Vatican şi Rusia (IV)

de Diacon Herman Ivanov-Treenadszaty

Această conferinţă a fost ţinută în Sydney şi Melbourne, Australia la cel de-al 24-lea Congres al Tinerilor Ruşi din anul aniversar al unui mileniu de la creştinarea Rusiei. Conferinţa a avut ca subiect ideologia şi politica agresivă a Vaticanului. Ulterior, ea a fost publicată în revista ,,Viaţa ortodoxă” a Bisericii Ortodoxe Ruse din diaspora, martie-aprilie 1990

,,Ritul răsăritean” şi revoluţia bolşevică

În Rusia, experimentul cu ,,ritul răsăritean” a durat mai mult de 10 ani. În Occident, încă mai poţi întâlni ,,Centre Răsăritene” romano-catolice. Dintre acestea, cel mai viabil rămâne Mânăstirea Benedictină Chevetogne din Belgia. Scopurile şi posibilităţile lor nu mai sunt acum atât de distinse precum erau odinioară. Ele sunt astăzi un fel de muzee, martori istorici ai trecutului. Influenţa lor actuală a rămas doar în domeniul editorial.

Lăsând deoparte aspectul inocent, această mişcare pare să întruchipeze astăzi planul de înghiţire a Ortodoxiei ruse de acum 70 de ani. Sufletul şi inima ,,politicii răsăritene” papale a fost un iezuit, episcopul francez D’Erbigny, care a fost în mod special însărcinat de papă să conducă negocierile cu Kremlinul pentru o largă răspândire a romano-catolicismului în Uniunea Sovietică, ca prin aceasta să suprime Ortodoxia în Rusia şi în sufletele ruşilor.

Cu aceasta în minte, D’Erbigny a vizitat de trei ori Uniunea Sovietică, uzând de un paşaport diplomatic francez. El a hirotonit câţiva ierarhi romano-catolici cu scopul de a crea un grup de clerici catolici ruşi care să fie acceptaţi de autorităţile sovietice. Să vedem care sunt limitele amoralităţii de care aceşti clerici au dat dovadă: ,,Bolşevismul lichidează preoţi, profanează bisericile şi locurile sfinte şi distruge mânăstirile. Aşa ceva nu se întâmplă în misiunile religioase ale bolşevismului nereligios, spre distrugerea purtătorilor gândirii schismatice, aşa cum se aşează o ,,masă curată” (tabula rasa) care ne dă posibilitatea recreării spirituale”. (21) Pentru cei cărora nu le este clar la ce fel de reconstrucţie spirituală se referă călugărul benedictin Chrysostome Bayer, ideile sale pot fi subliniate de jurnalul oficial catolic vienez, ,,Schonere Zukunft”: ,,Bolşevismul creează posibilitatea convertirii Rusiei stagnante la catolicism”. (22)

Nici măcar exarhul catolicilor ruşi, Leonid Feodorov, care a încercat în martie 1923, împreună cu alţi 14 clerici şi un laic, să mărturisească patetic, cu sinceritate, sentimentele sale cu privire la autorităţile sovietice, nu a înţeles pe deplin ce ar putea aştepta de la romano-catolicism. El declara: ,,Din momentul în care am trecut la Biserica Romano-Catolică, visul meu a fost să împac ţara mea cu această Biserică, care, pentru mine, este singura adevărată. Dar noi nu am fost înţeleşi de către guvern. Toţi catolicii latini au suspinat cu uşurare când a avut loc revoluţia din octombrie … Eu însumi am primit cu entuziasm decretul prin care statul s-a separat de Biserică … Numai sub guvernarea sovietică, în care Biserica şi statul au fost separate, am putut respira liber. Ca un credincios, am văzut” (23) în această eliberare mâna lui Dumnezeu.

