----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 132 vizitatori și nici un membru online

Prigonirea monahilor din Muntele Athos

de către Patriarhia Constantinopolului (V)

de părintele Patric Ranson

 

Partea a IV-a

Capitolul II
Drepturile omului în Muntele Athos
Mărturia părintelui Maxim de la Marea Lavră

Începând cu expulzarea de către poliţie, din ordinul Patriarhiei Constantinopolului, a monahilor de la Schitul Sfântul Prooroc Ilie, cartea părintelui Maxim de la Marea Lavră devine o carte de care trebuie să se ţină seama. Părintele Maxim a devenit monah într-o mare mânăstire din Muntele Athos, cea mai veche, Marea Lavră. Iubind monahismul tradiţional, om cultivat, cunoscând bine scrierile Părinţilor Bisericii, părintele Maxim nu s-a supus neo-athoniţilor şi, silit de atunci înainte să trăiască în Anglia, el a publicat acolo o lucrare pe care noi am menţionat-o deja, Drepturile omului în Muntele Athos.

Cartea părintelui Maxim, publicată în limba engleză[1], nu are deloc drept scop să fie o carte de controversă religioasă: el denunţă o stare de fapt, confiscarea Muntelui Athos de către un grup de egumeni care nu respectă nici măcar drepturile cele mai elementare ale celorlalţi monahi, ,,vechi athoniţi”, ,,zeloţi”, monahi de origine slavă, rusă sau sârbă. Nu este vorba despre rânduielile dumnezeiesco-umane ale Evangheliei, ale monahismului şi ale Bisericii, ci de simplele drepturi ale omului, aşa cum sunt ele recunoscute de cartele internaţionale: se pare că ele sunt dispreţuite în Muntele Athos.

Această lucrare se deschide cu o prefaţă scrisă de Sir John Lawrence, preşedintele Colegiului Keston, specialist mai ales în studii privind nerespectarea drepturilor omului în ţările din Răsărit. Importantul ziar britanic, The Independent, a dedicat un articol lung de o pagină dublă prezentării cărţii părintelui Maxim despre care nimeni nu a spus încă nimic în Franţa. Noi vom face aici un rezumat al acestei cărţi:

 

Introducere

În Introducerea sa, părintele Maxim aminteşte originile Muntelui Athos şi caracterul său internaţional: ,,Din 963, dată a întemeierii de către Sfântul Atanasie de la Marea Lavră, cu sprijinul împăratului Constantinopolului, Muntele Athos aparţine mânăstirilor ortodoxe care sunt înfiinţate acolo. El depinde de autoritatea duhovnicească a patriarhului Constantinopolului. Începând din această perioadă (secolul al X-lea), aşezările monahale şi anexele lor s-au dezvoltat rapid şi au dobândit un caracter internaţional, incluzând ctitorii nu numai de origine greacă, ci din toate familiile ortodoxiei: Serbia, Georgia, Rusia, Bulgaria, România şi, pentru o vreme, Italia. Această ligă cosmopolită de mânăstiri a socotit oportun, destul de repede, să aibă o adunare comună care să poată furniza un consiliu reprezentativ util; este numită Sfânta (sau Sacra) Comunitate sau Sfânta Chinotită”.

Părintele Maxim notează în continuare că Sfânta Chinotită a funcţionat remarcabil şi că sistemul său confederativ a slujit perfect intereselor Athosului timp de 10 secole. Capitala aleasă pentru această republică a fost Karyes, în centrul peninsulei. Egumenii se reuneau acolo sub conducerea confratelui lor, protosul din Karyes. Fiecare mânăstire rămânea pe deplin autonomă. Independenţa şi imunitatea mânăstirilor au fost păstrate atunci când Muntele Athos a căzut în mâinile invadatorilor succesivi ai Imperiului Roman: latini (franci), slavi, otomani.

El aminteşte de asemenea că autoritatea teologică a Muntelui Athos a fost uriaşă în trecut, mai ales în secolul al XIV-lea, cu mişcarea isihastă care ,,a marcat cu caracterul său specific popoarele ortodoxe din Rusia, Balcani şi Orientul Mijlociu şi care a avut o influenţă considerabilă asupra creştinismului răsăritean a cărui expresie esenţială şi cea mai înaltă a fost”.

În timpul stăpânirii turceşti, Muntele Athos a avut un statut cvasi-autonom acordat de sultan, şi doar în 1917 Sfântul Munte a trecut sub control grec.

În 1922, după catastrofa din Asia Mică care a însemnat exilul forţat a 6 milioane de greci din Anatolia, mai multe sute de refugiaţi au devenit monahi în Muntele Athos, reprezentând ultima generaţie ,,născută şi hrănită în acest mediu tradiţional”. Monahii din Athos nu erau de altfel doar greci; în 1913, erau până la 5.000 de călugări ruşi în Muntele Athos.

