 |
 |
|
Omul – marfa cea mai căutată, cea mai traficată şi cea mai batjocorită (III) Vino la mine, moarte, fii medicul meu şi nu mă condamna;
tu eşti singura care poate tămădui toate bolile nevindecabile
Eschil Din cazurile expuse succint în episoadele anterioare, se remarcă tendinţele actuale în ce priveşte atitudinile societăţii faţă de bătrâni, bolnavi, copii ne- şi nou-născuţi, copii cu infirmităţi sau diferite boli mai mult sau mai puţin grave. Astfel de tendinţe vădesc lipsa celui mai mic simţământ de compasiune faţă de aproapele, încununată de dispreţ, cruzime şi nepăsare faţă de viaţa umană. Pentru omul de astăzi, viaţa şi-a pierdut sensul, taina, sfinţenia. Această atitudine a societăţii contemporane faţă de oamenii aflaţi în diferite nevoi seamănă în mod izbitor cu atitudinea pe care o aveau societăţile antice păgâne, ca şi cele existente încă în lume. În antichitate, viaţa omului nu avea valoare, concepţie ce era statuată de religiile păgâne şi modul în care acestea priveau omul şi viaţa sa în raport cu zeii. Relaţiile dintre oameni şi zei se caracterizau prin cruzime şi neomenie. Zeii, imaginaţi după chipul şi asemănarea patimilor omeneşti, erau cruzi şi nemilostivi, răzbunători şi uneori chiar invidioşi pe darurile oamenilor. Ei trebuiau îmbunaţi cu jertfe, mergând până la jertfele umane. La greci existau zeiţele destinului, numite Parce, care torceau viaţa omului după bunul plac şi ele nu puteau fi îmbunate nicicum; înşişi zeilor le era teamă de ele. Aşijderea, relaţiile dintre oameni erau dominate de multă cruzime şi nepăsare. Se purtau războaie nesfârşite, cei învinşi şi oraşele cucerite erau trecute prin ascuţişul sabiei, iar prizonierii, dacă nu erau omorâţi, erau vânduţi ca sclavi. Însăşi instituţia sclaviei, specifică lumii antice - în care oamenii erau vânduţi pentru a munci sau satisface plăcerile stăpânilor lor, şi când nu mai erau folositori erau omorâţi sau lăsaţi să moară de foame - arată valoarea omului în lumea antică, de simplă marfă (în târgurile de sclavi, oamenii erau vânduţi ca vitele şi apreciaţi după puterea fizică, după frumuseţe etc). Sacrificiile au reprezentat o parte importantă a ritualului religios încă din zorii istoriei omenirii. În general, zeităţile tuturor religiilor lumii antice - zeii egipteni, babilonieni, greci, romani etc - cereau sacrificii în cinstea lor şi pentru a-i ajuta pe oameni. Fiecare cultură sau regiune are o istorie proprie a sacrificiului uman. Iar păgânii credeau că numai jertfa nevinovată putea fi primită de zei şi, ca urmare, de multe ori, alături de prizonieri de război sau răufăcători, jertfeau copiii, ca şi băieţii şi fetele fără prihană, feciori. Practica jertfirii oamenilor a existat din timpuri străvechi. În Africa, erau mai multe tradiţii de sacrificare; una dintre acestea, numită uciderea ,,muti”, implica decapitarea şi dezmembrarea, îndepărtarea vertebrelor şi organelor genitale şi scurgerea sângelui din trup. Organele separate erau apoi folosite în alte ritualuri. Indigenii din America de Nord, în timp de război, aduceau ca jertfă prizonierii, iar în timp de pace, primăvara, sacrificau băieţi şi fete pentru ca anul să fie roditor. Unele triburi din Australia jertfeau câte o fecioară odată la 2 ani. Polinezienii jertfeau şi ei oameni, alături de jertfele animale, ca ofrandă pentru zei şi în cadrul ceremoniilor de la întronarea regilor. În al doilea caz, se sacrifica în chip solemn un om înaintea unui idol, după care preotul oferea regelui ochiul stâng al celui sacrificat spre mâncare, ca regele să-şi însuşească sufletul acestuia şi să devină mai înţelept în conducerea poporului. Istoria