Reînvierea iconoclasmului ca prim pas

în prigonirea creştinismului în România (II)

Precum odinioară în Imperiul Bizantin, străbătut, nu de puţine ori, de convulsii şi conflicte între puterea laică şi cea ecleziastică, astăzi, România postcomunistă se confruntă cu un diferend între puterea civilă şi Biserica Ortodoxă.

Demersul lui Emil Moise de a sesiza Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) în scopul de a elimina icoanele din instituţiile de învăţământ publice este doar o faţetă a acestei tentative de imixtiune în viaţa bisericească din România. Căutând să vedem ce alte nuanţe capătă iconoclasmul contemporan, am observat că acesta nu se limitează la o aversiune faţă de icoane, ci este mult mai extins, cuprinzând chiar învăţătura dumnezeiască.

În cele ce urmează, vom încerca să prezentăm alte forme de manifestare a iconoclasmului, ca şi cauzele care au determinat apariţia acestuia.

Cine este protagonistul actualului conflict ?

Mai înainte de a prezenta articolele scrise de Emil Moise, din care reies destul de clar scopurile sale, să vedem cine este persoana care le scrie, din ce punct de vedere abordează subiectele pe care le tratează şi ce metode foloseşte pentru a-şi convinge cititorii şi eventualii discipoli.

Protagonistul actualului conflict pe marginea icoanelor din şcoli este, aşadar, profesorul de filozofie Emil Moise, titular la catedra de filozofie dintr-un liceu din Buzău. El s-a declarat a fi creştin-ortodox şi a afirmat că nu are personal nimic cu Biserica sau cu religia: ,,Nu duc luptă cu Biserica, sunt creştin ortodox” (1). În acelaşi timp, este director de programe al Asociaţiei ,,Solidaritatea pentru Libertatea de Conştiinţă” (ASLC), care urmăreşte promovarea valorilor umanismului secular (2).

Însă, ideologia cunoscută sub numele de umanism secular ,,se opune tuturor formelor de credinţă ce caută justificare supranaturală în favoarea propriilor valori”, şi în primul rând împotriva credinţei creştine, deoarece umaniştii afirmă următoarele: ,,Considerăm concepţiile tradiţionale asupra existenţei lui Dumnezeu ca fiind fie lipsite de sens, fie nedemonstrate, fie tiranice. (…) Respingem divinitatea lui Iisus, (…) nu acceptăm ca fiind reale interpretările Vechiului şi Noului Testament” (3).

Deci, Emil Moise dă dovadă de inconsecvenţă în convingeri, căci el ar trebui sau să susţină că este creştin-ortodox şi nu luptă împotriva Bisericii sau să adere întru totul la ideologia umanismului secular.

Apoi, el este profesor de filozofie şi, ca urmare, posesorul unui bagaj de cunoştinţe în acest domeniu. Cu toate acestea, el foloseşte doar o parte a aparatului filozofic cunoscut, cea care este favorabilă scopurilor sale. Concret, el întrebuinţează noţiuni care aparţin sistemului filozofic personal, în încercarea de a le implementa în mentalitatea celor din jur, ca fiind universal valabile.

De exemplu, într-o scrisoare deschisă adresată episcopului de Buzău, el scrie: ,,Iniţiativele şi acţiunile mele sunt îndreptate preponderent în vederea promovării drepturilor fiinţei umane şi a interesului superior al copilului”, ,,dacă în interesul superior al copilului am reclamat şi combătut cu insistenţă amestecarea neconstituţională a practicilor religioase cu instituţiile publice de învăţământ ...”. Întrebarea care se ridică este din ce punct de vedere socoteşte Emil Moise că un interes sau altul este superior.

Ca filozof, el ştie prea bine că orice noţiune, concept este definit într-un sistem filozofic sau ideologic, şi că sistemele filozofice au sisteme de referinţă mai mult sau mai puţin arbitrare. Prin urmare, interesul superior al copilului poate avea diferite reprezentări şi valori, funcţie de sistemul de referinţă la care se raportează. Din punctul de vedere al unui umanist acesta are o reprezentare, iar din punctul de vedere al unui ortodox, opusul primei.

Aşadar, domnul Emil Moise nu numai că întrebuinţează noţiuni care aparţin sistemului filozofic personal şi caută să le implementeze în mentalitatea celor din jur, ca fiind universal valabile - ba mai mult, urmăreşte să intoxice cu astfel de noţiuni -, ci, aflându-se în cunoştinţă de cauză, foloseşte tot felul de sofisme pentru a-şi ameţi interlocutorii sau cititorii. Concluzia imediat următoare este aceea că, deşi se erijează în apărător al drepturilor omului, el nu încearcă decât să impună, prin viclenia cuvântului, uzitând de metode de manipulare, dar şi de puterea laică, filozofia sa de viaţă. Scrierile sale nu sunt decât o altă tentativă de a impune societăţii o ideologie seculară, şi nicidecum o încercare de apărare a drepturilor omului.

