Reînvierea iconoclasmului ca prim pas

în prigonirea creştinismului în România (IV)

Emil Moise nu se sfieşte să aducă acuze rânduielilor Bisericii, deşi nu se află în cunoştinţă de cauză

Prima rânduială a Bisericii pe care o critică este rânduiala tainei cununiei. El scrie: ,,Dintre cele trei scopuri ale căsătoriei conform perceptelor Bisericii - procrearea, remediu al desfrâului şi ajutorul reciproc pentru binele şi confortul societăţii şi al nevestelor - încă din epoca patristică până în evul mediu, accentul s-a pus pe primele două”. Prin această afirmaţie, el insinuează că interesul Bisericii faţă de ,,confortul societăţii şi al nevestelor” este foarte scăzut, dacă nu inexistent.

Sfinţii Părinţi ai Bisericii afirmă într-un glas că principala menire a căsătoriei, pe care Emil Moise nici nu o menţionează, este dragostea dintre bărbat şi femeie şi unirea lor deplină, trupească şi sufletească, ca o preînchipuire a unirii lui Hristos cu Biserica, Trupul Său. Iubirea conjugală, în viziunea creştină, este privită ca unire a două persoane - adică a două fiinţe privite în întregul lor, pe de o parte, şi în natura lor spirituală, pe de alta - în Hristos, în vederea ajungerii în Împărăţia Cerurilor, unire pecetluită în ceea ce priveşte natura şi menirea ei de harul Duhului Sfânt, dat prin taina cununiei.

Aşadar, un bărbat şi o femeie se însoţesc în viaţă, prin taina cununiei, pentru a petrece împreună întru Hristos şi a merge împreună către Împărăţia Cerurilor. Această concepţie subordonează unirea trupească, ca şi toate celelalte moduri de unire dintre soţi, dimensiunii spirituale pe care o au fiinţa şi iubirea lor. Procrearea şi ferirea de desfrâu sunt consecinţe ale unirii trupeşti şi sufleteşti ale bărbatului şi femeii, iar ajutorul reciproc rezultă din însoţirea lor, spre a-şi petrece viaţa împreună.

Este demn de notat faptul că, prin remarcile de mai sus, Emil Moise face abstracţie de latura spirituală a tainei cununiei şi, în general, a Ortodoxiei. Această trecere sub tăcere a dimensiunii eshatologice a învăţăturii ortodoxe se face simţită şi în celelalte acuze ale lui, ceea ce face ca modul în care abordează subiectul să fie defectuos, prin aceea că este fie tratat subiectiv, fie în necunoştinţă de cauză. Dacă el crede sau nu în dumnezeirea lui Hristos sau în ,,formele de credinţă ce caută justificare supranaturală în favoarea propriilor valori”, aceasta este o opţiune personală, pe care nu are dreptul să o impună nimănui şi, prin urmare, se cuvine să fie obiectiv în analizele sale. Iar dacă se află în necunoştinţă de cauză, înţelept ar fi fost să se abţină de la comentarii.

El continuă să discute rânduiala tainei cununiei, căutând pur şi simplu nod în papură învăţăturii Bisericii. Astfel se leagă de faptul că ,,Biserica Ortodoxă păstrează şi azi vechile canoane ale ritului marital, prin care nu se cere consimţământul explicit la căsătorie, menţinându-se formulele ,,Se cunună robul lui Dumnezeu cu roaba lui Dumnezeu”, respectiv ,,Se cunună roaba lui Dumnezeu cu robul lui Dumnezeu”.”

Comentariile lui sunt cu totul neavenite, căci fac abstracţie de reguli sociologice elementare: cei care vin să se căsătorească şi cer preotului să săvârşească pentru ei taina cununiei este de la sine înţeles că şi-au dat consimţământul la aceasta. Apoi, se pare că el uită că aceste rânduieli aparţin Bisericii, iar cei care vin să ceară săvârşirea unor taine dumnezeieşti au o relaţie aparte cu ea. În plus, această remarcă a lui Emil Moise ne face să ne întrebăm unde a învăţat el să socotească lucrurile într-un mod atât de artificial, chiar fals. Cu siguranţă nu în sânul Bisericii !

