Apogeul anticreştinismului (VI)

Jubileul anului 2000 – o nouă oportunitate pentru împlinirea

idealurilor politico-economice ale Vaticanului

Purificarea memoriei şi memoria martirilor

Pentru reuşita jubileului anului 2000, Papa Ioan Paul al II-lea a folosit o serie întreagă de strategii, combinând concepte apărute în urmă cu 700 de ani, odată cu jubileul, cu inovaţii foarte recente. Printre acestea din urmă, care au reprezentat o noutate la acest jubileu, s-au numărat ,,purificarea memoriei” şi ,,memoria martirilor”, concepte prezentate de actualul papă la inaugurarea pontificatului său, în urmă cu 21 de ani.

Germenii conceptului de ,,purificare a memoriei” au apărut la Conciliul Vatican II, conciliu care a reprezentat o mare răscruce în istoria Bisericii Catolice. În deschiderea acestui for catolic, Papa Paul al VI-lea ,,a cerut iertare lui Dumnezeu şi fraţilor separaţi din Orient (N.R. credincioşii ortodocşi) care s-au simţit ofensaţi de Biserica Catolică şi s-a declarat, în ceea ce îl priveşte, gata să ierte ofensele primite”.

Totuşi, cererea şi oferta sa de iertare se refereau numai la problema divizării creştinilor, dorind ca ortodocşii, la rândul lor, să facă acelaşi gest şi să se recunoască vinovaţi de aceasta. De asemenea, la Conciliul Vatican II s-a afirmat că ,,în geneza ateismului, creştinii pot avea o anumită responsabilitate”, pe lângă aceasta fiind ,,deplânse persecuţiile şi manifestările de antisemitism”, fără a se cere în vreun fel iertare pentru nici unul din aceste acte.

Papa Ioan Paul al II-lea este cel care a impus conceptul de ,,purificare a memoriei”, dându-i semnificaţia pe care o are astăzi. În cei 21 de ani ai pontificatului, el a pregătit lumea catolică şi cea creştină în general, pentru primirea favorabilă a acestui concept revoluţionar, prin diferite declaraţii şi discursuri.

Prin acestea, papa a încercat să atenueze sau chiar să anuleze vinovăţia din trecut a conducătorilor Bisericii Catolice cu privire la diferite evenimente din istoria lumii. Astfel, pe 10 septembrie 1982, la Viena, referindu-se la războaiele purtate în Europa, papa declara: ,,Trebuie să recunoaştem şi să ne cerem iertare pentru greşelile cu care noi creştinii ne-am pătat în gânduri, cuvinte şi fapte şi prin indiferenţa noastră neputincioasă”, pentru ca pe 3 noiembrie, la Madrid, să afirme: ,,în momente ca şi acelea ale Inchiziţiei s-au produs tensiuni, greşeli şi excese pe care Biserica de astăzi le apreciază în lumina obiectivă a istoriei”. Masacrul din noaptea Sfântului Bartolomeu (omorârea în masă a protestanţilor de către catolici în noaptea de 23 spre 24 august 1572, în Franţa) a fost calificat ca având: ,,motive cu totul obscure în istoria politică şi religioasă a Franţei”. De asemenea, în 1985, pontiful roman a cerut iertare africanilor pentru comerţul cu sclavi negri, iar în 1992, a cerut iertare indienilor din America Latină pentru acţiunile Bisericii Catolice.

,,Purificarea memoriei” este un concept deosebit de îndrăzneţ, cu ajutorul căruia Vaticanul a dorit să-şi ,,purifice” istoria, să îndepărteze din trecutul său toate evenimentele şi faptele care nu se mai potrivesc cu noua sa înfăţişare şi strategie. Astfel, folosirea mercenarilor şi a forţei armate brutale pentru supunerea lumii creştine şi convertirea păgânilor a fost înlocuită cu utilizarea unei diplomaţii ridicată la rang de artă. Prin aceasta, toate greşelile şi păcatele săvârşite în trecut de conducătorii Bisericii Catolice au fost ,,purificate”.