Din nefericire, în această epocă, guvernul grec s-a hotărât să-i îndepărteze pe călugării non-greci, pentru a ocroti ideea sa şovină a unei populaţii omogene în acest teritoriu dobândit de puţin timp. Dar tratatele internaţionale (Berlin 1878, Sevres 1913, Lausanne 1923) s-au străduit să facă din menţinerea minorităţilor etnice în Athos o obligaţie. Planurile guvernului grec au găsit un sprijin în situaţia de schismă creată de ,,introducerea calendarului gregorian[2] în unele părţi ale Bisericii Ortodoxe, decisă unilateral de Patriarhia Constantinopolului în 1924. Ea a pricinuit o divizare gravă printre călugării athoniţi, dintre care majoritatea considerau această schimbare ca o inovaţie nedorită, menită să distrugă unitatea popoarelor ortodoxe – lucru care s-a întâmplat: Sfântul Munte însuşi nu urmează noul calendar, alături de Bisericile Ortodoxe din Rusia, Serbia, Bulgaria (până în 1968), Sinai şi Patriarhia Ierusalimului. Au avut – şi au loc încă – prigoane împotriva athoniţilor care protestează împotriva acestei schimbări: aceştia sunt cei numiţi zeloţi şi care au întrerupt orice relaţie liturgică cu ceilalţi monahi. Un mare număr din aceşti călugări persecutaţi – şi chiar de atunci deportaţi din Muntele Athos – proveneau din minorităţile non-greceşti”.

Părintele Maxim aminteşte apoi că, în 1926, noua constituţie greacă a introdus 4 dispoziţii stabilind viitorul mod de administrare al Muntelui Athos:

 

1) egalitatea şi autonomia locală a celor 20 de mânăstiri principale;

2) egalitatea drepturilor şi cetăţenia greacă acordată tuturor monahilor, oricare ar fi naţionalitatea lor;

3) înfiinţarea unei carte constituţionale care să asigure confederaţiei athonite o reglementare administrativă, legislativă şi juridică;

4) numirea unui administrator civil având drept misiune supravegherea aplicării exacte a cartei.

 

Toate constituţiile greceşti au reluat aceste 4 principii. În 1926 încă, carta constituţională, alcătuită din 188 articole, pe care principalele mânăstiri, cu excepţia Mânăstirii ruseşti Sfântul Panteleimon, o aprobaseră, a fost adoptată de Parlamentul grec şi are forţă de lege constituţională.

Carta face distincţie în mod limpede între mânăstirile cenobitice şi cele idioritmice (art. 84 şi 142)[3]. Orice modificare a statutului celor 20 de mânăstiri şi celor 12 anexe ale lor numite schituri[4] este strict interzisă. Mai mult, mânăstirile cenobitice nu au dreptul să devină idioritmice, în timp ce viceversa este posibil dacă marea majoritate a vieţuitorilor săi o cere – şi sub rezerva ca Sfânta Chinotită să fie de acord cu acest lucru (art. 85). Până în 1968, nu s-a pus problema şi nici una din mânăstirile idioritmice nu s-a gândit nici măcar să-şi schimbe modul său de viaţă tradiţional; nici una nu s-ar fi gândit nici de atunci încoace dacă nu ar fi fost constrânse.

Apoi părintele Maxim explică faptul că ceremoniile comemorative ale mileniului de existenţă al Muntelui Athos din 1963 au fost umbrite de declinul în numărul călugărilor: între 1903-1963 s-a trecut de la 7.500 la 1.560, în puţin mai mult de o jumătate de secol.

Să-l cităm în continuare pe părintele Maxim: ,,Când junta militară a luat puterea în 1967, ea a profitat din plin de declinul Sfântului Munte. În 1968, jandarmeria greacă, condusă de guvernatorul civil, a luat cu asalt Mânăstirea Stavronikita. Au năvălit în chilii, i-au aruncat pe vieţuitori afară din ele, apoi i-au alungat din mânăstirea lor. Majoritatea părinţilor au fost nevoiţi să se pună la adăpost sub copaci sau să doarmă sub cerul liber înainte de a găsi unde să meargă. În ziua următoare, guvernatorul civil a anunţat sfârşitul Mânăstirii Stavronikita ca idioritmică, care a devenit cenobitică, şi expulzarea tuturor monahilor pentru imoralitate. Sfânta Chinotită din Karyes nu a reacţionat când guvernatorul a impus, ca egumen ideal, un tânăr ieromonah de la un schit idioritmic, a cărui moralitate a fost garantată de regimul coloneilor !

Acest eveniment marchează, pentru Athos, debutul unei noi epoci. Unele după altele, mânăstirile au schimbat stareţii. Nu numai mânăstirile idioritmice, dar şi cele cenobitice cu călugări bătrâni şi puţin numeroşi au făcut obiectul recuceririi puterii de către oameni din comunităţi mult mai tinere venite din toată Grecia. A fost o ocazie unică, pentru clerici greci necăsătoriţi şi ambiţioşi, de a deveni stareţi în Sfântul Munte. Atunci ca şi înainte, fiecare trebuia să înceapă cu ucenicia într-o mânăstire; iar acum, fără mare efort, putea să devină stareţul unei mânăstiri.