După ce disecă într-amănunt rânduiala cununiei în tradiţia ortodoxă (1), Emil Moise abordează următorul subiect, botezul

Primul lucru pe care-l remarcă în privinţa rânduielii botezului este acela că el este ,,absolut obligatoriu pentru creştini”: ,,Botezul este considerat a fi ,,poarta prin care creştinul este primit în Biserică, iertându-i-se păcatul strămoşesc şi cele personale, făcute până atunci (dacă este om vârstnic), readucând pe cel botezat în starea lui Adam înainte de cădere”.” Însă, problema pe care o dezbate aici nu este centrată pe taina botezului în sine, ci pe necurăţia femeii şi rânduielile ortodoxe care sunt legate de aceasta.

Considerând că este un subiect delicat şi, în plus, nu putem vorbi pe marginea lui, pe larg, în cadrul acestui articol, vom spune doar că Emil Moise se amestecă din nou în rânduieli ale Bisericii despre care nu are nici cea mai vagă idee (2). Necurăţia femeii îşi are temeiul canonic şi adânc duhovnicesc în păcatul strămoşesc; să vorbim despre adâncuri duhovniceşti în acest context, creat de un om care şi-a făcut un ţel din a face abstracţie sau a trivializa tot ce este sfânt în Ortodoxie, ni se pare cu totul necuvenit.

Ar mai fi de remarcat faptul că, de vreme ce necurăţia femeii se datorează păcatului strămoşesc, este fals a afirma că este o problemă de igienă (3) sau că rânduielile bisericeşti, de secole, care fac referire la ea au existat dintr-o neştiinţă, iar ştiinţa secolului al XIX-lea le anulează prin aceea că a dovedit că ea ţine de fiziologia umană.

Căci iată ce scrie în cartea Ancăi Manolache, ,,Problematica feminină în Biserica lui Hristos”, apărută – culmea ironiei – la Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara 1994 (4): ,,Ceea ce este îngrijorător pentru seriozitatea răspunsurilor care se cer azi Bisericii este faptul că influenţa acestor interpretări barbare continuă să joace un rol în practicile bisericeşti actuale. Dacă acum două mii de ani, ba chiar acum două sute de ani, anatomia şi fiziologia corpului uman şi animal se aflau la un nivel de cunoaştere care lăsa loc interpretărilor eronate, azi nimic nu mai poate justifica păstrarea unei atitudini similare până la identificare, cu cea dictată de Vechiul Testament şi de tradiţiile iudaice ulterioare. (…) Încă s-ar mai îndreptăţi părerea că sângerarea femeii este o impuritate, până la descoperirea şi atestarea fără dubiu a ştiinţei că acest sânge face parte din fiziologia normală a femeii, ceea ce ştiinţa a afirmat începând din secolul XIX al erei noastre. Dacă este scuzabil nivelul cunoştinţelor antropologice ale veacurilor trecute, rămâne totuşi curios faptul că, în decursul formării tradiţiei bisericeşti practica şi concepţia creştină s-au îndepărtat considerabil de viziunea pe care Mântuitorul ne-o oferă despre femeie şi despre tabu-urile concepţiei iudaice”.

Ce spune autoarea în cele de mai sus ? Ea afirmă că acum două mii de ani, oamenii nu aveau îndeajuns de multe cunoştinţe de anatomie şi fiziologie umană pentru a realiza că necurăţia femeii este un fenomen fiziologic normal, în vreme ce acum, graţie descoperirilor ştiinţifice ale secolului al XIX-lea, omenirea se află în posesia unor astfel de cunoştinţe şi, prin urmare, se cuvine ca Biserica să-şi schimbe rânduielile şi să lase deoparte ,,interpretările barbare”.

