Omul – marfa cea mai căutată,

cea mai traficată şi cea mai batjocorită (IV)

Eschil

Hananeii, fenicienii şi arameii aduceau pe lângă sacrificiile obişnuite şi jertfe umane, care alături de prostituţia sacră, biciuirea, spintecarea cu cuţite şi alte practici inumane reprezintă caracteristicile cele mai degradante ale religiei acestor popoare. Se aduceau jertfe omeneşti la începutul unui război, la anumite sărbători anuale, în caz de primejdii deosebite. Se spune că însăşi Cartagina, colonia feniciană de pe coasta nordică a Africii, a fost întemeiată prin sacrificiul reginei Didona, care s-a aruncat pe rug spre a fi arsă.

În Hanaan, sacrificiile umane erau săvârşite de multe ori după o victorie militară, când toţi prizonierii de război, bărbaţi, tineri, femei, copii şi sclavi erau aduşi jertfă, acest ritual numindu-se cherem. Hananeii au continuat să aducă până târziu jertfe umane. O caracteristică cumplită a jertfelor acestor neamuri, întâlnite şi la alte popoare, este sacrificarea cu precădere şi în număr mare a copiilor, despre care vom aminti mai târziu.

Hitiţii aduceau uneori jertfe umane, cum ar fi, de exemplu, în cazul unei înfrângeri a armatelor. În asemenea situaţii erau sacrificaţi un om, un ţap şi un porc mic, se aşezau jumătate din fiecare jertfă de o parte a drumului şi jumătate de cealaltă parte, pentru ca armata să treacă printre ele.

Vechii chinezi practicau de asemenea sacrificiul uman şi aduceau ofrande de animale domestice şi mâncare zeilor şi strămoşilor.

Diferite culte hinduse făceau sacrificii omeneşti şi unele fac şi în ziua de astăzi. Jertfele se aduceau în cinstea zeiţei Shakti, o figură maternă care îşi arăta dragostea de mamă cerând închinătorilor ei să se rănească şi să sângereze unii pe alţii. În cultul zeiţei Kali (a se vedea articolul ,,Noiembrie 2007. ştiri, 7 noiembrie 2007. Hinduşii ridică temple în Europa, iar ierarhii creştini propovăduiesc compatibilitatea dintre cele două religii”), se jertfeau în mod obişnuit feciori, băieţi şi fete, prin tăierea mâinilor, pieptului şi picioarelor.

Sacrificiile umane au continuat în emisfera vestică multă vreme după ce au încetat în Europa, Asia şi Orientul Mijlociu. Majoritatea civilizaţiilor din această emisferă a globului aveau obiceiuri extrem de crude şi violente, presărate cu nenumărate jertfe omeneşti. Astfel, în Peru, au fost dezgropate sute de trupuri ale unor oameni omorâţi ritualic în jurul secolului al XIV-lea, legaţi, în genunchi şi înjunghiaţi în inimă.

Civilizaţia moche, care a dăinuit pe coasta nord-peruviană în perioada 100-800 d.Hr., avea un zeu-călău, cu trup jumătate om şi jumătate păianjen, înfăţişat jertfind oameni (în imagine). Oasele zidite în interiorul frizelor (n.r.: element de arhitectură a templelor) şi sub pavimentul pieţii de lângă piramide sunt mărturii ale torturilor cumplite la care erau supuse victimele. Nu se ştie dacă cei jertfiţi erau localnici sau străini capturaţi în lupte. Picturile descoperite în complexele piramidelor dezvăluie metodele de sacrificare; una dintre acestea îl înfăţişează pe preotul moche, înveşmântat în aur, tăind rând pe rând gâtul celor jertfiţi, în timp ce o preoteasă adună sângele într-o cupă de aur pentru ca preotul să-l bea.

Caracteristica de bază a cultului aztec era sacrificiul uman, căci ei socoteau că războaiele neîncetate şi sacrificiile umane erau datorii sacre de care depindea menţinerea universului. Astfel, ei credeau în zeul soarelui şi al războiului, Huitzilopochtli, care pentru a birui noaptea şi a răsări în fiecare dimineaţă, avea nevoie permanent de jertfe sângeroase. Mereu flămând şi însetat, el ,,savura sângele omenesc şi se delecta cu inimile oamenilor”, aducându-se uneori până la 80.000 de jertfe la o ceremonie.

Cel mai adesea, victimele erau prizonierii de război, urmând sclavii, copiii cumpăraţi sau oferiţi benevol de părinţi, în credinţa că astfel vor ajunge mai repede în împărăţia fericită a soarelui. Alţii erau desemnaţi de preoţi, acceptând de bunăvoie ritualul şi moartea. De asemenea, în vreme de pace, când se întâmpla să nu fie prizonieri pentru jertfe, regele Montezuma (1440-1469) organiza turniruri, prilej cu care cei învinşi erau luaţi prizonieri, preluaţi de preoţi şi jertfiţi.

Cronicile spaniole din vremea conchistadorilor relatează că aztecii sacrificau anual minimum 20.000 de persoane. De pildă, în 1487, cu prilejul inaugurării marelui templu din Tenochtitlan au fost sacrificaţi 70.000 de oameni. Ulterior, pentru a se obţine sprijinul zeilor împotriva conchistadorilor, au fost sacrificaţi 15.000 de oameni, dintre care mulţi erau foarte buni luptători, fapt ce a contribuit la biruinţa spaniolilor. În viziunea aztecilor, forţa magică a sângelui era atotputernică.