În plus, ca filozof, el ar fi trebuit să analizeze mai în profunzime învăţătura Bisericii, din punct de vedere filozofic, sociologic, psihologic etc, pentru a vorbi în cunoştinţă de cauză. Însă, el n-a făcut aceasta, ci doar s-a limitat la a studia părţi din ea, la a scoate din context şi trunchia texte din cărţile bisericeşti, pe scurt, la a induce în eroare şi a manipula informaţia în scopuri proprii.

Acestea fiind zise - afirmaţii pe care le vom proba în continuare -, conchidem că Emil Moise nu se află în măsură să arate cu degetul către alţii, respectiv către noi, ortodocşii, dar nici către diverşi din afara Bisericii, şi să ne acuze că suntem inconsecvenţi în convingerile noastre sau că folosim metode de care se foloseşte şi el. Chiar dacă avem mari rezerve cu privire la aceste ultime acuzaţii.

Căutând mai în profunzime adevăratele cauze ale acestui conflict

Aruncând încă o privire asupra Asociaţiei ,,Solidaritatea pentru Libertatea de Conştiinţă” (ASLC), am remarcat că ea îşi revendică ca precursori o multitudine de personalităţi. Socrate, Aristotel, Protagora, Epicur, Spinoza, Voltaire, Immanuel Kant, David Hume, Ernest Renan, Charles Darwin, Albert Schweitzer, Albert Einstein, Bertrand Russell sunt dintre cei mai cunoscuţi. Această pleiadă de oameni celebri este impresionantă şi este firesc să ne punem întrebarea ce pot avea toţi aceştia în comun, cum de se află sub aceeaşi ,,umbrelă”.

Scotocind prin enciclopedii (4), prin biografiile acestor personalităţi, am început să întrezărim ce anume îi coagulează. Astfel, citim că Socrate, ca şi Aristotel au recunoscut existenţa unui Dumnezeu. Socrate (469-399 î.Hr.) a fost chiar prigonit pentru faptul că, deşi recunoştea existenţa unui Dumnezeu, realizase că El nu se numără printre zeităţile pe care statul grec le adora, şi a fost condamnat pentru aceasta în 399 î.e.n.. Aristotel (384-322 î.Hr.), de asemenea, a admis existenţa unui Dumnezeu, pe care îl descria ca fiind Cauza Primară a tuturor lucrurilor.

În lucrarea sa ,,Despre zei”, Protagora (485-415 î. Hr.) a pus la îndoială existenţa zeilor. El a declarat: ,,Omul este măsura tuturor lucrurilor”. Epicur (341-270 î.Hr.) a pus bazele unui sistem filozofic, epicureism, a cărui doctrină esenţială afirmă că plăcerea este binele suprem şi principalul scop al vieţii. Epicur credea că adevărata fericire este pacea dobândită prin înfrângerea temerii de zei, de moarte şi de viaţa cea de după moarte.

Filozoful olandez Baruch Spinoza (1632-1677) este considerat cel mai important exponent modern al panteismului. În ,,Etica după metoda geometriei”, el susţine existenţa unei substanţe unice absolute, pe care o numeşte ,,Dumnezeu sau natură”, din ale cărei atribute infinite se cunosc doar două: întinderea şi gândirea. În ,,Tratatul teologic-politic”, el a criticat cu îndrăzneală Scriptura, spunând că ea nu conţine nici un fel de adevăruri teoretice, ci numai învăţături morale, adaptate imaginaţiei celor care nu sunt în stare să se conducă după raţiune.

Voltaire (1694-1778) a fost un mare luptător împotriva Bisericii; în a sa ,,Lucrare despre istoria generală şi despre obiceiurile şi caracterul naţiunilor” (Essai sur l'histoire générale et sur les moeurs et l'esprit des nations, 1756), critică supranaturalismul şi denunţă religia, deşi mărturiseşte propria sa credinţă în existenţa lui Dumnezeu. El ar fi dorit însă să înlocuiască creştinismul cu o formă de deism, o religie pur raţională (5).

În lucrarea sa ,,Viaţa lui Iisus” (1863), Ernest Renan (1823-1892) a negat dumnezeirea lui Hristos şi elementele supranaturale din viaţa Lui, provocând o mare controversă în epocă.

Am putea continua prezentarea câtorva amănunte din biografia personalităţilor citate de ASLC, dar credem că cele de mai sus sunt suficiente pentru a ne susţine opinia că ceea ce îi uneşte pe aceşti oameni celebri, măcar şi în parte, este faptul că ei au negat dumnezeirea lui Hristos, sorgintea dumnezeiască a învăţăturii Bisericii şi, mai mult decât atât, au fost adepţii unor religii diferite de cea creştină. În fapt, ei par a adera la sisteme filozofice păgâne, aflate într-o totală contradicţie cu cel creştin.