Ce spunem noi despre cele de mai sus ? Este de notat ignoranţa autoarei cu privire la istoria lumii antice, care ne-a arătat că, în multe privinţe, învăţaţii antichităţii aveau mult mai multe cunoştinţe decât cei de după ei, cunoştinţe pentru care noi, cei ce i-am urmat, am muncit îndelung să le acumulăm. Apoi, s-ar putea spune că ea jigneşte generaţii întregi de înţelepţi antici, care studiau într-amănunt viaţa omului şi care aveau – contrar spuselor ei – cunoştinţă despre adevăratele cauze ale necurăţiei femeii, ca despre multe alte fenomene, a căror cunoaştere şi înţelegere profundă au pierdut-o oamenii din zilele noastre (5).

Nu mai menţionăm faptul că Sfinţii Părinţi ai Bisericii, luminaţi de Sfântul Duh, oameni cu adevărat înţelepţi şi învăţaţi în toate cele, care au făcut dovada cu prisosinţă a înţelepciunii lor prin scrierile şi tratatele pe care ni le-au lăsat, aveau cunoştinţă de faptul că necurăţia femeii era un fenomen fiziologic normal. Ceea ce este firesc, de vreme ce ea îşi are obârşia în păcatul strămoşesc, iar această afirmaţie nu vine decât să ateste faptul că femeia, dintotdeauna, a avut parte de această necurăţie !!!

Aşadar, deşi Biserica a răspuns la această problemă în primele veacuri creştine, astăzi nu există nici un motiv pentru care ea ar răspunde diferit. Învăţătura Bisericii are, de veacuri, aceleaşi răspunsuri la aceleaşi întrebări, pentru că firea omului este aceeaşi, necazurile, virtuţile şi patimile lui sunt aceleaşi de la începuturi şi până în zilele noastre. Pentru noi, creştinii, este firesc ca lucrurile să stea astfel, deoarece noi considerăm Biserica a fi o instituţie dumnezeiesco-umană, cu o învăţătură neschimbătoare, precum este Învăţătorul nostru Hristos, dătătorul ei.

,,Că trebuie să fie şi eresuri între voi, ca cei lămuriţi să se facă arătaţi între voi” (I Corinteni 11, 19)

Românului dreptcredincios îi este clar faptul că Emil Moise este un personaj care are ,,menirea” de a tulbura comunitatea ortodoxă cu comentariile sale pe seama învăţăturii Bisericii. De fapt, în cugetul unui ortodox de astăzi începe să se nască o imagine de ansamblu a ceea ce îi oferă societatea din care face parte. Ce cugetă el ? Ce cuget eu, cel care scriu aceste rânduri, care sunt, la rândul meu, ortodox ?

În zilele noastre, vrăjmaşul mântuirii noastre ţese tot felul de intrigi şi vorbării deşarte cu scopul de a surpa Biserica din inima omului, la care el nu are acces. Chiar dacă bisericile, ca lăcaşuri de cult, pot fi dărâmate, închise, chiar dacă oamenii credincioşi pot fi prigoniţi şi credinţa persecutată de regimul politic, atâta vreme cât în sufletul omului dăinuie Biserica sa lăuntrică, dăinuie şi legătura lui cu Dumnezeu. Iar legătura lui cu Dumnezeu, numai el, omul, o poate rupe. De bunăvoie, cu bună ştiinţă.

Ştiind aceasta - că nu poate rupe legătura pe care omul o are cu Dumnezeu - vrăjmaşul încearcă să-l determine pe om să o facă el însuşi. Şi unde se vede strădania sa în această privinţă ? În nenumăratele curse pe care le întinde omului, clipă de clipă, pentru a-l îndepărta de Dumnezeu, a-l face chiar să se întoarcă împotriva Lui şi, eventual, să sară la El ! Să se ridice omul împotriva lui Dumnezeu şi a Bisericii Lui, ca el însuşi să rupă legătura pe care o are cu Ziditorul său.