Ei foloseau diferite forme ritualice, printre care una dintre cele mai violente era scoaterea inimii din victima încă vie. Aceasta era mâncată de preoţi, iar cu sângele colectat era stropit templul. Dacă cel ucis era prizonier de război, cel care îl capturase îl ‘gătea’ pentru prieteni. O altă metodă de sacrificiu era jupuirea victimelor, cu pielea cărora se îmbrăcau preoţii vreme de 20 de zile. În general, după ceremonia sacrificiului, preoţii şi populaţia mâncau trupurile victimelor, crezând că aceasta îi va aduce mai aproape de zeii lor.

Maiaşii practicau mai ales sacrificiile umane. Celui sacrificat i se scotea inima, i se jupuia pielea, iar dacă era prizonier de război, bucăţi de carne din trupul său erau consumate crude de toţi cei de faţă. Preotului îi reveneau braţele şi picioarele victimei.

În eventualitatea unor secete însemnate, foamete sau epidemii, avea loc un ceremonial sacrificial cu totul special la aşa-numitul puţ al sacrificiilor. Aici, în prezenţa a nenumăraţi pelerini veniţi de la mari distanţe, victimele erau aruncate de vii, împreună cu obiecte de preţ, într-un puţ natural cu diametrul de 55 m şi adânc de 20 m.

Maiaşii aveau şi ritualuri mai banale, în care preoţii se răneau ei înşişi, cu răni nemortale, deasupra unui loc sfânt.

Incaşii preţuiau sacrificiile sângeroase, deoarece credeau că sângele avea însuşirea magică de a conferi viaţă, fertilitate şi sănătate. Pentru fiecare zeu în parte şi pentru fiecare ocazie specială era strict reglementată culoarea, vârsta, numărul şi genul victimei. Cele mai importante sacrificii erau cele umane, fiind prilejuite de anumite sărbători sau situaţii mai dificile din viaţa tribului respectiv: înscăunarea împăratului, epidemii, foamete sau război. Se sacrificau inclusiv copii, mai ales atunci când părinţii acestora erau grav bolnavi, recomandarea unui astfel de sacrificiu fiind făcută de preotul-vindecător care putea considera că acesta era singurul mijloc posibil de însănătoşire.

La triburile chibcha, cele mai importante sacrificii umane erau cele ale aşa-numiţilor mojas, băieţi de 15-16 ani, aduşi în general de la mare depărtare. Aceşti băieţi erau consideraţi intermediari între tribul respectiv şi zeul soarelui. Unii erau prizonieri de război, alţii fuseseră cumpăraţi de mici de la anumiţi negustori de sclavi. Dacă vreunul cunoscuse partea femeiască, nu mai era sacrificat.

Sacrificiul se săvârşea, de regulă, pe un pisc în partea lui dinspre răsărit. Victima era întinsă pe o pânză specială şi ucisă cu nişte cuţite de bambus. În zorii zilei, preotul care săvârşea sacrificiul stropea cu sângele victimei stâncile din jur. Apoi, trupul celui mort era lăsat acolo, fiindcă era hrana soarelui.

Un alt aspect al jertfelor umane este legat de cultul morţilor. Astfel, la moartea unui rege, demnitar, personaj important sau doar om de rând, erau ucişi soţia sau soţiile, sclavii sau curtenii, şi numeroase animale.

La africani, când murea un rege, i se dădea mai întâi o gardă de 100 de ostaşi, apoi 8 dansatoare din haremul său şi 50 de servitori, toţi fiind jertfiţi la mormântul lui. Apoi, timp de 3 zile, cavoul rămânea deschis pentru a se sinucide în el oricine dorea.

La mormintele regale din Ur (oraş antic din sudul Mesopotamiei), datând din jurul anilor 2600 î.Hr., s-a descoperit sacrificarea a 3-74 de persoane alături de regi: curteni, servitori, soldaţi, muzicanţi şi femei din palatul regal, jertfiţi pentru a ţine companie stăpânului în viaţa viitoare.

În Iliada sunt descrise diferite practici funerare şi jertfe pentru cel decedat. Înainte de înmormântarea lui Patrocle, Ahile îi aduce ca jertfă părul său. După aceea, sunt puse pe rug ulcioare cu miere şi alifie, iar Ahile ucide 4 cai şi 2 câini, ca şi 12 tineri troieni. Animalele şi oamenii sacrificaţi sunt aşezaţi pe rugul funerar. După cum atestă documentele, şi europenii, îndeosebi nordicii, aveau acest obicei, ca şi geto-dacii, slavii, chinezii, japonezii - mai târziu, jertfele au fost înlocuite cu figurine de argilă în mărime naturală, aztecii - la incinerare 100-200 de sclavi, după 4 zile încă 10-15, după alte 20 de zile 4-5, după 40 de zile 1-2, iar după 80 de zile încă 10-20, incaşii etc.

La moartea lui Hulagu Han (cca 1217-1265), nepotul cuceritorului mongol Ginghis Han şi fratele lui Kublai Han, au fost înmormântate câteva tinere. Este ultimul caz înregistrat de istorie, de sacrificiu uman pentru o înmormântare mongolă.

În India, este cunoscută practica suttee (în sanscrită sati, ,,soţie adevărată”), care a domnit printre hinduşi vreme îndelungată. Potrivit acestui obicei, văduvele se ardeau ele însele pe rugul funerar, fie alături de trupul soţului, fie separat, dacă acesta a murit departe. Autorii clasici menţionează practica încă din 316 î.Hr.. Pare că mai întâi a fost un obicei şi privilegiu regal, apoi s-a generalizat şi a devenit legal. El a fost abolit de britanici în 1829, însă cazuri izolate au persistat în părţi retrase ale Indiei până de curând. Teoretic, actul suttee era voluntar, însă în comunităţile tradiţionale, orice femeie care refuza să se alăture în moarte soţului ei decedat era persecutată şi alungată, devenind o proscrisă care trăia la limita subzistenţei.

Adrian Popovici

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 44/septembrie-octombrie 2008