Vatican şi Rusia (II)

de Diacon Herman Ivanov-Treenadszaty

Această conferinţă a fost ţinută în Sydney şi Melbourne, Australia la cel de-al 24-lea Congres al Tinerilor Ruşi din anul aniversar al unui mileniu de la creştinarea Rusiei. Conferinţa a avut ca subiect ideologia şi politica agresivă a Vaticanului. Ulterior, ea a fost publicată în revista ,,Viaţa ortodoxă” a Bisericii Ortodoxe Ruse din diaspora, martie-aprilie 1990

Problema uniată

Există o serioasă controversă cu privire la problema uniată. În primul rând, vom spune că autorităţile sovietice trebuie criticate pentru victimizarea uniaţilor, aşa cum ar trebui blamate şi pentru oprimarea altor confesiuni într-un mod similar. Totuşi, aceasta nu înseamnă că poporul ortodox rus trebuie să aibă un complex de vinovăţie cu privire la acest lucru, fapt ce este picurat cu insistenţă în inimile şi sufletele oamenilor prin diferite mijloace ale opiniei publice. Este şi mai trist când o presiune asemănătoare este manifestă în ziarele emigranţilor, ce au pierdut complet orice sentiment de naţionalitate, dar ne-am obişnuit deja şi cu aceasta. Şi mai trist şi cu totul inacceptabil devine totul atunci când un păstor cade în ispită folosind la baza gândirii sale aşa-numitele ,,drepturi ale omului” notorii şi ,,cultul personalităţii” (în fraze golite de sens ce nu pot fi reproduse aici).

În legătură cu problema uniată, condiţiile şi regulile prin care uniatismul din 1595-1596 şi din anii următori a fost impus trebuie reamintite cu claritate. Şase ierarhi apostaţi, conduşi de Mikhail Ragoza, au iniţiat o mişcare pur clericală, total separată de popor, fără a ţine seama de tradiţie (şi prin urmare ilegală). De asemenea, să nu uităm încălcarea flagrantă a legii şi persecuţia la care au fost supuşi mărturisitorii din popor, organizaţi în frăţii binecunoscute. Să nu pierdem din vedere nici faptul că ,,credinţa greacă” (Ortodoxia), existentă pe teritoriul statului polonez lituanian, nu a fost recunoscută ca fiind legală, şi judecând după fapte, era în afara legii. Aceasta a dat panilor (domnii polonezi) dreptul de a dispune ilegal de proprietăţile ortodocşilor, de a da bisericile şi catedralele lor uniaţilor sau chiar de a le închiria evreilor !

Cu alte cuvinte, ar trebui să fie limpede faptul că dacă uniaţii suferă astăzi, este din vina lor de acum patru secole, legată de falsul sinod din 1595 şi de ,,grupul de iniţiativă” din 1946. În trecut, autorităţile catolice şi domnii polonezi au persecutat pe ortodocşii care nu au acceptat uniatismul, iar acum autorităţile sovietice îi persecută pe uniaţii care nu au vrut să se supună deciziilor Sinodului de la Lvov din 1946. Nu ortodocşii i-au persecutat pe uniaţi, ci comuniştii lipsiţi de Dumnezeu. Oricum, aceasta nu ar trebui să ne împiedice să ne bucurăm că o mare parte a credincioşilor, care au fost odată îndepărtaţi din Biserică, s-au întors acum. Astăzi, din diferite motive, ortodocşii cer cu insistenţă pocăinţă pentru a lichida uniatismul din Rusia sovietică. Dar noi ne întrebăm, când vreunul dintre papii romani şi-a exprimat regretul cu privire la încălcarea drepturilor ortodocşilor şi la toate crimele comise împotriva lor de către uniaţi ? Nici unul dintre papi nu şi-a exprimat vreodată regretul, nici măcar Papa Ioan Paul al II-lea, care nu a pierdut ocazia să-l laude pe monstrul Josaphat Kuntsevich, considerat de Vatican a fi un mucenic.

Numai memoria acestei mari personalităţi a răului este scandaloasă, de neconceput. A aminti numele său este în sine un ,,casus belli”. Cu puţin înainte de ,,sfârşitul său mucenicesc”, care a avut loc pe 12 noiembrie 1623 în Vitebsk, Kuntsevich a ordonat ca ortodocşii morţi să fie exhumaţi şi aruncaţi la câini. În întreaga sa dioceză Polotsky, ca şi în Mogilyov şi Orsha, el i-a jefuit şi i-a terorizat pe ortodocşi, închizându-le şi arzându-le bisericile. Plângeri elocvente au fost trimise judecătorilor şi seimului polonez. Faptul cel mai convingător ce condamnă caracterul lui Kuntsevich se găseşte într-o scrisoare datată 12 martie 1622, cu un an şi jumătate înaintea morţii sale, de la cancelarul lituanian Leo Sapiega, fără îndoială un romano-catolic, reprezentantul regelui polonez însuşi: ,,Prin violenţă necugetată ai oprimat poporul rus şi l-ai îndemnat la revoltă. Eşti conştient de blamarea oamenilor simpli, că ar fi fost mai bine să se afle sub stăpânire turcească decât să îndure astfel de persecuţii pentru credinţă şi cuvioşie. Scrii că de bună voie i-ai înecat pe ortodocşi, le-ai tăiat capetele şi le-ai profanat bisericile. Le-ai sigilat bisericile astfel că oamenii, fără evlavie şi fără obiceiurile creştine, sunt înmormântaţi ca nişte necreştini. În locul bucuriei, uniatismul tău viclean ne-a adus nouă numai nenorocire, nelinişte şi conflicte. Am fi preferat să ne lipsim de el. Acestea sunt roadele uniatismului tău”. (7) Să ne aducem aminte că aceste cuvinte nu sunt fantezii sau defăimările unui ortodox fanatic, ci conţinutul unei scrisori istorice a şefului statului romano-catolic, cancelarul Marelui Ducat al Lituaniei, scrisă din partea regelui polonez către un episcop uniat turbulent. În aceeaşi scrisoare, cu multă precauţie, Leo Sapiega scrie: ,,Ar fi fost mai bine să nu fi avut parte de ceartă şi ură naţională, şi în schimb să ne fi ferit de condamnarea naţiunii”.

