CELE ŞAPTE SFINTE TAINE ALE BISERICII (VI)

,,Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pre voi. Luaţi jugul meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 28-29).

Câtă vreme omul stă înaintea a ceva, este întors cu faţa către acel lucru, iar când voieşte să se îndepărteze de la el, se întoarce cu spatele către el şi merge în calea sa; şi cu cât merge mai mult, cu atât se îndepărtează mai tare de acel lucru.

Astfel, câtă vreme omul sârguieşte să plinească sfânta voie a lui Dumnezeu şi ascultă de ceea ce porunceşte El în sfântul Său cuvânt, arătându-se gata să facă poruncile Lui, este ca şi cum ar sta cu faţa către Dumnezeu, dându-I cinstire şi petrecând nedespărţit împreună cu Dânsul; când însă îşi schimbă gândul cel bun şi alege răul în locul binelui, când face păcate în loc de fapte bune, este ca şi cum s-ar întoarce cu spatele către Dumnezeu, precum s-a spus prin proorocul despre nelegiuiţii israeliteni: ,,Şi mi-au întors spatele, iar nu faţa lor” (Ieremia 32, 33).

Astfel, întorcându-se omul de la Dumnezeu, care este binele cel fără de hotar, se îndepărtează tot mai mult de El, pe măsură ce face mai multe păcate şi fărădelegi, rămânând nepocăit. Se întoarce de la El cu inima, nu cu faţa, şi îi întoarce nu spatele, ci inima nepocăită şi neascultătoare şi se îndepărtează de El nu cu picioarele, ci cu voia sa, nu prin schimbarea locului în care se află, ci prin schimbarea năravurilor sale în unele şi mai rele.

Pocăinţa femeii păcătoase înaintea Mântuitorului

Căci încotro ne putem întoarce faţa de la Cel ce este pretutindeni ? Şi unde vom merge de la Cel ce Se află în orice loc ? Precum spune psalmistul: ,,Unde mă voi duce de la duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi ? (Psalmi 138, 7)

Această întoarcere şi îndepărtare a omului de la Dumnezeu ne-a fost înfăţişată prin pilda fiului risipitor care, luând de la milostivul său părinte partea de moştenire ce i se cuvenea, a plecat, spre nenorocirea sa, de la acesta, şi a mers într-o ţară îndepărtată, unde şi-a cheltuit averea, trăind în desfrânare, iar mai pe urmă a început să sufere de lipsuri şi dorea mult să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii.

Aşijderea şi omul, îndepărtându-se de la Dumnezeu prin neascultare, pierde avuţia cea duhovnicească, dăruită lui de către Dumnezeu (adică sfinţenie, dreptate, neprihănire şi celelalte) şi, căzând astfel în greaua robie a patimilor şi a păcatului, nu poate să-şi afle nicăieri tihnă şi bucurie, căci sufletul omenesc, fiind duh zidit de Dumnezeu, nu îşi poate afla nicăieri tihnă, pace, mângâiere şi bucurie decât numai în Dumnezeu.

Iar dacă se desparte de El, este silit să-şi caute desfătare în zidiri, hrănindu-se ca şi cu nişte roşcove, cu feluritele patimi, însă nu află tihna şi bucuria pe care le aşteaptă şi astfel moare de foame, căci duhul are nevoie de hrană duhovnicească.

Omul s-a întors şi s-a depărtat de la Dumnezeu, dar prea milostivul Dumnezeu nu se întoarce de la el, ci strigă în urmă-i, cu glas părintesc: Fiule, unde pleci de la mine ? Unde vei afla fericire fără mine şi în afară de mine ? Pretutindeni te aşteaptă necazuri. Şi astfel strigând, îl cheamă la El pe om, în felurite chipuri, după cum se va vedea.

Dumnezeu îl cheamă pe om, în primul rând, lăuntric, prin harul Său, cu care bate în uşa inimilor noastre. Aceasta se întâmplă ori de câte ori conştiinţa întărâtată de păcate îl mustră şi îl biciuieşte pe om, înfăţişându-i judecata lui Dumnezeu şi veşnica pedeapsă pentru păcate.

