Reînvierea iconoclasmului ca prim pas

în prigonirea creştinismului în România (I)

Iconoclasmul în primul mileniu creştin

După marile dispute hristologice din primele secole creştine (arianismul, nestorianismul, monofizismul etc), la care Sfinţii Părinţi ai Bisericii au răspuns în chip limpede şi desluşit, arătând că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu care S-a întrupat pentru mântuirea oamenilor, în secolul al VIII-lea izbucneşte cu violenţă un alt conflict, legat de reprezentarea Lui, a Maicii Sale şi a sfinţilor în icoane – iconoclasmul (lupta împotriva folosirii icoanelor în cultul Bisericii).

Sfinţii Părinţi ai Bisericii au gândit arta creştină ca o ilustrare a învăţăturii Bisericii, astfel că icoana nu este un simplu accesoriu cultic, nici nu are menirea de a împodobi lăcaşurile de cult, ci este o mărturisire de credinţă ortodoxă, cu un profund caracter dogmatic. Fiind purtătoarea unui mesaj dogmatic, icoana a avut dintotdeauna rolul de a îndruma omul către cele dumnezeieşti şi de a oferi modele cât mai accesibile şi uşor asimilabile.

Datorită înălţimii învăţăturii ortodoxe, încă de la începuturile creştinismului, au existat tendinţe iconoclaste, ce s-au menţinut în comunităţile montaniştilor, novaţienilor sau paulicienilor. Apariţia unui curent iconoclast puternic la nivelul Bisericii ca întreg a fost doar o chestiune de timp, care avea nevoie de un context favorabil pentru a se manifesta.

Acesta apare în Imperiul Bizantin al secolului al VIII-lea, ca urmare a existenţei ideilor extremiste cu privire la rolul icoanelor în Biserică. Pe de-o parte, exista curentul celor care se împotriveau reprezentării sub orice formă a lui Dumnezeu şi a sfinţilor, pe considerentul că arta este incapabilă să redea slava lui Dumnezeu; în cealaltă extremă, se afla venerarea exagerată a icoanelor, ce mergea până la idolatrizarea acestor obiecte ale cultului creştin.

Curentul iconoclast din secolul al VIII-lea a fost favorizat şi de atacuri din afara Bisericii. Bazându-se pe interzicerea reprezentării lui Dumnezeu din Vechiul Testament, evreii îi acuzau pe creştini de idolatrie. După apariţia islamismului, ei şi-au făcut din adepţii noii religii aliaţi în lupta împotriva icoanelor.

În aceste circumstanţe, existente la începutul secolului al VIII-lea, se iveşte persoana potrivită să declanşeze lupta împotriva icoanelor: împăratul Leon al III-lea Isaurul (cca 680-741, împărat al Imperiului Bizantin între anii 717-741). După cum mărturisesc istoricii, el ,,s-a arătat a fi un om viclean, mincinos şi, totodată, neînfricat şi perseverent în atingerea scopurilor sale”. Influenţat de episcopii din Asia Mică, ostili cultului icoanelor, în anul 726, împăratul Leon adoptă o atitudine deschisă împotriva cinstirii icoanelor şi dă un decret de interzicere a oricărei imagini religioase.

Patriarhul Ghermano al Constantinopolului (715-730) refuză să susţină decizia imperială şi, vreme de patru ani, i se opune cu fermitate împăratului, fiind sprijinit de Papa Grigorie al II-lea (715-731), al Vechii Rome, de episcopi şi de marii cărturari ai Bisericii. Urmărind cu asiduitate să atragă Biserica de partea sa, în 730, împăratul Leon reuşeşte, în mod nelegitim, să îl înlocuiască pe patriarhul Ghermano cu iconoclastul Anastasie (730-754).