Venind la Vitebsk, pe 12 noiembrie 1623, cu un grup din cohortele sale, Kuntsevich a început să dărâme corturile în care ortodocşii îşi ţineau în secret slujbele bisericeşti. Unul dintre diaconii lui Kuntsevich a atacat un preot ortodox. Mulţimea, care îşi pierduse răbdarea, s-a repezit asupra lui Kuntsevich, care conducea personal acest pogrom, şi l-a bătut cu bâte şi cu pietre până la moarte. Trupul său schilodit a fost pus într-un sac şi azvârlit în râul Diva. Acesta a fost sfârşitul neglorios al vieţii pământeşti al acestui presupus ,,apostol al unităţii” aşa cum nimeni altul decât Papa Ioan Paul al II-lea a îndrăznit cu neruşinare să-l numească. Înaintea lui Ioan Paul al II-lea, pe 29 iunie 1867, Pius al IX-lea îl glorificase deja pe Josaphat Kuntsevich ca pe un sfânt. În 1923, cu ocazia celei de-a 300-a aniversări a morţii lui Kuntsevich, Pius al XI-lea a publicat enciclica sa ,,Ecclesiam Dei” (Biserica lui Dumnezeu) (8) în care Kuntsevich este numit ,,mucenic”, o ,,persoană dreaptă”, şi unde se spune că un astfel de exemplu de ,,viaţă sfântă” ar trebui să ajute la unirea tuturor creştinilor.

Pe 25 noiembrie 1963, în timpul domniei lui Paul al VI-lea, rămăşiţele lui Kuntsevich au fost aduse la Roma la Bazilica papală Sfântul Petru, unde se ,,odihnesc” acum, sub altarul Sfântului Vasilie cel Mare, alături de moaştele Sfinţilor Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur. (9) Fără nici o mustrare de conştiinţă şi batjocorind adevărul istoric în scopul de a-şi satisface interesele sale meschine în lupta împotriva Ortodoxiei, lui Ioan Paul al II-lea nu îi este frică să vorbească despre ,,personalitatea nobilă” a lui Josaphat, ,,al cărui sânge vărsat a întărit pentru totdeauna marea lucrare a luptelor”. În mesajul către turma sa din Ucraina, ,,Magnum Baptismi Donum” (Marele dar al botezului), publicat la 19 aprilie 1988 (10), papa nu aduce nici o modificare acestei false prezentări a uniatismului şi a faptelor lui Kuntsevich.

În acelaşi timp, comunităţile romano-catolice continuă să ceară ortodocşilor acte de pocăinţă şi scuze pentru prejudiciile aduse lor, precum şi pentru relaţiile neprieteneşti şi necreştine.

Note

7. Textul acestei scrisori poate fi găsit în diferite publicaţii în limba rusă, cu mici variaţii datorate traducerii. Este, de asemenea, inclusă în anexa lucrării în două volume a învăţatului catolic, Dom Alponse Guepin: ,,Un apostol al unirii Bisericilor din secolul al XVII-lea, Sfântul Iosafat şi Biserica Greco-Slavă în Polonia şi în Rusia, Paris, tomul I: 1897, tomul II: 1898.

8. Este interesant de ştiut că Papa Pius al XI-lea i-a încredinţat episcopului D'Erbigny misiunea de a scrie această enciclică despre Josaphat Kuntsevich.

9. Să ne amintim că mutarea acestor ,,moaşte” a avut loc în timpul Conciliului Vatican II, unde au fost prezenţi câţiva observatori necatolici. Din partea Bisericii Ortodoxe Ruse din diaspora, Arhiepiscopul Antonie al Genevei şi Europei Occidentale a reprezentat sinodul, deoarece el era ierarhul care se afla cel mai aproape de Roma. Aflând de ,,festivităţile” plănuite, arhiepiscopul Antonie a protestat vehement şi a mers la Biserica Rusă din Roma, unde a făcut o rugăciune către victimile mucenicite de Kuntsevich. Faimosul cardinal Wilibrands a încercat neconvingător să-l asigure că nimeni de la Vatican nu avea cunoştinţă de ,,activităţile pastorale” ale lui Kuntsevich, că Roma nu s-a gândit niciodată să ofenseze pe ortodocşi câtuşi de puţin, ci că nădăjduieşte ca, prin acest act, să onoreze ,,Biserica Răsăriteană”. Despre acest incident au scris câteva publicaţii de mare circulaţie.

10. Acesta era un mesaj confidenţial către ierarhii ucrainieni, din 14 februarie 1968.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 20-21/noiembrie-decembrie 2000