Dumnezeu îl cheamă pe om prin mântuitoarea iconomie, pătimire, moarte şi înviere a Fiului Său Iisus Hristos, arătându-i că această mare lucrare a fost înfăptuită de dragul lui: ,,Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” (Luca 19, 10). Însuşi Mântuitorul spune: ,,Nu am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă” (Matei 9, 13) şi iarăşi: ,,Iată, stau la uşă şi bat: de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20). Iar Duhul Sfânt ne spune într-unul din psalmi: ,,Astăzi de veţi auzi glasul Lui, să nu vă împietriţi inimile voastre” (Psalmi 94, 8). Aşa ne cheamă la pocăinţă, prin harul Său, Sfântul şi Milostivul nostru Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh !

Dumnezeu îl cheamă pe om la pocăinţă prin proorocii şi apostolii Săi, care sunt trimişi şi slugile Sale, pe care îi trimite după noi, iar prin mijlocirea lor ne întoarce la Sine, cu îndemnurile şi rugăminţile lor: ,,În numele lui Hristos, aşadar, vă rugăm, ca şi cum Dumnezeu Însuşi v-ar ruga prin noi; în numele lui Hristos, vă rugăm, împăcaţi-vă cu Dumnezeu !” (II Corinteni 5, 20) şi iarăşi: ,,Întoarceţi-vă către Mine, zice Domnul Savaot” (Zaharia 1, 3; Maleahi 3, 7). Şi încă: ,,Întoarce-te, Israile, la Domnul Dumnezeul tău, că tu te-ai poticnit din pricina fărădelegii tale” (Osea 14, 2). Şi într-alt loc: ,,Întoarce-te către Mine, casa lui Israil, zice Domnul, şi nu voi căuta cu asprime, că milostiv sunt Eu, zice Domnul, şi în veci nu voi ţine mânie asupra voastră” (Ieremia 3, 12). Şi încă: ,,Şi acum zice Domnul Dumnezeul nostru: Întoarceţi-vă la Mine din toată inima voastră, cu post, cu plângere şi cu tânguire, şi vă rupeţi inimile voastre, iar nu hainele voastre; şi vă întoarceţi la Domnul Dumnezeul vostru, că milostiv şi îndurat este, îndelung-răbdător şi mult milostiv şi Îi pare rău de răutăţi” (Ioil 2, 12-13). Şi iarăşi: ,,Întoarceţi-vă şi vă abateţi de la toate păgânătăţile voastre şi nedreptatea nu vă va fi vouă spre chinuire. Lepădaţi de la voi toate păgânătăţile voastre, pe care le-aţi făcut faţă de Mine, şi vă faceţi vouă inimă nouă şi duh nou, şi faceţi toate poruncile Mele” (Iezechiil 18, 30-31).

Dumnezeu îl cheamă pe om la pocăinţă prin făgăduinţa bunătăţilor vremelnice şi veşnice, prin care ne atrage la Sine, ca prin aceasta să ne deşteptăm şi să ne întoarcem către El. Astfel ne cheamă la Sine Hristos, făgăduind preadulce odihnă sufletelor noastre: ,,Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pre voi. Luaţi jugul meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 28-29).