Manifestările din cadrul jubileului 2000 au reprezentat succesul acestei idei eretice, puse în slujba ecumenismului, căreia conducerea Bisericii Catolice şi respectiv Comisia Teologică Internaţională i-a oferit un fundament teologic. În realitate, pretinsul fundament teologic, plin de contradicţii, al ,,purificării memoriei” nu reprezintă decât o nouă lovitură pentru viziunea catolică, şi aşa puternic deformată, asupra Bisericii.

Astfel, în documentele catolice recente, purificarea memoriei este prezentată ca fiind ,,procesul îndreptat spre eliberarea conştiinţei personale şi colective de toate formele de resentiment sau violenţă, pe care moştenirea greşelilor din trecut le-a putut lăsa, printr-o reînnoită evaluare istorică şi teologică a evenimentelor implicate care să conducă la o recunoaştere corespunzătoare a greşelilor şi să contribuie la un drum real de reconciliere”.

Practic, purificarea memoriei înseamnă ,,eliberarea conştiinţei” prin uitarea trecutului şi modificarea istoriei, şi ,,o reînnoită evaluare istorică şi teologică a evenimentelor”, care să mascheze vinovăţia conducătorilor Bisericii Catolice. În final, miza acestui concept a fost ,,redefinirea istoriei”, în scopul de a corespunde noii viziuni a Vaticanului.

De pildă, în documentele catolice se scrie: ,,Purificarea memoriei cere un act de curaj şi umilinţă în a recunoaşte greşelile săvârşite de cei care au purtat şi poartă numele de creştin şi se fundamentează pe convingerea că în trupul mistic, deşi nu avem o responsabilitate personală, fără a ne substitui judecăţii lui Dumnezeu, purtăm povara erorilor şi vinovăţiilor celor care ne-au precedat”.

Afirmaţiile de mai sus nu sunt, în sine, neadevărate, căci întreaga comunitate creştină este responsabilă, mai mult sau mai puţin, pentru faptele săvârşite de creştini de-a lungul veacurilor. Însă, modul în care Vaticanul uzitează ideologic de conştiinţa colectivă a lumii creştine pentru a o murdări şi întina denotă josnicia intenţiilor sale.

Astfel, pentru a micşora până la anulare păcatele săvârşite de înalţii ierarhi catolici, conceptul de ,,purificare a memoriei” deplasează vinovăţia acestora pe umerii tuturor credincioşilor, generalizând păcatele proprii şi alterând chiar învăţătura despre păcat. Concret, păcatele individuale ale prelaţilor catolici sunt trecute în responsabilitatea Bisericii, care este făcută vinovată de ele.

Prin urmare, Papa Ioan Paul al II-lea afirmă: ,,Biserica deopotrivă sfântă şi având mereu nevoie de purificare ... Biserica este unica mamă în har care îşi asumă povara greşelilor din trecut şi prezent pentru a purifica memoria”. Mai mult, şocând prin declaraţiile sale anticreştine, ce răstoarnă învăţătura Bisericii, papa ,,fundamentează” deculpabilizarea atâtor ierarhi pătaţi de sânge şi de alte păcate strigătoare la cer pe învinovăţirea continuă a Bisericii, acuzându-L chiar pe Mântuitorul Însuşi.

Astfel, ascunzându-se în spatele unei figuri de stil menită să uşureze înţelegerea conceptului de ,,purificare a memoriei”, el spune: ,,Biserica este atinsă de păcatul fiilor ei: sfântă, ea este, într-un anumit sens şi păcătoasă, întrucât ia asupra sa păcatul fiilor, într-un mod similar cu cel în care Hristos a luat asupra Sa păcatul lumii”. Făcând o analogie, din aceste cuvinte se poate înţelege că Mântuitorul, sfânt, este într-un anumit sens şi păcătos.