Să nu pierdem din vedere faptul că toate aceste declaraţii ale romano-catolicilor, care aveau relaţii destul de prieteneşti cu sovieticii, au fost date într-o perioadă de coşmar în care sovieticii încercau să distrugă Biserica Ortodoxă. Ţinând cont că diplomaţia Vaticanului aderă la principiul conform căruia scopul scuză mijloacele, care este ilustrat pe parcursul istoriei sale de multe secole, poate fi uşor înţeles jocul pe care Vaticanul l-a făcut cu Moscova. Esenţa problemei este aceea că Rusia a devenit o jertfă a două principii ostile ei, catolicismul şi comunismul lipsit de Dumnezeu, care s-au alăturat printr-un curios concurs de interese. Moscova realizează că distrugerea credinţei din sufletul rus este o problemă fără speranţă. (24) Atâta vreme cât Biserica Rusă a rămas credincioasă în sine, necompromisă de puterea ateistă, mărturisind curajos incompatibilitatea fundamentală dintre creştinism şi principiile comuniste, conducătorii sovietici au fost gata să ia în calcul varianta romano-catolicismului ce le-a fost oferită, din două motive. Prin aceste mijloace, ei au sperat că vor putea manipula religiozitatea sufletului rus.

Primul motiv este consecvenţa Romei, credincioasă întru totul regimului comunist, atât din Uniunea Sovietică, cât şi din afara ei. Al doilea, avantajos pentru Kremlin, sau pur şi simplu amuzant, a fost acela că necesităţile religioase ale ruşilor vor fi înăbuşite de către acest duşman de secole al Ortodoxiei. Din punctul lor de vedere, catolicii au fost gata să închidă ochii faţă de toate atrocităţile bolşevismului, inclusiv împuşcarea episcopului romano-catolic Butkevich în aprilie 1923 şi întemniţarea episcopilor Tseplyak, Malyetsky şi Feodorov. Şase săptămâni mai târziu, Vaticanul şi-a exprimat durerea faţă de asasinarea agentului sovietic Vorovsky în Lausanne ! Comisarul popular al Afacerilor Externe a spus ambasadorului german: ,,Pius al XI-lea a fost amabil cu mine în Genova, exprimându-şi speranţa că noi (bolşevicii) vom distruge monopolul Bisericii Ortodoxe în Rusia, şi prin urmare vom elibera calea pentru el”.

Papa Pius al XI-lea (1922-1939)

Am descoperit informaţii de cea mai mare importanţă în arhivele Ministerului Afacerilor Externe al Franţei. O telegramă secretă, cu numărul 266 din 6 februarie 1925 din Berlin, afirma că ambasadorul sovietic Krestinsky a spus cardinalului Pacelli (viitorul Papă Pius al XII-lea) că Moscova nu se va opune existenţei episcopilor romano-catolici şi a unui mitropolit pe teritoriul Rusiei. Mai mult decât atât, clerului roman i se ofereau cele mai bune condiţii. Şase zile mai târziu, telegrama secretă numărul 284 vorbea despre faptul că se aprobase deschiderea unui seminar romano-catolic. De aceea, în timp ce noii noştri sfinţi mucenici erau omorâţi cu o cruzime fără de margini, Vaticanul ducea tratative secrete cu Moscova. Pe scurt, Roma a încercat să capete permisiunea de a stabili episcopii necesari şi chiar de a înfiinţa un seminar. Dovada noastră arată că această problemă a fost discutată o dată în plus în cercurile înalte, în toamna anului 1926. După toate probabilităţile, problema nu a fost soluţionată favorabil mai devreme. Acest lucru poate fi văzut ca un apogeu al relaţiilor strânse nefireşti dintre Vatican şi guvernul sovietic.

Ziua de 29 iulie 1927 este considerată una dintre cele mai triste zile din istoria Bisericii Ortodoxe Ruse. În această zi, mitropolitul Serghie (Stragorodsky) a dat, ca în numele Bisericii, o declaraţie găunoasă în favoarea şi în conformitate cu hotărârile puterii ateiste. El a semnat declaraţia, deşi nu era autorizat să o facă, punând astfel bazele aşa-numitei ,,Biserici sovietice” şi intrând în conflict direct cu episcopii săi, din partea cărora a întâmpinat o opoziţie covârşitoare. Nu vom discuta aici acest fapt amoral, ale cărui consecinţe se fac încă simţite după 60 de ani. Vom spune numai că rezultatul indirect şi neaşteptat al acestui fapt a fost că Moscova a pus capăt negocierilor şi atenţiei îndreptate către ofertele Vaticanului. Totuşi, acest lucru nu micşorează în nici un fel imoralitatea ideologiei politice a mitropolitului Serghie. Putem numai să spunem că nici el, nici susţinătorii sau opozanţii săi nu au reuşit niciodată să limpezească aceste fapte spre apărarea sau condamnarea lor. Repetăm că această consecinţă pozitivă, deşi absolut accidentală şi secundară a acţiunilor sale cenzurate, nu poate servi ca o justificare a politicii mitropolitului Serghie. Pur şi simplu, nici el, nici succesorii săi nu s-au gândit la aceasta. (26)

