DESPRE TAINA MÂNTUIRII (I)

Ce este mântuirea ?

Mântuirea este lucrarea lui Dumnezeu de răscumpărare a omului, căzut în robia păcatului, prin biruinţa asupra diavolului, biruinţă dobândită de Însuşi Creatorul nostru care S-a făcut asemeni omului. Ea este expresia iubirii lui Dumnezeu pentru creaţia Sa, care a greşit.

Mântuirea este lucrarea Sfintei Treimi în unitatea Sa, prin întruparea, moartea, învierea şi înălţarea Fiului lui Dumnezeu, dragostea Tatălui şi harul Duhului Sfânt.

De ce a fost nevoie de mântuire ?

Pentru a putea înţelege taina mântuirii, trebuie să ne întoarcem în Vechiul Testament la Facere, la crearea lumii şi a omului de către Dumnezeu. Facerea lumii se desfăşoară într-un mod ordonat începând cu crearea celor neînsufleţite şi culminând cu crearea omului, apogeul creaţiei şi scopul acesteia deoarece omul a fost creat spre a stăpâni lumea.

Dumnezeu l-a creat pe om desăvârşit, după chipul şi asemănarea Sa, dar cu o desăvârşire într-un proces continuu de împlinire. Omul a fost creat din nemărginita dragoste a Tatălui său ceresc pentru a participa, a se bucura şi a se împărtăşi de toate cele ale Dumnezeirii.

În rai, omul nu a avut de împlinit decât o singură poruncă: să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului ,,că ori în ce zi veţi mânca din el cu moarte veţi muri”, pe care iată, strămoşii noştri, Adam şi Eva, au călcat-o ascultând şoaptele viclene ale diavolului, preschimbat în şarpe. Datorită neascultării, omul a căzut în întunericul morţii şi sub robia diavolului, şi, rupând armonia cu Dumnezeu şi înstrăinându-se de El, a pierdut strălucirea dumnezeirii, devenind stricăcios şi cu fire căzută.

Căzut fiind omul, Dumnezeu, în marea Sa milostivire, nu l-a uitat şi i-a dat omului durerea şi moartea, nu spre osândire, ci ca un leac pentru vindecarea sufletului rănit de neascultare, căci moartea a venit pentru ca păcatul să nu fie nemuritor. Păcatul neascultării a pus între om şi bunătăţile raiului sabia de foc a Heruvimului pus de pază, ca nici un om să nu treacă până ce Dumnezeu nu-i va fi răscumpărat pe strămoşii noştri din robia iadului. Dumnezeu nu l-a lăsat pe om pradă păcatului, ci, prin poporul Său, Israil, a lăsat lege şi păstori ai legii – prorocii şi ocârmuitorii acestui popor, dând prin aceştia făgăduinţa răscumpărării neamului omenesc din robia păcatului.

Ce înseamnă această făgăduinţă ?

Dumnezeu cel atotputernic, a ştiut încă dinainte de a-l crea pe om că acesta va păcătui şi, de aceea, în marea Sa dragoste pentru creaţia Sa, a pregătit şi leacul pentru vindecarea omului, căci omul, odată căzut nu mai avea nici o şansă de a se mântui prin forţe proprii, prins fiind în robia păcatului strămoşesc. Acest leac a fost chiar El, căci, fără de păcat întrupându-se de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria s-a făcut om, Dumnezeu fiind, şi a venit pentru a ne izbăvi de moartea cea veşnică.

Cum a lucrat Dumnezeu pentru a-şi ţine promisiunea dată poporului lui Israil ?

Orbit fiind de păcat, omului îi era aproape cu neputinţă a înţelege taina mântuirii prin Iisus Hristos. De aceea, Dumnezeu i-a dat omului mai întii legi pentru ca respectându-le să i se deschidă ochii şi mintea să priceapă lucrarea Lui prin Fiul lui Dumnezeu.

Dumnezeu şi-a făcut simţită prezenţa prin prorocii Săi, prin minunile făcute cu aceştia şi cu poporul lui Israil, toate acestea preînchipuind venirea Sa în trup de Fecioară, petrecerea Sa pe pământ, răstignirea şi învierea Sa a treia zi. Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea pe bună dreptate că ,,harul Noului Testament era ascuns tainic în litera Vechiului Testament”, acestea făcându-le pentru ca oamenii să fie pregătiţi spre a înţelege venirea Fiului pe pământ în chip omenesc. ,,Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3, 16)

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 2/mai 1999