Europei consemnează practicile barbare caracteristice păgânismului de pe meleagurile ei. La celţi sau gali predominau sacrificiile omeneşti, după cum mărturisesc istoricii antichităţii, nenumărate documente, legende şi dovezi arheologice. Ritualurile sacrificiale luau diferite aspecte, nu numai în funcţie de tradiţiile proprii ale unui ţinut, ci şi de zeitatea căreia îi erau oferite: înecare (lui Teutates, zeul triburilor), ardere pe rug (lui Taranis, purtătorul de fulgere), spânzurare sau decapitare (lui Esus, stăpânul). Erau jertfiţi criminalii şi răufăcătorii, în credinţa că uciderea lor după un anumit ritual îmbunează mânia zeilor asupra comunităţii. Cel mai adesea erau jertfiţi prizonierii de război: ei erau puşi în număr mare într-o structură alcătuită din ramuri de salcie sau răchită, în formă de om, şi arşi de vii în faţa unei imagini a zeilor (în imagine), sau erau mai întâi înjunghiaţi şi apoi aruncaţi în flăcări. A treia categorie de sacrificii omeneşti se aducea în caz de calamităţi, la începutul războaielor pentru a se obţine victoria, şi în caz de boală sau mare primejdie. În aceste situaţii, se sacrificau nevinovaţi şi, de cele mai multe ori, victimele se ofereau de bunăvoie, chiar şi dintre preoţi. Îmbrăcat în alb, cu cunună de frunze de stejar pe cap, cu faţa spre soare, druidul (preotul celt) da victimei lovitura mortală cu sabia, din spate. Din felul cum se prăbuşea victima, cum se zbătea şi cum îi curgea sângele, preotul ghicea voinţa zeilor. De asemenea, la celţi, exista cultul capului; capetele celor decapitaţi în cadrul ritualurilor religioase erau considerate ca fiind înzestrate cu puteri magice şi tămăduitoare. Celţii credeau că tigva, capul este lăcaşul sufletului şi, prin urmare, avea o mare putere de a alunga răul, asigurând protecţia caselor şi tămăduirea de boli. Capetele erau îngropate la temelia construcţiilor pentru întărirea acestora. Şi în prezent, în unele regiuni s-a păstrat această practică, însă se folosesc capete de animale, mai ales de cai. Şi practica arderilor rituale s-a perpetuat multă vreme, la începutul secolului al XX-lea, în unele regiuni din Franţa şi Anglia arzându-se pisici sau viţei în coşuri de nuiele. Popoarele nordice practicau jertfele umane şi animale. Există dovezi de sacrificii umane şi canibalism în locurile mlăştinoase din nordul Europei încă din perioada neolitică (4000 î.Hr. – 2000 î.Hr.). Zeii scandinavi erau slujiţi de o clasă de preoţi numiţi godar. Închinarea la zei se făcea, la început, sub cerul liber, sub anumiţi copaci, lângă izvoare sfinte, sau în cadrul unor aranjamente de pietre sfinte. Mai târziu, au fost construite temple de lemn, cu altare şi reprezentări sculptate ale zeilor. Cel mai important templu era la Uppsala, Suedia, unde erau jertfiţi oameni şi animale. Cronicile spun că în templul din Uppsala, în timpul echinocţiului de primăvară, se aduceau sacrificii timp de 9 zile: în fiecare zi un om şi 7 animale. Tot la Uppsala, la solstiţiul de iarnă, Yule, aveau loc jertfe umane (sclavi bărbaţi o dată la 9 ani).  Imagine înfăţişând templul din Uppsala. Primul rege suedez creştinat, Olof Skotkonung (cca 980-1022),
a vrut să-l distrugă, însă el a fost dărâmat de regele Ingold I în anul 1087, în timpul ultimei bătălii dintre păgâni şi creştini