Ca urmare, în anul 730, este emis un nou decret împotriva icoanelor, care este semnat, de această dată, atât de împărat, cât şi de ierarhia iconoclastă a Bisericii Constantinopolului. Decretul declanşează o luptă crâncenă împotriva icoanelor ş i a celor care continuau să le cinstească, stropită cu sângele mucenicilor şi mărturisitorilor credinţei; ierarhii care s-au opus hotărârii imperiale au fost exilaţi, iar credincioşii persecutaţi şi supuşi la torturi, adesea până la moarte.

În ce priveşte icoanele, în 726, împăratul porunceşte să fie aşezate cât mai sus în biserici, ca ulterior, atât icoanele, cât şi moaştele să fie distruse cu o furie oarbă. Casele credincioşilor sunt percheziţionate, icoanele distruse, iar creştinii întemniţaţi sau chinuiţi. De asemenea, frescele din biserici sunt acoperite cu var sau distruse, iar în locul lor sunt pictate animale, plante şi scene ,,inofensive” pentru privirea iconoclaştilor.

Psaltirea Hludov. Răstignirea Mântuitorului şi iconoclaşti acoperind cu var o icoană a lui Hristos

Urmaşul la tron al împăratului Leon al III-lea Isaurul, fiul său, Constantin al V-lea Copronim (718-775; împărat între anii 741-775) este împăratul iconoclast cel mai activ. El era un om energic şi viteaz, şi datorită calităţilor sale de luptător şi strateg, a câştigat multe din bătăliile duse împotriva duşmanilor Imperiului Bizantin şi a recucerit teritorii pierdute anterior. Însă, domnia lui este caracterizată de devotamentul fanatic faţă de iconoclasm şi de persecuţiile crunte împotriva iconodulilor, în primul rând, a monahilor.

El scrie un tratat în care rezumă dogma iconoclastă şi, între 10 februarie - 24 august 754, convoacă, la Hieria, un sinod care va pune sub interdicţie totală icoanele şi moaştele sfinţilor, declarându-i eretici pe toţi ,,închinătorii lemnului şi oaselor”. În argumentaţia sa, Constantin nu ezită să uziteze procedee îndoielnice, precum falsificarea documentelor bisericeşti, textele incomode fiind fie şterse parţial, fie înlocuite cu altele favorabile iconoclasmului.

După sinodul din 754, călugării se ridică în apărarea icoanelor, iar împăratul declanşează o prigoană cumplită împotriva ,,purtătorilor întunericului”, după cum îi numea el pe monahi. Multe mânăstiri din capitală şi provincii sunt distruse, pământurile lor confiscate, iar sute de călugări, care nu acceptă să renunţe la viaţa de obşte, sunt întemniţaţi şi torturaţi cu cruzime.

În jurul anului 771, strategul Themei Thrakesion (n.a.: Thema era o diviziune teritorial-administrativă şi militară a Imperiului Bizantin în care cele două puteri, ostăşească şi civilă, erau încredinţate unui strateg numit de împărat şi dependent direct de acesta) i-a adunat la Efes pe călugării mânăstirilor din thema sa şi le-a cerut să aleagă: fie căsătoria şi viaţa lumească, fie torturile şi moartea. Mulţi au optat pentru a doua cale. Alţii, pentru a scăpa de persecuţiile iniţiate de autorităţi, au fugit în Apus, în Sicilia şi la Roma.

Fiul lui Constantin al V-lea Copronim şi urmaşul său la tron, Leon al IV-lea (750-780, împărat între anii 775-780), va urma linia iconoclastă a înaintaşilor săi, dar scurta sa domnie, apatia şi neamestecul său în problemele religioase vor micşora focul disputelor dintre iconoclaşti şi iconoduli.

Prima perioadă iconoclastă se încheie la moartea sa, în anul 780, când soţia lui, Irina (circa 752-803, împărăteasă între 769-790 şi 791-802), preia conducerea imperiului. La îndemnul lui Nichifor, secretar la curtea imperială, ce devine mai târziu patriarh al Constantinopolului (806-815; mort în exil în 828), ea convoacă un sinod care să delibereze în mod obiectiv asupra problemei iconoclaste. Astfel, în anul 787, la Niceea, se întruneşte cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic, în vremea Patriarhului Tarasie al Constantinopolului (784-806).

