CELE ŞAPTE SFINTE TAINE ALE BISERICII (IV)

Cel ce nu refuză credinţa se va bucura de darurile cele mai bogate de la Dumnezeu. Căci va fi atât de plin de darurile venite de la Duhul, încât se va îmbogăţi de ele nu numai mintea lui, ci ele se vor revărsa şi în inimile altora, ca undele unui râu, binele dăruit lui de Dumnezeu trecând şi la aproapele lui. Aceasta le-a dat-o chiar ca o poruncă Sfinţilor Apostoli, zicând: ,,În dar aţi luat, în dar să daţi” (Matei 10, 8). Iar înţeleptul şi sfântul Pavel, dorind să fie şi el lucrător în aceasta scrie: ,,Căci doresc să vă văd, ca să vă împărtăşesc vreun dar duhovnicesc” (Romani 1, 11). Şi poţi vedea aceasta foarte bine şi de la sfinţii evanghelişti, dar şi de la învăţătorii evanghelici ai Bisericii, care, venind la Hristos prin credinţă, revarsă cu cea mai mare îmbelşugare cuvântul învăţăturii dumnezeieşti, bucurându-i pe alţii duhovniceşte, căci nu-i mai lasă să înseteze după adevărata cunoştinţă, ci o toarnă ca prin nişte unelte şi gâtlejuri în inimile celor pe care îi învaţă. De aceea, bucurându-se Psalmistul pentru ei în duh, a zis: ,,Ridicat-au râurile, Doamne, ridicat-au râurile glasurile lor” (Psalm 92, 5). Şi cuvântul Sfinţilor a grăit puternic. ,,Şi în tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor” (Psalm 18, 4). Asemenea râuri a vestit Dumnezeu, Stăpânul tuturor, prin proorocul Isaia, că va arăta: ,,Binecuvânta-Mă-vor fiarele câmpului, târâtoarele şi puii struţilor, că am dat apă în pustie şi râuri în ţinuturi uscate, ca să adăp neamul Meu cel ales, poporul Meu, pe care l-am ales ca să vestească virtuţile Mele” (Isaia 43, 20-21). Este evident că Mântuitorul numeşte râuri ce au să curgă din pântecele credinciosului harul plin de înţelepciune dat şi învăţat prin Duhul, de care aminteşte şi Pavel: ,,Unuia i se dă prin Duhul cuvânt de înţelepciune” (I Cor. 12, 8). Este bine să se mai ştie pe lângă acestea că Mântuitorul nu a aplicat cuvintele Sale la această spusă aşa cum a fost înfăţişată de dumnezeiasca Scriptură, ci mai degrabă tâlcuind-o potrivit înţelegerii ascultătorilor. Căci pe tot cel ce cinsteşte şi iubeşte pe Dumnezeu îl aflăm că este ca o grădină adăpată şi ca un izvor, niciodată lipsită de apă (Isaia 58, 10-11). Ceea ce spune acum în mod clar e ceea ce a spus şi către femeia din Samaria. Căci atunci a spus: ,,Tot cel ce bea din apa aceasta va înseta iarăşi. Dar cel ce va bea din apa pe care Eu i-o voi da nu va înseta în veac. Ci apa pe care Eu i-o voi da i se va face izvor de apă care-l va adăpa spre viaţa veşnică” (Ioan 4, 13-14). Aici dă iarăşi cuvântului acelaşi înţeles şi scop, zicând: ,,Râuri de apă vie vor curge din pântecele lui”.

Când a primit şi cum a pierdut omul Sfântul Duh ?

De la început a fost făcută această fiinţă raţională pe pământ, adică omul, întru nestricăciune. Iar pricina nestricăciunii lui şi a arătării celuia în toată virtutea s-a arătat a fi Duhul sălăşluit de Dumnezeu în om. Căci, cum ne-a spus purtătorul de Dumnezeu Moise, luând Ziditorul tuturor ţărână din pământ şi alcătuind pe om, ,,a suflat în faţa lui suflare de viaţă” (Facerea 2, 7). Şi ce este altceva suflarea de viaţă decât Duhul lui Hristos, Care zice: ,,Eu sunt viaţa şi învierea” (Ioan 11, 25) ?

Sfântul Chiril al Alexandriei

Dar prin amăgirea aceea veche, abătându-se la păcat, apoi în scurt timp luând prin cele următoare un mare adaos la acesta, odată cu pierderea altor bunuri suferă şi păgubirea de Duhul şi, astfel, a ajuns nu numai la stricăciune, ci foarte uşor şi la moarte. Dar, deoarece Făcătorul tuturor a voit să unească toate în bună rânduială în Hristos şi să readucă la starea de la început firea omului, îi făgăduieşte împreună cu altele să-i dăruiască iarăşi pe Duhul Sfânt. Căci nu era cu putinţă ca firea să revină altfel la statornicia neclintită în cele bune.

Când este trimis omului căzut Sfântul Duh ?