Chiar în perioada romană, germanicii aduceau jertfe umane, mai ales zeului Odin: prizonieri, sclavi delincvenţi condamnaţi, însă niciodată membri ai respectivului popor germanic. Mai plăcută zeilor era jertfirea regilor şi preoţilor. Se întâlnea şi obiceiul zidirii de viu a unui animal sau om. În anul 98 d.Hr., scriitorul roman Gaius Cornelius Tacitus (cca 56-117) vorbea despre ,,riturile barbare” ale triburilor germanice, inclusiv sacrificiile umane şi practicile de pedeapsă: ,,Ei îi depuneau în mlaştinile murdare pe laşi, cei care se temeau de război, şi cei vinovaţi de păcate nenaturale”. Saga Heimskringla (n.r.: colecţie de povestiri din vechea literatură scandinavă) relatează despre regele suedez Aun care i-a jertfit pe 9 din fiii săi, cu scopul de a-şi prelungi viaţa, până când supuşii săi l-au împiedicat să-l ucidă pe cel din urmă fiu, Egil. Suedezii aveau dreptul nu numai să-şi aleagă regii, ci şi să-i depună. Se spune despre regii Domalde şi Olof Tratalja că au fost jertfiţi după ani de foamete. Jertfele aduse zeului Odin de nordici erau ucise prin spânzurare şi uneori aruncate în mlaştini. La geto-daci se întâlnesc mai multe tipuri de jertfe umane, cu diferite rosturi în cult, fără însă a se cunoaşte foarte bine adevărata semnificaţie. Ele sunt atestate din epoca bronzului până prin secolul al III-lea d.Hr.. Cel mai cunoscut dintre sacrificiile geto-dacice, esenţialul cultului, era trimiterea unui sol către zeul Zalmoxis. Odată la 4 ani, înaintea regelui şi a poporului, se alegea prin tragere la sorţi un bărbat, care era trimis cu ştiri sau rugăminţi la Zalmoxis. El era luat de mâini şi de picioare şi aruncat în sus, şi, prins, la cădere, în vârfurile lăncilor. Şi popoarele slave practicau sacrificiile umane, alături de cele animale. Cei ce urmau să fie sacrificaţi erau aleşi prin tragere la sorţi, sau dintre prizonieri. Zeului Svetovit i se sacrifica în fiecare an un creştin. Documentele atestă chiar sacrificarea unui episcop creştin. Înspre sud, etruscii, grecii şi mai târziu romanii foloseau jertfele umane în cult. Istoria scrisă documentează practica sacrificiului în Grecia continentală, mitologia descrie practica şi în insula Creta. Minotaurul din Creta, căruia atenienii trebuiau să-i aducă sacrificiu în fiecare an 7 băieţi şi 7 fete, nu este altul decât zeul fenician Baal-Minos, reprezentat în chip de taur, căruia i se aduceau sacrificii şi la Cnossos în Creta. Preoţii minoici aduceau sacrificii sângeroase şi ofrande şi, în ultima vreme, în anii ’1980, acestea au început să fie dovedite de diferite dezvăluiri arheologice.  Tezeu omorându-l pe minotaur. De o parte şi de alta, tinerii care urmau a fi jertfiţi
Amforă ateniană cu figuri negre din 540 î.Hr., care se află astăzi la Muzeul Luvru din Paris
În vremuri obişnuite, minoicii şi grecii de mai târziu sacrificau animale, de preferinţă tauri. Însă în condiţii neobişnuite de tensiune socială, după cum scrie şi Homer, anticii disperau şi ofereau zeilor jertfe umane. Spre exemplu, în secolul al VII-lea î.Hr., un profet a poruncit un măcel uman pentru a scăpa Atena de o calamitate, iar Plutarh (cca 46-120) relatează că generalul atenian Temistocle (cca 524-459 î.Hr.) a jertfit 3 oameni pentru a asigura victoria grecilor împotriva persanilor, în bătălia de la Salamina (480 î.Hr.). Zeului Apollo i se aduceau jertfe umane. În cinstea sa, existau mai multe sărbători unite cu practici de ispăşire: Targheliile, Delfiniile, Carneele. La Targhelii, la Atena se aduceau ca jertfă doi criminali, un bărbat şi o femeie. Ei erau scoşi cu procesiune în afara oraşului şi jertfiţi. Înainte de regele Numa Pompiliu (care i-a urmat lui Romulus la conducerea Romei, mort în 673 î.Hr.), romanii practicau adeseori jertfele umane. Mai târziu, acestea au devenit mai rare şi se săvârşeau numai în cazuri extraordinare. În anul 79 î.Hr., senatul a interzis această practică. Adrian Popovici Surse Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 43/iulie-august 2008 |