La acest sinod au participat 350 de episcopi şi un număr mare de monahi; iconoclaştii au fost invitaţi să-şi exprime punctele de vedere, la care ortodocşii au răspuns susţinând cinstirea icoanelor. Sinodul a restabilit iconografia şi a adoptat o serie de măsuri pentru normalizarea vieţii bisericeşti.

Iată ce scriau Sfinţii Părinţi în hotărârea adoptată la sinod: ,,…Aşa fiind, umblând noi pe calea împărătească şi urmând dumnezeiasca învăţătură inspirată de Sfinţii noştri Părinţi şi de Tradiţia Bisericii Soborniceşti – despre care ştim că este lăcaş al Sfântului Duh – hotărâm cu toată ştiinţa şi cu întreaga cercetare că, precum sfânta şi de viaţă făcătoarea cruce, la fel sfintele şi cuvioasele icoane pictate în culori, făcute din mozaic sau din orice alt material potrivit acestui scop, trebuie aşezate în sfintele lăcaşuri ale lui Dumnezeu, pe vasele şi pe veşmintele sacre, pe ziduri şi pe lemn, în case şi pe drumuri, fie că este vorba de icoanele Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, fie de cele ale neprihănitei Împărătese, Sfânta Maică a Domnului, fie de cele ale sfinţilor îngeri sau ale oamenilor sfinţi şi venerabili”.

Cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic de la Niceea, 787

Cu toate acestea, problema iconoclastă a rămas uitată numai 27 de ani, până la urcarea pe tron a lui Leon al V-lea Armeanul (împărat între anii 813-820), care reîncepe prigonirea creştinilor care cinsteau icoanele. Ca şi Constantin Copronim, Leon al V-lea a cerut argumentarea poziţiei iconoclaste şi a convocat un nou sinod care să-i susţină părerea, încercând, ca şi predecesorii săi, să uzurpe suveranitatea Bisericii. Persecuţiile au fost deosebit de violente, patriarhul Nichifor al Constantinopolului şi alţi apărători fervenţi ai icoanelor au fost trimişi în exil, iar icoanele, cărţile şi vasele sfinte decorate cu imagini au fost distruse.

Următorul împărat, Mihail al II-lea Traulos (820-829), a interzis orice discuţie în legătură cu cinstirea icoanelor: ,,Noi hotărâm, în starea în care am găsit biserica, în aceeaşi stare s-o şi lăsăm. De aceea, noi statornicim ca nimeni să nu cuteze să-şi înalţe cuvântul nici împotriva icoanelor, nici pentru ele, şi nici să nu se mai audă - ca şi cum acestea nu ar fi avut loc niciodată - despre sinoadele lui Tarasie (al VII-lea Sinod Ecumenic), Constantin (sinodul iconoclast de la Hieria din 754) şi Leon (sinodul iconoclast local 815, Constantinopol), şi să fie păstrată o adâncă tăcere în legătură cu icoanele”. Prin urmare, doctrina religioasă oficială a statului continua să rămână cea iconoclastă: în biserici, sfintele imagini, dacă acestea mai existau încă, erau aşezate cât mai sus, iar tinerilor li se insufla în şcoli dispreţul faţă de cultul icoanelor, ca faţă de un produs al ignoranţei.

Fiul său, Teofil (812-842, împărat între anii 829-842), ultimul împărat iconoclast, s-a străduit din toate puterile să reînvie dogma iconoclastă şi i-a persecutat, prin metode brutale, pe susţinătorii cultului icoanelor, în primul rând pe monahi. În anul 833, el emite un decret care viza mutarea unor mânăstiri în afara oraşului.