Dumnezeu îl cheamă pe om la pocăinţă şi prin ameninţarea cu pedepsele vremelnice şi veşnice, precum vedem în multe locuri din Sfânta Scriptură. ,,De nu vă veţi întoarce, sabia Sa o va luci, arcul Său l-a încordat şi l-a gătit pe el şi într-însul a gătit vasele morţii, săgeţile Sale celor ce se ard le-a lucrat” (Psalmi 7, 13-14). Şi iarăşi: ,,O, omule ! Sau dispreţuieşti tu bogăţia bunătăţii Lui şi a îngăduinţei şi a îndelungii Lui răbdări, neştiind că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă ? Dar după învârtoşarea ta şi după inima ta nepocăită îţi aduni mânie în ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu” (Romani 2, 4-5). Şi iarăşi: ,,De se vor îngropa în iad, de acolo îi va scoate pe ei mâna Mea, şi de se vor sui în cer, de acolo îi voi pogorî pe ei. De se vor ascunde pe vârful Carmelului, şi acolo îi voi prinde şi îi voi lua pe ei. Şi de se vor afunda dinaintea ochilor Mei întru adâncurile mării, acolo voi porunci balaurului şi îi va muşca pe ei” (Amos 9, 2-3). O singură scăpare este dinaintea mâniei lui Dumnezeu: pocăinţa; ea îl adăposteşte pe om dinaintea pedepsei: ,,Îndată voi grăi asupra neamului şi asupra împărăţiei, ca să-i dezrădăcinez pe ei şi să-i pierd. Şi se va întoarce neamul acela de la toate răutăţile sale şi Mă voi căi pentru relele pe care am socotit să le fac lor” (Ieremia 18, 7-8). La acest liman neprimejduit au alergat ninivitenii, auzind că va să vină asupra lor mânia lui Dumnezeu şi ascunzându-se, s-au mântuit. Aşadar, cade-se şi nouă să alergăm la această cetate de scăpare, ca să ne ascundem în ea de pedeapsa şi mânia lui Dumnezeu, căci pocăinţa este muntele în care s-a ascuns Lot de mânia cea pustiitoare a lui Dumnezeu, care a ars Sodoma şi Gomora. În acest munte liniştit şi fără de primejdie trebuie negreşit să se ascundă şi să fugă cel ce nu vrea să piară dimpreună cu lumea nelegiuită, ca dimpreună cu Sodoma şi Gomora. Fugi dar, omule, în acest munte, până ce nu a căzut mânia lui Dumnezeu precum focul trimis de Domnul din ceruri, şi nu te uita înapoi. ,,Adu-ţi aminte de femeia lui Lot” (Luca 17, 23), ne îndeamnă Hristos.

Mai departe, părinteasca pronie a lui Dumnezeu trimite asupra păcătoşilor pedepse prin care le pune stavilă în calea pierzării, ca să se oprească şi să se întoarcă la Dumnezeu, adică boli, foamete, incendii şi alte necazuri.

Dumnezeu ne cheamă, în fine, prin morţile pe care le vedem în jurul nostru în fiecare zi, atunci când vedem pe fraţii noştri că pleacă de aici, iar noi ne putem aştepta de la o zi la alta la acelaşi lucru, căci fiecăruia dintre noi îi grăieşte Dumnezeu: ,,Ţărână eşti, şi în ţărână te vei întoarce”, precum s-a zis protopărintelui nostru Adam. Deci, la pocăinţă ne îndeamnă şi sfârşitul vieţii noastre, care nu se ştie când va fi, dar va veni negreşit. Dumnezeu a rânduit ca ceasul morţii să ne fie neştiut, ca pururea să îl aşteptăm. Dumnezeu ne făgăduieşte să primească pe cei ce se pocăiesc şi să le dea iertare de păcate, dar nu ne făgăduieşte ziua de mâine, căci El ne cere să fim mereu gata de ieşire; cum ne va afla ceasul morţii, aşa ne vom înfăţişa dinaintea judecăţii lui Dumnezeu. Cel ce vrea să moară precum creştinii evlavioşi, se cuvine să şi trăiască ca ei, căci cel ce este rob al lui Dumnezeu trebuie să fie întotdeauna gata la chemarea stăpânului său. Iar Dumnezeu cheamă la El pe fiecare om punându-i capăt vieţii. ,,Fericite sunt slugile pe care, venind Domnul, le va afla priveghind” (Luca 12, 37). Negreşit că acela veghează, cel care pururea se pocăieşte.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 18-19/septembrie-octombrie 2000