Dumnezeu hotărăşte ca timp al pogorârii Duhului la noi timpul venirii lui Hristos pe pământ şi de aceea făgăduieşte, zicând: ,,În zilele acelea”, adică în cele ale Mântuitorului nostru, ,,voi vărsa din Duhul Meu peste tot trupul” (Ioil 3, 10). Căci, de vreme ce la timpul milostivirii dumnezeieşti a trimis pe Unul-Născut ca Mijlocitor pe pământ cu trupul, adică om, născut, după Sfânta Scriptură, din femeie, Dumnezeu şi Tatăl a dat iarăşi Duhul.

De ce L-a primit Hristos întrupat pe Duhul Sfânt ?

Hristos întrupat L-a primit pe Duhul ca pârgă a firii înnoite. De aceea Ioan a mărturisit, zicând: ,,Am văzut Duhul pogorându-Se din cer şi a rămas peste El” (Matei 3, 16). O spunea aceasta, oare, pentru că nu-L avea El Însuşi ? Să nu fie ! Căci Duhul este al Fiului şi nu este din afara Lui, cum Se uneşte cu noi dăruindu-ni-Se de la Dumnezeu, ci există în El prin fire, ca şi în Tatăl şi prin El vine în sfinţi, împărtăşit fiind de la Tatăl. Se spune că L-a primit întrucât S-a făcut om şi era potrivit omului să-L primească. Dar, existând ca Fiu al lui Dumnezeu şi Tatăl, născut din fiinţa Lui înainte de întrupare, mai bine zis înainte de toţi vecii, nu se supără deloc când, făcându-Se om, Îi spune Dumnezeu şi Tatăl: ,,Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi te-am născut” (Psalm 2, 7; Evrei 1, 5). Căci zice că pe cel ce este Dumnezeu dinainte de veci, născut din El, L-a născut astăzi ca să ne primească pe noi prin înfiere, fiindcă firea noastră a luat existenţă înnoită prin El, întrucât a fost om. Aşa având şi pe Duhul Său, se spune iarăşi că L-a dat Fiului ca să dobândim şi noi în El pe Duhul. Deci din această cauză a primit Hristos, precum s-a scris, şi sămânţa lui Avram, şi S-a făcut întru toate asemenea fraţilor Săi. Astfel, nu primeşte Duhul Sfânt pentru Sine, căci Duhul este al Lui şi în El şi prin El. Dar, deoarece, făcându-Se om, a avut în El firea întreagă, ca s-o îndrepteze întreagă întorcând-o la starea de la început, se zice că a primit pe Duhul ca om.

Deci, pe lângă cele spuse, mai trebuie gândit şi la aceea: Urmând cugetării înţelepte şi întăriţi de cuvintele dumnezeieştii Scripturi, vom vedea că Hristos nu a primit Duhul pentru Sine, ci mai degrabă, L-a primit în Sine pentru noi. Căci toate bunătăţile vin şi la noi prin El. Deoarece părintele nostru Adam nu a păstrat harul Duhului, abătându-se, din amăgire spre neascultare şi păcat, şi astfel întreaga fire s-a păgubit în el de binele dăruit de Dumnezeu, în mod necesar Dumnezeu-Cuvântul, Care nu cunoaşte schimbare, S-a făcut om ca, primind binele ca om, să-l păstreze pe seama firii Sale în chip neschimbat. Tâlcuitor al acestor taine ni se face şi nouă dumnezeiscul psalmist. Căci zice către Fiul: ,,Iubit-ai dreptatrea şi urât-ai nedreptatea. Pentru aceea Te-a uns pe Tine, Dumnezeul Tău, cu untdelemnul bucuriei mai mult decât pe părtaşii tăi” (Psalm 44, 9). Deoarece, zice, ai iubit pururea dreptatea, căci eşti Dumnezeul cel drept, neputându-Te abate de la aceasta, şi ai urât nedreptatea, căci pururea Îţi este prin fire urât răul, ca Dumnezeu iubitor de dreptate, pentru aceasta Te-a uns pe Tine Dumnezeu şi Tatăl. Căci Tu, Cel ce ai ca o trăsătură a firii dumnezeieşti dreptatea neschimbată, nu Te poţi strămuta niciodată spre păcatul pe care nu L-ai cunoscut. Iar având-o astfel, întrucât Te-ai făcut om, ai păstrat neîndoielnic în Tine Însuţi pe seama umanităţii, ungerea sfântă de la Dumnezeu şi Tatăl, adică pe Duhul. S-a făcut deci Unul-Născut om ca noi, ca întru El, să avem întoarse bunătăţile şi harul Duhului să se păstreze înrădăcinat pe seama întregii firi; Unul-Născut ne-a dăruit statornicia firii Lui, adică a Celui ce era Cuvântul din Dumnezeu-Tatăl, deoarece firea omului fusese condamnată în Adam, ca nestatornică şi întoarsă spre păcat. Precum deci din schimbarea primului om trecuse la toată firea păgubirea de cele bune, la fel, în Cel ce n-a cunoscut schimbarea stăruirii în darurile dumnezeieşti se află redobândirea lor în tot neamul omenesc. Căci în primul om, Adam, neamul omenesc vine la existenţă din nimic, dar apoi a devenit stricăcios, pentru că a călcat legea dumnezeiască. Iar în Hristos, revine la al doilea început, refăcând neamul omenesc prin înnoirea vieţii şi întorcându-l la nestricăciune. ,,Căci în Hristos este făptura nouă”, cum zice Pavel (II Cor. 5, 17).