Şi iată apar în istorie nişte cozi de topor ale omenirii, parcă anume croite a isca zâzanie şi a produce tulburare în sufletele oamenilor. Acum ceva vreme, un italian dădea în judecată Biserica Catolică, pe care o învinuia că a minţit vreme de secole milioane de oameni cu învăţătura sa; astăzi, noi românii, ne-am ,,învrednicit” să avem în naţia noastră o asemenea coadă de topor, care afirmă, nici mai mult nici mai puţin, că icoanele ,,periclitează dezvoltarea mentală” a copiilor şi le provoavă ,,disconfort sufletesc”, iar Scriptura este o scriere cu două tăişuri, unde se pot găsi atât texte care au un înţeles, cât şi texte care au înţeles opus primului şi, prin urmare, cartea de căpătâi a creştinului - pe care stă întreaga învăţătură creştină - este făţarnică !

Că astfel de oameni nu mai pricep nimic din învăţătura Bisericii nu reprezintă o problemă în sine. Ei s-au îndepărtat de Dumnezeu, gândesc prin prisma unui om care are doar trup, nu şi suflet, şi nu mai pricep cuvintele Sfinţilor Părinţi, care se adresează sufletului omenesc şi sunt hrană pentru acesta. Mai grav însă este că ei îşi vehiculează opiniile în toate direcţiile şi împroaşcă, pe o rază cât de mare le stă în putinţă, cu acestea, şi reuşesc să mai întoarcă pe câte unii împotriva lui Dumnezeu. Iar ceilalţi, care încă nu au căzut din credinţa lor, continuă să fie asediaţi de cursele întinse: mâncare, odihnă, pe scurt confort, poziţie socială avantajoasă, slavă deşartă, cele mai grozave dintre cursele întinse fiind învăţăturile străine de însăşi firea omenească, aşa cum a fost ea zidită de Dumnezeu.

Suntem mâncaţi înlăuntrul fiinţei noastre de o lipsă de viaţă întru Hristos, iar cele din afară vin să ne ispitească crunt spre a merge în această direcţie. Ele ne îndeamnă să gândim trupeşte, să avem o minte de lut, care nu mai poate pricepe ce spune Biserica. La ce poate da naştere o minte de lut decât la ,,Evangheliştii”, ,,Codul lui Da Vinci” şi altele asemenea ? Ah, da, şi la petiţii adresate CNCD pentru retragerea simbolurilor religioase din instituţiile de învăţământ public din România.

Cine este sau, mai bine zis, ce este protagonistul acestui ultim eveniment ? Îndrăznim să facem o comparaţie, pe care o considerăm expresivă şi care surprinde esenţa acţiunii lui Emil Moise: aşa cum Dumnezeu a lăsat, în junglă, în pădure sau în vârful munţilor, animale între animale – unele ierbivore, altele carnivore, dar care se hrănesc doar cu carne proaspătă, aleasă, dar şi pe scârboasele hiene, care mănâncă stârvuri, în descompunere – tot aşa, în societatea omenească, unii se dovedesc a fi abili vânători şi ,,pescuiesc” ce este mai ales, iar alţii, precum Emil Moise, sunt doar nişte biete hiene, care se hrănesc cu cadavrele din curtea creştinismului şi se bucură, cu răutatea specifică hienei, că au mai devorat unul ...

În fine, este grav ce s-a întâmplat în România, acest lucru dovedeşte că societatea ortodoxă românească este slabă: cum este posibil ca un singur individ să ţipe contra celorlalţi şi să i se dea atenţie ? Cum este posibil ca acesta să depună o petiţie şi o organizaţie guvernamentală să se sesizeze pe seama petiţiei lui şi să dispună măsuri restrictive ? Dacă mai vin doi ca Emil Moise, se va da o lege în acest sens, pe principiul discriminării pozitive a minorităţilor ?

Probabil că nu a venit momentul încă, pentru că lipseşte adevăratul protagonist. Căci aşa cum a fost nevoie de un Irod ca să i se taie capul Sfântului Ioan Botezătorul şi de un Iuda ca Hristos să fie trădat, acum este nevoie de acea coadă de topor care va instrumenta până la capăt acest prim pas în prigonirea creştinismului în România.

