimbul ofrandelor şi comerţul cu indulgenţe a determinat apariţia unui lung şir de abuzuri legate de această practică, ce au fost condamnate formal de către Biserica Catolică. După 1500, s-a răspândit chiar ideea că ,,papa ar avea puterea de a goli pur şi simplu purgatoriul”. Excesele în aplicarea indulgenţelor au reprezentat, de asemenea, principalul motiv al declanşării reformei protestante, prima scriere anticatolică a lui Martin Luther din 1517, intitulată ,,Cele 95 de teze” şi afişată pe uşa catedralei din Wittenberg, fiind o argumentaţie împotriva acestei practici catolice.

În ciuda acestor lucruri, Biserica Catolică a continuat să dezvolte practica indulgenţelor. La sfârşitul secolului al XVI-lea, Papa Clement al VIII-lea (1592-1605) creează o comisie de cardinali pentru a se ocupa de această problemă, iar în iulie 1669, Clement al IX-lea (1667-1669) instituie o Congregaţie pentru Indulgenţe. Practica indulgenţelor a căpătat noi valenţe în acest secol, prin publicarea, în 1914, la Roma, a documentului ,,Taxae cancelariae”, Taxele cancelariei apostolice, care ,,stabilea normativ preţul de răscumpărare a tuturor păcatelor, spre vânzarea indulgenţelor”. Astăzi, practica indulgenţelor este reglementată de Biserica Catolică printr-un sistem complex de norme canonice.

Din punct de vedere dogmatic, conceptul de indulgenţă s-a bazat iniţial pe ideea că faptele bune pot determina iertarea păcatelor, pentru ca, în secolul al XIII-lea, teologul dominican Hugo de Saint-Cher să elaboreze o întreagă ideologie pentru a fundamenta acest concept. Biserica Catolică i-a acceptat oficial ideile în 1343, în bula pentru jubileul anului 1350, publicată de Papa Clement al VI-lea (1342-1352). Învăţătura despre indulgenţe a fost dezvoltată ulterior în scrierile teologilor scolastici, precum Toma d'Aquino sau Bonaventura, catolicii pretinzând că aceştia i-au oferit ,,un solid fundament teologic”.

Teoria elaborată de dominicanul Saint-Cher s-a dezvoltat odată cu noile concepte eretice adoptate de Biserica Catolică în Evul Mediu, conform cărora jertfa lui Hristos pe cruce s-a făcut pentru satisfacerea orgoliului rănit de păcatul lui Adam al Tatălui, printre consecinţele acestei idei numărându-se o viziune îngustă de tip contabil asupra iertării păcatelor şi asupra mântuirii, precum şi apariţia conceptului de ,,merite prisositoare” sau ,,surplus de merite”.

Astăzi, Biserica Catolică explică semnificaţia indulgenţei în două documente de bază: Catehismul Bisericii Catolice şi Constituţia apostolică ,,Indulgentiarum doctrina” publicată la 1 ianuarie 1967 de Papa Paul al VI-lea (1963-1978), ideologia lui Saint-Cher fiind încă actuală. Astfel, indulgenţa este definită ca fiind ,,ştergerea în faţa lui Dumnezeu a pedepsei vremelnice pentru păcatele a căror vină este deja ştearsă”. Catolicii consideră că vina păcatelor este ştearsă prin taina spovedaniei, rămânând de ispăşit ,,consecinţele păcatelor”, adică o pedeapsă vremelnică pe care o stabileşte Biserica, penitenţa.

Acordarea iertării a fost motivată cu ajutorul ,,tezaurului de merite prisositoare ale sfinţilor”, ce este definit astfel în Catehismul Catolic: Hristos, prin patimile Sale şi apoi Maica Domnului şi sfinţii au săvârşit mai multe fapte bune decât cele care le erau necesare pentru a fi mântuiţi, apărând ideea de ,,merite prisositoare”. Iar acest ,,tezaur de merite prisositoare” este administrat de Biserică, precum scrie Papa Paul al VI-lea: ,,Biserica, mijlocitoare a mântuirii, distribuie şi aplică cu autoritate credincioşilor tezaurul meritelor lui Hristos şi ale sfinţilor”.

În continuare, el explică: ,,nici un om nu poate să ofere lui Dumnezeu ispăşirea în mod proporţional cu păcatul comis. Dacă credinciosul ispăşeşte, se întâmplă că îi parvine de altundeva o anumită suplinire, adică din tezaurul Bisericii, format din meritele prisositoare ale lui Hristos, ale Maicii Domnului şi ale sfinţilor, care au o valoare compensatorie capabilă să suplinească incapacitatea păcătosului pocăit”.