La moartea lui Teofil, soţia sa, Teodora (împărăteasă între anii 842-856), a fost proclamată împărăteasă-regentă pe lângă fiul ei nevârstnic, Mihail al III-lea. Sprijinită de nobilimea constantinopolitană, ea a început imediat pregătirile pentru restabilirea cinstirii icoanelor. Ca urmare, la 4 martie 843, la Constantinopol, a fost convocat un sinod ortodox local, care a reconfirmat hotărârile celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic de la Niceea, iar la 11 martie s-a anunţat triumful deplin al cultului icoanelor. De asemenea, sinodul l-a înlocuit pe patriarhul iconoclast Ioan Grammaticul (837-843) cu Meftodie († 846) şi a stabilit sărbătorirea triumfului Ortodoxiei în prima duminică din Postul Mare, când icoanele sunt cinstite şi astăzi.

Încă de la începuturile iconoclasmului, apologeţii Ortodoxiei au luat poziţie faţă de acesta, considerând lupta împotriva lui o adevărată mărturisire a credinţei în Hristos. Ei au înţeles că iconografia este strâns legată de dogma hristologică, icoana fiind un garant al Întrupării Mântuitorului şi, de aceea, Biserica afirmă că negarea icoanei lui Hristos echivalează cu negarea Întrupării Sale, a pătimirii Sale şi, deci, a întregii iconomii a mântuirii. Aşadar, prin poziţia sa faţă de iconoclasm, Biserica apără însăşi dogma fundamentală a creştinismului.

Însă influenţa ideologiei iconoclaste depăşeşte hotarele ereziei combătute în secolele VIII-IX. Se poate vorbi de o permanenţă a iconoclasmului, ce a luat diferite forme de-a lungul timpului, câteva exemple fiind albigenzii din Franţa medievală, iudaizanţii Rusiei secolului al XV-lea şi, nu în ultimul rând, protestanţii. Reacţionând faţă de abuzurile clerului catolic al Evului Mediu, protestanţii au încercat să purifice Biserica de ceea ce au considerat a fi cauzele care au condus la un asemenea efect.

Din nefericire, necălăuzindu-se după învăţăturile Sfinţilor Părinţi, ei au căzut în alte feluri de excese, unul dintre acestea fiind respingerea totală a icoanelor, a pictării lăcaşului de cult şi, în unele cazuri, chiar a crucii. Pentru a-şi fundamenta poziţia, teologii protestanţi şi unii savanţi moderni au ajuns să recurgă la argumentele şi raţionamentele iconoclaştilor bizantini, considerând că acestea sunt bine fundamentate, chiar inatacabile.

Iconoclasmul din primul mileniu creştin a fost un act nelegitim, o intervenţie a puterii laice în problemele Bisericii, dar pentru iconoclaşti, supunerea Bisericii în faţa statului era un principiu ,,sine qua non”: ,,Eu sunt împărat şi preot”, scria Leon al III-lea. Imixtiunea statului în învăţătura Bisericii s-a repetat în istoria popoarelor ortodoxe, cel mai recent caz fiind cel al regimului comunist, care, pur şi simplu, a trasat linia după care Biserica urma să propovăduiască ateismul.

Iconoclasmul contemporan. Noi forme de manifestare

În prezent, în România postcomunistă, în curs de integrare în Uniunea Europeană, se pune din nou problema imixtiunii puterii laice în învăţătura Bisericii. Acest lucru nu este surprinzător, dacă luăm aminte la evoluţia societăţii occidentale şi ţinem cont de faptul că România se străduieşte să se alinieze la standardele europene în toate domeniile de activitate, politic, social, economic etc, cu efecte nebănuite în plan religios.

Astfel, deşi din punct de vedere politic, social, economic, societatea occidentală corespunde, măcar şi în parte, cerinţelor guvernanţilor săi, ea este bântuită de o descreştinare accelerată, confruntându-se cu fenomene care atacă atât forma, cât şi fondul creştinismului. Se fac simţite tendinţe de îndepărtare a simbolurilor religioase (icoane, cruci) din spaţiile publice, de pe steme şi embleme oficiale etc, ca şi din portul creştinului în locuri publice, de modificare a denumirilor sărbătorilor creştine şi a formulelor de felicitare pentru aceste sărbători, de scoatere a numelui lui Dumnezeu din jurămintele militare şi chiar din broşurile de prezentare ale unor ţări creştine, de modificare a destinaţiei lăcaşurilor de cult etc.