Ioachim Arnăutu

Note

1. Comentariile lui pe tema slujbei cununiei în Biserica Ortodoxă nu se opresc defel aici. El continuă prin a afirma că relaţia dintre femeie şi bărbat ,,nu este complet simetrică şi reciprocă de la început” şi comentează rugăciunile din cadrul slujbei cununiei; subliniază în repetate rânduri exprimări pe care le consideră discriminatorii, afirmând că în Scriptură există atât pasaje discriminatorii, cât şi nediscriminatorii, iar Biserica Ortodoxă ar putea face, cu uşurinţă, apel la acest ultim set de pasaje pentru a ,,îmbunătăţi” situaţia existentă.

Considerând, din nou, că Emil Moise face abstracţie de realităţile cotidiene, ca şi de interpretarea pe care Sfinţii Părinţi ai Bisericii o dau diverselor rânduieli şi învăţături ortodoxe, nu insistăm în a discuta afirmaţiile lui. Vom reveni, însă, în finalul acestui serial, pentru a aminti adevărata preţuire şi cinste de care se bucură femeia în Ortodoxie.

2. El nu se limitează la a-şi da cu părerea sau a vehicula opiniile unor diverşi cu privire la necurăţia femeii, ci continuă să comenteze cu înverşunare faptul că Biserica a reţinut selectiv texte din epistolele Sfântului Apostol Pavel,  că ,,molitfelnicul ortodox plăteşte un tribut excesiv Leviticului menţinând ideile sângelui spurcat, a lăuziei ca perioadă necurată (păcatul naşterii de prunci ?!), inaccesul la altar” etc.

Din cauza unor astfel de personaje precum Emil Moise, care comentează lucruri despre care nu ştiu mai nimic, se iscă adesea tulburare, confuzie şi incoerenţă în apărarea şi susţinerea învăţăturii Bisericii. Oamenii ca el apar aduşi de vremuri de încercare, în care creştinul înţelept stă liniştit, îşi vede de rânduielile lui şi aşteaptă să treacă furtuna.

3. Din nefericire, am întâlnit în periodicele Bisericii Ortodoxe Române mai multe voci, atât clericale, cât şi mireneşti, care afirmă că necurăţia femeii este doar o problemă de igienă şi, în consecinţă, canoanele care fac referire la ea se merită cel puţin a fi ignorate. Am mai scris despre acest fenomen, de introducere a unor inovaţii în rânduielile bisericeşti, profitându-se, poate, de necunoştinţa sau ignoranţa multora în acest domeniu, în articolul ,,Aggiornamento sau ignoranţă ?”, din numărul 30 (2/2004) al revistei noastre.

4. Presupunem că apariţia acestei cărţi la Editura Mitropoliei Banatului se înscrie în demersurile mitropolitului Nicolae Corneanu de a introduce noi şi noi concepte moderniste în sânul Bisericii Ortodoxe. Iar dacă socotim această nouă ieşire la rampă - nouă pentru noi, căci ea datează deja de 13 ani ! -, printre cele anterioare (colaborarea cu regimul comunist, afirmaţia că înfiinţarea Bisericii Greco-Catolice este un fapt pozitiv, ,,o necesitate de ordin istoric”, manifestările ecumeniste ,,deocheate” etc), nici nu ni se pare ceva ieşit din comun !

5. Este, într-adevăr, o realitate tristă faptul că oamenii zilelor noastre pierd din ce în ce mai mult cunoştinţa unor fenomene, atât din lumea înconjurătoare, cât şi din societatea omenească; dispare din memoria generaţiilor tinere cunoaşterea regulilor de ordin sociologic, psihologic, filozofic etc care guvernează comunitatea umană, şi s-a ajuns astăzi pur şi simplu la un fel de agramare – dacă se poate spune astfel – în ce priveşte rânduiala intimă a relaţiilor inter-umane. Iar această acivilizare, agramare umană este cauzată, mai înainte de orice, de îndepărtarea de Dumnezeul cel viu şi de izgonirea Lui din cugetul omului contemporan.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 40/ianuarie-februarie 2008