De ce Sfântul Duh a fost trimis după Învierea Mântuitorului ?

Deci ni s-a dat nouă Duhul înnoitor, adică cel Sfânt, pricinuitorul vieţii veşnice, după ce S-a preaslăvit Hristos, adică după Învierea Lui, când, rupând legăturile morţii şi arătându-Se mai presus de toată stricăciunea, a revenit iarăşi ca om la viaţă, având în Sine întreaga noastră fire, întrucât era şi Unul dintre noi. Cercetând şi mai mult cauza pentru care nu înainte de Înviere, ci după ea, s-a produs revărsarea Duhului, vei auzi iarăşi aceasta: Hristos S-a făcut pârgă a firii înnoite, atunci când, nemaifiind împiedicat de lanţurile morţii, a venit iarăşi la viaţă. Cum deci ar putea fi readuşi la viaţă înainte de începutul ei, cei de după acest început ?

Căci, precum nu va odrăsli din pământ o plantă înainte de a se forma rădăcina ei, fiindcă începutul plantei este din rădăcină, aşa este cu neputinţă ca noi să avem pe Domnul nostru Iisus Hristos ca rădăcină a nestricăciunii noastre înainte de-a se vedea El formându-Se ca rădăcină. Deci arătând venit timpul pogorârii Duhului la noi după învierea Lui din morţi, a suflat asupra ucenicilor, zicând: ,,Luaţi Duh Sfânt” (Ioan 20, 22).

Care era lucrarea Sfântului Duh asupra proorocilor şi care este lucrarea Sa asupra creştinilor ?

În sfinţii prooroci Duhul era ca un fel de luminare bogată şi ca un sfeşnic care putea călăuzi spre cunoaşterea celor viitoare şi spre pătrunderea celor ascunse; iar în cei ce cred în Hristos nu e un simplu sfeşnic ţinut de Duhul, ci îndrăznim să spunem că este Însuşi Duhul, Care ia loc şi Se sălăşluieşte în ei. De aceea ne numim şi temple ale lui Dumnezeu (I Cor. 3, 16; II Cor. 6, 16), pe când nici unul dintre sfinţii prooroci nu s-a numit templu dumnezeiesc.

Dar ce vom zice şi când vom auzi pe Mântuitorul nostru Hristos zicând: ,,Amin, amin, zic vouă, nu s-a ridicat dintre cei născuţi din femeie cineva mai mare ca Ioan Botezătorul. Dar cel mai mic în Împărăţia cerurilor este mai mare ca el” (Matei 11, 11). Şi ce este împărăţia cerurilor ? Este dăruirea Sfântului Duh, după spusa: ,,Împărăţia cerurilor este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21). ,,Iar Duhul Se sălăşluieşte în voi prin credinţă” (Romani 8, 10). Observi cum pune înaintea tuturor celor născuţi din femeie pe cel născut în Împărăţia cerurilor, şi chiar dacă acesta e mai mic, şi aceia, desăvârşiţi ? Dar să nu socotească cineva că noi micşorăm slava sfinţilor sau virtuţile lor, ca să-i dispreţuim socotindu-i mai mari chiar şi pe cei mai mici. Nu spunem aceasta. Căci frumuseţea vieţuirii lor este fără asemănare. Mare a fost cu adevărat fericitul Botezător şi cel mai strălucitor în toată virtutea, înălţând hotarele dreptăţii aflate în noi. Dar cel ce se află astfel avea nevoie de Hristos, zicând: ,,Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine ?” (Matei 3, 14). Observi cum, fiind desăvârşit, cât e cu putinţă oamenilor şi între cei născuţi din femeie, are nevoie să fie renăscut prin Sfântul Duh ? Observi cum recunoaşte că cei născuţi din nou sunt mai mari, când spune că are nevoie de Hristos ? Căci dacă ar fi ajuns mai mare botezându-se, pentru ce L-ar fi rugat pe Hristos să se boteze de la El ? Iar dacă ştia că va fi între cei mai buni când îi va veni botezul, cum n-ar recunoaşte ca mai mari pe cei botezaţi ? Deci Hristos zice că e mai mare ca Ioan cel mai mic în Împărăţia cerurilor, deci şi cel botezat de curând şi încă neajuns la o înălţime deosebită prin fapte, şi anume numai prin faptul că fericitul Botezător este născut din femeie, iar acela s-a născut, după cum s-a scris, din Dumnezeu. Căci prin aceasta s-a făcut părtaş al firii dumnezeieşti, având în sine pe Duhul Sfânt şi numindu-se prin aceasta templu al lui Dumnezeu.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 14-15/mai-iunie 2000