Pe fondul alinierii României la standardele europene şi, prin aceasta, la concepţiile şi filozofiile societăţii occidentale contemporane, în structurile guvernamentale şi neguvernamentale româneşti îşi fac apariţia organizaţii şi asociaţii menite să implementeze noile ,,norme”.

Un astfel de exemplu îl reprezintă decizia, din luna noiembrie a.c., a Colegiului Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD), de emitere a unei recomandări obligatorii către Ministerul Educaţiei şi Cercetării prin care cere: ,,elaborarea şi implementarea unei norme interne (circulară, instrucţiune), într-un timp rezonabil, prin care să reglementeze prezenţa simbolurilor religioase în instituţiile de învăţământ public”, astfel ca acestea ,,să afişeze simbolurile religioase doar în cursul orelor de religie sau în spaţiile destinate exclusiv învăţământului religios” (1).

Decizia din 21 noiembrie a Colegiului Director al CNCD este rezultatul petiţiilor profesorului de filozofie Emil Moise din Buzău, membru al Asociaţiei ,,Solidaritatea pentru Libertatea de Conştiinţă”. Ultima dintre acestea, datată 12 august 2006, a determinat audierea sa de către CNCD la 14 noiembrie, şi emiterea, la 21 noiembrie, a deciziei acestui for.

În această petiţie, Emil Moise cere ,,retragerea simbolurilor religioase de pe pereţii publici ai cancelariilor, holurilor şi sălilor de clasă din Liceul de Artă ,,Margareta Sterian” şi retragerea simbolurilor religioase din instituţiile de învăţământ public din România”. Petentul afirmă că icoanele ,,periclitează dezvoltarea mentală, spirituală, morală şi socială atât a fetiţei mele, cât şi a colegelor/colegilor de clasă”, vorbind despre ,,atmosfera ostilă, ofensatoare şi degradantă pentru copiii aparţinând altei confesiuni decât celei căreia îi aparţin simbolurile religioase”.

Emil Moise consideră că prezenţa simbolurilor religioase în şcoli provoacă copiilor ,,suferinţe directe, fiindu-le afectată dezvoltarea personalităţii şi fiindu-le încălcat dreptul la o educaţie echitabilă”, iar ,,şcolile pot deveni locuri ale conflictelor religioase”. În plus, el afirmă că ,,prin acceptarea simbolurilor religioase – în cazul nostru aparţinând religiei creştin-ortodoxe – unităţile publice îşi asumă transmiterea (inclusiv) a valorilor de inferiorizare a femeilor practicate de religia respectivă” (2).

Pentru a înţelege poziţia profesorului de filozofie Emil Moise faţă de prezenţa simbolurilor religioase în instituţiile de învăţământ public, am căutat să aflăm care este sistemul filozofic la care aderă. Fiind membru al Asociaţiei ,,Solidaritatea pentru Libertatea de Conştiinţă” (ASLC), am presupus că împărtăşeşte şi susţine sistemul filozofic al acesteia, umanismul secular.

În ,,Declaraţia de principii” a acestei asociaţii, din 6 martie 2004, citim că ASLC ,,a fost înfiinţată pentru a atrage atenţia asupra discriminărilor pe bază de credinţă şi religie, şi a combate astfel una dintre cele mai rezistente forme de discriminare prezente astăzi în România (…) care se perpetuează la cote alarmante”. De asemenea, ,,manifestarea, din ce în ce mai mult, la nivelul instituţiilor publice, a atitudinilor religioase constituie un obstacol redutabil pentru modernizarea ţării”. În concluzie, pentru a elimina din societatea românească aceste forme de discriminare, asociaţia propune ca soluţie ,,promovarea valorilor umanismului secular” (3).