Acapararea Bisericii Ortodoxe Ruse tradiţionale (în aparenţă), neutralizată aşa cum era, a părut a fi un lucru mai folositor autorităţilor sovietice decât relaţiile cu Vaticanul. Din acel moment, sovieticii şi-au pierdut interesul pentru Vatican. Abia la sfârşitul anului 1929 şi începutul anului 1930, Vaticanul a acceptat, în sfârşit, că suferise o înfrângere politică şi a început să condamne cu vehemenţă crimele bolşevicilor. Cumva, nu le-au observat până în 1930. Numai în 1937, Papa Pius al XI-lea a dat enciclica ,,Divini Redemptori” (Răscumpărătorul dumnezeiesc) care denunţa comunismul.

În introducerea acestei conferinţe, am spus că aceasta nu va fi doar o temă istorică, ci şi una temporală. În 1937, când Vaticanul a rupt în mod oficial relaţiile cu Moscova, Biserica Rusă suferise deja 20 de ani de teroare leninistă, stalinistă, iar câteva decenii înainte îşi vărsase sângele în lupta cu autorităţile sovietice lipsite de Dumnezeu. Chiar şi în ziua de astăzi, Biserica continuă să îndure persecuţia şi îngrădirea drepturilor sale fundamentale. În anii ’30, singura îmbunătăţire a situaţiei a constat în faptul că Biserica Ortodoxă Rusă avea un singur duşman, dar ce duşman ! Având în vedere că duşmanul era, de fapt, comunismul teomahist, apărarea în faţa pretenţiilor viclene ale romano-catolicilor, ce încercau să înşele turma, ar fi putut fi doar secundară. Cu câteva săptămâni înainte de sfârşitul său mucenicesc, în iulie 1922, Sfântul Veniamin de Petrograd spunea exarhului romano-catolic, Leonid Feodorov: ,,Ne-aţi oferit unirea … şi în tot acest timp preoţii voştri latini, în spatele nostru, seamănă furtună în turma noastră. (27) Unii clerici au luptat până la sfârşit, mărturisind puritatea Ortodoxiei şi incompatibilitatea sa cu comunismul. Alţii au crezut că, prin compromisuri şi minciuni, vor ,,salva” Biserica, aşa cum o văd ei. Ceilalţi pur şi simplu au vândut Biserica şi interesele sale pentru ,,un blid de linte”.”

Odată cu venirea lui Gorbaciov la putere şi a mult aclamatei ,,perestroika”, observăm o schimbare în cursul evenimentelor din ţara noastră natală. Nu vom intra într-o analiză politică a tot ceea ce s-a petrecut sub ochii noştri. Vom spune doar că graţie lui, sau mai degrabă în ciuda lui Gorbaciov, s-a întâmplat ceva, gheaţa se topeşte. Nu ştim la ce va duce aceasta. Doar vom nota că toate acestea au loc în anul aniversar al unui mileniu de la creştinarea Sfintei Rusii, şi, fără îndoială, cu rugăciunile noilor mucenici canonizaţi de curând şi ale ţarului mucenic Nicolae al II-lea.

Note

21. Chrysostome Bayer, ,,Bayrisher Kurier” (Curierul de Bayern), 8/03/1930.

22. Oficiosul catolic vienez ,,Schonere Zukunft” (Un viitor mai frumos), 15/11/1931.

23. Op. cit. Nikolaev, p. 60.

24. Cuvântarea lui Lenin la o sesiune a ,,Sovnarkom” din decembrie 1922.

25. Floridi, ,,Moscova şi Vaticanul”, Paris, Franţa, 1979, p. 34.

26. H. Ivanov-Treenadszaty, ,,Biserica sinodală rusă - Evoluţia şi relaţiile sale cu confesiunile occidentale”, Lyon, 1983, p. 328-335 şi 348.

27. Malleux, ,,Exarhul Leonid Feodorov - Între Roma şi Moscova”, Bruges, DDB, 1966, p. 119.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 24-25 (2/2001)