Prin urmare, nu numai declaraţia de principii a ASLC, ci şi precursorii ideologiei sale vin să depună mărturie pentru perspectiva asupra lumii pe care o are această organizaţie. Aflată în opoziţie cu creştinismul, ea caută să minimalizeze şi chiar să anihileze, la nivel social, influenţa învăţăturii ortodoxe. Chiar dacă am face abstracţie de anumite extremisme care se fac simţite în acţiunile şi petiţiile reprezentanţilor săi şi am dori – noi, ortodocşii - existenţa unui învăţământ neutru din punct de vedere ideologic, ca şi al unei societăţi complet laicizate, tot am fi nevoiţi - ortodocşi şi neortodocşi deopotrivă - să recunoaştem că aşa ceva este imposibil de realizat.

Orice sistem social, în general, şi de învăţământ, în particular, din lume este întemeiat pe un sistem filozofic. Societatea poate fi creştină sau necreştină, iar o societate esenţialmente laică are, la rândul ei, un sistem de referinţă: cel păgân. Prin urmare, nu există educaţie neutră din punct de vedere ideologic: sau educăm copiii în spiritul umanismului secular, sau îi educăm în spirit creştin. ASLC cere excluderea religiei din şcoli şi nu este de acord nici măcar cu instituţiile religioase de învăţământ (6), iar în această cerere se întrevede încercarea de impunere a sistemului filozofic umanist întregii societăţi şi imposibilitatea unui cult de a-şi educa copiii şi tineretul în spiritul credinţei sale.

Dacă ASLC este bine intenţionată şi doreşte eradicarea ideologiilor şi fenomenelor care provoacă, la nivel mondial, discriminare faţă de copii, femei etc, reprezentanţii ei vor fi nevoiţi să recunoască că Ortodoxia nu se numără printre acestea. Traficul de carne vie, prostituţia şi multe alte plăgi ale lumii contemporane nu sunt consecinţa învăţăturii creştine, ci a altor tipuri de ideologii, printre care se numără hedonismul, epicureismul - înrudit cu primul şi alte filozofii, născute dintr-o concepţie păgână asupra lumii.

Însă faptul că această asociaţie persistă în a lua în discuţie învăţătura şi rânduielile Bisericii Ortodoxe, în ciuda unor evidenţe, nu vine decât să întărească bănuiala că, de fapt, adevăratul motiv al acestei persecuţii este altul decât apărarea drepturilor omului. Prin urmare, putem afirma că ASLC, prin acţiunile şi petiţiile ei, limitează drepturile credincioşilor ortodocşi, încălcându-le dreptul la libertate de conştiinţă (sic!) şi religioasă.

Aşa cum membrii acestei asociaţii sunt liberi să nu creadă în dumnezeirea lui Iisus Hristos, interpretările Scripturii, viaţa după moarte etc, aşa şi noi, ortodocşii avem dreptul să credem în toate acestea. Dacă ei ne condamnă pe temeiul credinţei noastre, înseamnă că ne discriminează pe bază de religie. Dar noi ştim deja asta ...

Ioachim Arnăutu

Note

1. ,,Cadru didactic cere eliminarea simbolurilor religioase din şcoli”, Altermedia România (http://ro.altermedia.info), 14.03.2006.

2. http://www.humanism.ro/ - Declaraţia de principii, 6 martie 2004.

3. http://www.humanism.ro/ - O declaraţie a umanismului secular. Publicată în 1980 de Consiliul pentru Umanism Democratic şi Secular (acum Consiliul pentru Umanism Secular).

4. ,,Microsoft Encarta Encyclopedia Deluxe 2001”, ,,The New Oxford Dictionary of English”, Oxford University Press 2001, ,,Mic dicţionar enciclopedic”, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti 1972.

5. Deismul este o orientare filozofico-religioasă care recunoaşte existenţa lui Dumnezeu numai ca o cauză primară, impersonală a lumii, respingând însă ideea întruchipării lui într-o persoană şi a intervenţiei sale în desfăşurarea ulterioară a fenomenelor din univers.

6. http://www.humanism.ro/ - Educaţia morală şi religioasă: o perspectivă umanistă, 6 martie 2004. Cităm: ,,Umaniştii se opun credinţei de stat sau instituţiilor religioase de învăţământ – care pot crea prejudicii comunităţii, deţinând un statut aparte faţă de şcolile normale de stat. Oricât de diverse pot fi credinţele elevilor, şi oricât de lipsiţi de prejudecăţi ar fi ei, simpla existenţă a acestor şcoli divizează sistemul educaţionale şi favorizează prejudecăţile celor dinafară”.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 33/ianuarie-februarie 2007