Ce este umanismul secular – ideologie pe care o susţine ASLC ca soluţie pentru problemele României ? După Manifestul Umanist III, succesor al Manifestului Umanist din 1933, umanismul este ,,filozofia de viaţă progresistă care, fără a implica supranaturalul, afirmă capacitatea şi responsabilitatea noastră de a trăi vieţi morale, tinzând spre împlinirea proprie şi aspirând la binele umanităţii” (4). Prin urmare, umanismul secular ,,se opune tuturor formelor de credinţă ce caută justificare supranaturală în favoarea propriilor valori”, şi în primul rând împotriva credinţei creştine, deoarece susţine că ,,nu credem că este moral să botezăm copii sau să impunem crezuri religioase unor tineri ce nu sunt capabili să consimtă”.

De asemenea, ,,ca umanişti seculari suntem în general sceptici faţă de supranatural. (…) Suntem neîncrezători faţă de opiniile tradiţionale asupra lui Dumnezeu şi a divinităţii, (…) considerăm concepţiile tradiţionale asupra existenţei lui Dumnezeu ca fiind fie lipsite de sens, fie nedemonstrate, fie tiranice. (…) Respingem divinitatea lui Iisus, (…) nu acceptăm ca fiind reale interpretările Vechiului şi Noului Testament (…) oricât de importante ar fi din punct de vedere literar. (…) Viaţa morală poate fi trăită şi fără iluziile nemuririi şi reîncarnării” (5).

Acestea fiind zise, poziţia domnului Emil Moise este lesne de înţeles. Faptul că el aderă la filozofia umanismului secular şi doreşte ca societatea românească să-i împărtăşească viziunea asupra vieţii nu constituie o problemă, nici o infracţiune sau altceva de acest gen. Însă faptul că el se amestecă în problemele interne ale Bisericii, chiar mai mult, doreşte a opera schimbări în învăţătura Bisericii Ortodoxe şi încearcă să facă aceasta apelând la puterea laică, aceasta este o problemă, şi nu una minoră.

Înainte de a vedea ce anume doreşte Emil Moise de la Ortodoxie, să aruncăm o privire asupra instituţiei pe care şi-a luat-o drept aliat în această luptă nedreaptă.

Precum scriam mai sus, în data de 12 august 2006, domnul Emil Moise a înaintat o petiţie Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD), care s-a finalizat cu o recomandare obligatorie din partea CNCD către Ministerul Educaţiei şi Cercetării de a îndepărta simbolurile religioase din instituţiile de învăţământ public. CNCD este o instituţie publică, aflată în subordinea guvernului României, cu personalitate juridică, abilitată să investigheze, să constate şi să sancţioneze contravenţiile prevăzute de Ordonanţa guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.

Această instituţie, înfiinţată în 2001, prin hotărârea de guvern 1194/2001, are rolul de a combate şi sancţiona toate formele de discriminare din România, inclusiv pe bază de gen, orientare sexuală, naţionalitate, rasă, etnie, religie, limbă, vârstă, categorie socială, dizabilitate, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, sau apartenenţa la o categorie defavorizată, de a forma şi de a informa societatea românească pentru eliminarea discriminării şi promovarea principiului toleranţei.

,,Răsfoind” site-ul CNCD, ca şi diversele articole scrise de domnul Emil Moise, am observat, nu cu surprindere, unitatea de vederi a celor două părţi în ce priveşte învăţătura Bisericii Ortodoxe. Astfel, regăsim în paginile cărţilor editate de CNCD ideea că învăţătura ortodoxă este discriminatorie faţă de minorităţile sexuale, ca şi faţă de femei etc. Aceleaşi idei sunt vehiculate şi de Emil Moise, în articole precum ,,Relaţia Stat-Biserică în privinţa educaţiei religioase în şcolile publice din România” (6), ,,Interpretarea Bibliei, sursă a discriminărilor în practica religioasă. O analiză de gen a trei dintre practicile religioase creştine din România” (7).