Această viziune contabilă, de evaluare a meritelor, a păcatelor, a meritelor necesare pentru a şterge un păcat, a tezaurului de merite al Bisericii, este susţinută, de asemenea, de următorul argument: ,,mărturia şi mijlocirea martirilor şi mărturisitorilor credinţei, ca şi rugăciunile şi faptele bune ale credincioşilor apar ca autentice izvoare de indulgenţă, care alimentează tezaurul de sfinţenie din care scoate Biserica”.

În timp, conceptul de indugenţă a condus la alte idei aberante: s-a ajuns să se creadă că pot fi iertate nu numai păcatele trecute, ci şi cele viitoare, ca şi cele ale altor persoane, inclusiv decedate şi aflate în purgatoriu. Există şi noţiunile de indulgenţă parţială şi respectiv plenară, care şterg parţial sau în totalitate păcatele.

Jubileul anului 2000 se înscrie în această lungă tradiţie catolică a indulgenţelor, fiind fundamentat pe acelaşi concept. Partea ideologică referitoare la indulgenţă este expusă în ,,Bula de declarare a marelui jubileu al anului 2000”, ,,Incarnationis mysterium”, publicată de Papa Ioan Paul al II-lea în 1998. Documentul cuprinde o anexă specială intitulată ,,Dispoziţii pentru dobândirea indulgenţei jubiliare”, stabilite de Penitenţiaria Apostolică.

Punctele 9 şi 10 ale acestei bule se referă în mod special la indulgenţă, prezentând pe scurt semnificaţia teologică a acestei noţiuni. Astfel, este reafirmată ideea de merite prisositoare: ,,există persoane care lasă în urma lor ca un fel de surplus de iubire, de suferinţă suportată, de curăţie şi de adevăr, care se revarsă asupra celorlalţi şi îi ajută”. În acelaşi context, Papa Ioan Paul al II-lea susţine că ,,totul ne vine de la Hristos, dar întrucât noi îi aparţinem, tot ceea ce este al nostru este şi al Lui şi dobândeşte o forţă care vindecă”.

În finalul scurtei sale prezentări, el declară: ,,Sprijinindu-ne pe aceste motive doctrinale şi interpretând gândirea maternă a Bisericii, hotărâm ca toţi credincioşii, pregătiţi cum se cuvine, să poată beneficia din abundenţă, pe toată durata jubileului, de darul indulgenţei, conform indicaţiilor care însoţesc prezentul document”.

Condiţiile necesare pentru obţinerea indulgenţei sunt mărturisirea, împărtăşania, ,,mărturia comuniunii cu Biserica într-o formă legitim aprobată”, ce se face printr-o ,,rugăciune după intenţia papei”, fapte de caritate, pelerinaje la anumite biserici din Roma, Ţara Sfântă sau la biserici anume stabilite din eparhii.

Modernizarea care a cuprins întreaga Biserică Catolică nu a lăsat neatinse nici condiţiile de acordare a indulgenţelor, celor clasice, de mai sus, adăugându-li-se unele cu totul inedite. Astfel, se poate obţine indulgenţa jubiliară şi prin ,,abţinerea timp de o zi de la lucruri superflui: fumat, băut, prin postit şi dând celor săraci suma respectivă; prin contribuţii semnificative la opere cu caracter religios sau social; sau activităţi în folosul comunităţii sau alte forme asemănătoare de jertfă personală”.

Doctrina catolică a indulgenţei a crescut ca o tumoră pe învăţătura Sfinţilor Părinţi, atacând înseşi bazele creştinismului. Astfel, prihănirea sufletului prin păcat este privită deformat ca o pedeapsă din partea unui Dumnezeu răzbunător care cere satisfacţie. Jertfa Mântuitorului pe cruce şi mijlocirea Maicii Domnului şi a sfinţilor la tronul lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor credincioşilor s-a transformat într-un ,,tezaur de merite prisositoare”, de care Biserica şi, mai precis, clerul dispune după bunul său plac, substituindu-se judecăţii lui Dumnezeu. Mai mult, indulgenţa distruge ideea de pocăinţă, fără de care nimeni nu poate intra în Împărăţia Cerurilor.

În absenţa oricărei legături cu Dumnezeu, ierarhii Vaticanului nu ştiu ce să mai inventeze pentru a-i atrage pe oameni la sine, minimalizând credinţa şi deformând relaţia pe care omul trebuie să o aibă cu Dumnezeu. Oare într-o bună zi vor vinde bilete pentru rai ?

Partenie Filipescu

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 14-15/mai-iunie 2000