Această fundamentare teologică, al cărei raţionament conduce în final la ideea că Însuşi Mântuitorul trebuie învinovăţit pentru păcatele lumii, demască de fapt vinovăţia conducătorilor Bisericii Catolice, pe care atât de mult se străduieşte Roma să o ascundă. Aşadar, din dorinţa de a se ,,purifica”, ca şi de a face vinovată întreaga lume creştină de greşelile sale, Vaticanul răstoarnă învăţătura Bisericii cu privire la răscumpărarea păcatelor de către Iisus Hristos şi iertarea acestora în Biserică prin sfintele taine.

Fără îndoială, Biserica răscumpără, la rândul ei, păcatele lumii creştine, prin mijlocirea Sfântului Duh, dar, în nici un caz, ea nu poate fi considerată pătată, întinată, şi nici nu poate fi acuzată de părtăşie la acestea. Învinovăţirea ei are ca urmare firească învinovăţirea Sfântului Duh, care lucrează în ea.

De fapt, noţiunea de ,,purificare a memoriei” este prezentată ambiguu, Papa Ioan Paul al II-lea făcând diferite afirmaţii echivoce şi contradictorii: ,,recunoaştem greşelile comise de către oamenii Bisericii şi, într-un anumit sens, în numele ei”, ,,istoria Bisericii este o istorie a sfinţeniei”, ,,Biserica de pe pământ este împodobită cu o sfinţenie adevărată, care însă este imperfectă”, ca, în final, să concluzioneze: ,,Biserica sigură de sfinţenia sa … să îngenuncheze … având datoria de a regreta profund slăbiciunile atâtor fii ai ei … Biserica este invitată să devină mai conştientă de păcatul fiilor ei”.

Se pare că, la urma urmei, vinovăţia înalţilor prelaţi catolici, mânjiţi de sângele a mii de oameni, ce s-a transformat într-o vinovăţie a Bisericii, nu reprezintă decât o … imperfecţiune a sfinţeniei ! Iar Papa Ioan Paul al II-lea, ce a îngenuncheat de nenumărate ori în acest an jubiliar, pentru a-şi cere iertare în numele Bisericii, mărturiseşte, precum regele Ludovic al XIV-lea al Franţei care a zis: ,,Statul sunt eu !”, că el este Biserica !

Mai mult, fundamentele scripturistice ale noţiunii de ,,purificare a memoriei” formulate de înaltele comisii catolice sunt spulberate chiar de acestea, prin afirmaţii de genul: ,,Apelul adresat de Papa Ioan Paul al II-lea ca anul jubiliar să se caracterizeze printr-o admitere a greşelilor pentru toate suferinţele şi ofensele de care fiii săi s-au făcut responsabili în trecut nu găseşte o confirmare univocă în mărturia biblică”. Prin urmare, ierarhii catolici mărturisesc ei înşişi că nu au găsit în Sfânta Scriptură o justificare pentru acţiunile lor, că purificarea memoriei este un concept omenesc inventat spre a sluji ţelurilor lor …

Alături de ,,purificarea memoriei”, conceptul de ,,memorie a martirilor” întregeşte viziunea catolică asupra ecumenismului. Astfel, Vaticanul a reuşit de-a lungul anului jubiliar să sărbătorească, prin ceremonii ecumeniste, victimele împreună cu călăii, deoarece ,,mărturia adusă lui Hristos până la sânge a devenit un patrimoniu comun catolicilor, ortodocşilor, anglicanilor şi protestanţilor”, iar ,,ecumenismul sfinţilor este poate acela care convinge cel mai mult”.

Reluând afirmaţiile din documentele Vaticanului potrivit cărora ,,purificarea memoriei este procesul unei reînnoite evaluări a trecutului, cu multe incidenţe asupra prezentului” şi considerând, precum papa, că ,,evreii sunt dragii şi iubiţii noştri fraţi, şi, într-un anumit sens, sunt cu adevărat fraţii noştri mai mari”, ne întrebăm cu stupefacţie ce ne rezervă viitorul.

Partenie Filipescu

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 20-21/noiembrie-decembrie 2000