Ce-am putea să credem citind cele scrise mai sus ? Că persoane ca Emil Moise sesizează foruri de stat, care deţin puterea laică, în scopul de a soma Biserica Ortodoxă să renunţe la ,,formele de discriminare” care există în învăţătura sa. Astăzi doar am fost anunţaţi că aceste două părţi, neguvernamentală (Emil Moise, ASLC) şi guvernamentală (CNCD), s-au sesizat de ,,problemele” pe care le are Ortodoxia cu drepturile omului, mâine vom fi somaţi să ne aliniem şi, prin urmare, să ne conformăm convenţiilor şi tratatelor internaţionale pe care România le-a semnat.

Această primă ,,descindere” în viaţa noastră religioasă, de îndepărtare a simbolurilor religioase din şcolile publice, pare a fi doar primul pas pe calea către izgonirea Ortodoxiei din România. Însă noi forme de manifestare a iconoclasmului îşi fac simţite prezenţa. Astăzi ni se cere să îndepărtăm icoanele din şcolile publice, mâine să eliminăm disciplina Religie din programele şcolare, simbolurile religioase de pe însemnele oficiale, veşmintele clericale şi monahale ca, din aproape în aproape, să ni se ceară să modificăm învăţătura ortodoxă în dogmele ei fundamentale ca, în fapt, să anihilăm esenţa ei mântuitoare.

Iconoclasmul a avut dintotdeauna rolul de a îndepărta învăţătura ortodoxă, pe care icoana o întruchipează şi înfăţişează, în scopul de a pune, în locul ei, o altă filozofie. Icoane pot fi sfintele imagini, crucea, prin urmare, orice fel de simbol ortodox, veşmintele bisericeşti şi, mai presus de toate acestea, oamenii (8). Dar cu ce se doreşte a fi înlocuite aceste icoane ale Ortodoxiei ? Ce filozofie doresc să promoveze oameni ca Emil Moise ? Zice-se umanismul secular.

Noi îndrăznim să afirmăm că, de fapt, este vorba de un neo-păgânism, care se închină la raţiunea umană, ca supremă valoare universală, iar drepturile omului umplu panteonul lui. Însă, înainte de a ajunge în ultima haltă, neo-păgânismul, România trebuie să traverseze o perioadă de descreştinare, în care se va urmări călcarea în picioare a tot ceea ce înseamnă ortodox.

Ioachim Arnăutu

Note

1. http://www.cncd.org.ro/ - Comunicat de presă al Colegiului Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, Bucureşti, 21 noiembrie 2006.

2. http://www.humanism.ro/ - Petiţia adresată Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, privind retragerea simbolurilor religioase din unităţile publice de învăţământ, 12 august 2006.

3. http://www.humanism.ro/ - Declaraţia de principii, 6 martie 2004.

4. http://www.humanism.ro/ - Manifestul umanist III – succesor al Manifestului Umanist din 1933.

5. http://www.humanism.ro/ - O declaraţie a umanismului secular. Publicată în 1980 de Consiliul pentru Umanism Democratic şi Secular (acum Consiliul pentru Umanism Secular).

6. Articol apărut în Journal for the Study of Religions and Ideologies, nr. 7, Spring 2004

7. Articol apărut în Journal for the Study of Religions and Ideologies, nr. 6, Winter 2003.

8. Omul este, potrivit învăţăturii ortodoxe, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. În ,,Tratat apologetic contra celor care atacă sfintele icoane”, Sfântul Ioan Damaschin scrie: ,,O altă icoană este omul, creat de Dumnezeu prin imitare, precum zice Scriptura: ,,Să facem omul după chipul şi asemănarea noastră” (Facerea 1, 26). ,,Iar după cum Tatăl, care este minte, Fiul, care este Cuvântul, şi Sfântul Duh sunt un singur Dumnezeu, tot astfel şi mintea, cuvântul şi duhul formează un singur om”.”

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 33/ianuarie-februarie 2007