Între 1968-1986, 12 mânăstiri au primit obşti noi. Cinci dintre ele a trebuit de asemenea să părăsească de bunăvoie sau cu forţa modul lor de viaţă anterior şi să devină cenobitice. Modul de viaţă idioritmic a fost defăimat pe o scară atât de largă, încât monahii s-au văzut siliţi să-şi predea mânăstirile …

În sfârşit, vânturile reabilitării Muntelui Athos au exercitat o fascinaţie atrăgătoare asupra oraşelor şi universităţilor. Numeroşi tineri de educaţie bună s-au grăbit să se alăture comunităţilor cenobitice nou formate sau reorganizate, fără să-şi pună nici o întrebare privind autenticitatea lor monahală sau originile lor. Aceşti proaspăt recrutaţi au frânat declinul numeric al populaţiei athonite. Tinerii stareţi aflaţi în fruntea acestor comunităţi erau adesea priviţi ca eroi vrednici de o mare cinste, deoarece ei erau centrul acestor grupuri. Marea majoritate a noilor veniţi – mai ales cei mai inculţi – au cedat în faţa ispitei de a face din aceşti stareţi obiectul unui cult al personalităţii sau a transformării lor în eroi.

Toate aceste lucruri au dat naştere unei mentalităţi excentrice care nu mai are nimic de-a face cu tradiţia monahală anterioară”.

Mişcarea neo-ortodoxă s-a născut astfel cu puţin timp înainte de restabilirea democraţiei în Grecia (1974) şi a cucerit politicieni de dreapta, ca şi pe unii socialişti. Unul dintre aceştia din urmă scria aceste rânduri în prefaţa unui calendar publicat de Centrul de Ocrotire a Patrimoniului Muntelui Athos: ,,Muntele Athos reprezintă o continuitate de viaţă în ortodoxie şi elenism. Timp de 11 secole, el a păzit această flacără, exercitând o influenţă puţin vizibilă dar profundă asupra progresului naţiunii …”. Pe scurt, Hristos nu valorează mai mult decât veşmântul grec cu care L-au împopoţonat.

Această mentalitate, explică părintele Maxim, este puternic orientată către lucrarea misionară în poporul grec, considerat ca o ,,naţiune religioasă”, a cărei funcţie unică este răspândirea în întreaga lume a unui elenism ortodox nostalgic după trecut şi puternic naţionalist. Şi în numele acestor idealuri şi al acestor iluzii Sfântul Munte, până nu demult port al păcii şi rugăciunii, a devenit pentru călugării care refuză arbitrariul neo-ortodocşilor, un loc al nedreptăţii, tulburărilor şi chinurilor.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 


[1] Părintele Maxim, monah din Marea Lavră, Drepturile omului în Muntele Athos. Un apel către lumea civilizată (Human Rights on Mount Athos, an Appeal to the Civilized World), Stylite Publishing, Welshpool, Powys, 1990.

[2] Calendarul tradiţional al Bisericii Ortodoxe este o adaptare a calendarului lunar biblic la calendarul iulian al Imperiului Roman. Părinţii, cunoscând ‘defectele’ sale astronomice, l-au adoptat pentru a pune capăt certurilor privind data Paştelui, pe care ei au fixat-o astfel pentru multă vreme. Biserica nu este un observator. Calendarul unic pentru toate Bisericile locale nu are alt scop decât să permită tuturor prăznuirea sărbătorilor în acelaşi timp, pentru a manifesta unitatea liturgică. Biserica Ortodoxă a respins calendarul Papei Grigorie al XIII-lea, de altfel în aceeaşi măsură de eronat din punct de vedere astronomic, în sinoadele ţinute la Constantinopol în 1583, 1587 şi 1593, şi acceptate de toate Bisericile Ortodoxe. A se vedea Calinic isihastul, Paris, 1988, p. 78-83.

[3] Mânăstirile idioritmice diferă de cele cenobitice sau de obşte prin 3 puncte:

 

1) în cele dintâi nu există un egumen unic pentru mânăstire, ci mai multe frăţii mici, fiecare sub conducerea unui stareţ;

2) mesele nu sunt luate de toţi în comun: frăţiile se îngrijesc fiecare după nevoile lor şi adesea se invită unele pe altele;

3) monahii din mânăstirile de obşte nu au teoretic dreptul să dobândească bunuri sau să le lase moştenire, decât mânăstirii lor, dar făgăduinţa sărăciei este mai bine respectată de monahii din mânăstirile idioritmice.

[4] În Muntele Athos actual, un schit este o mânăstire sau un grup de chilii monahale, care au o administraţie locală şi depind legal de una dintre mânăstirile conducătoare. Se prevede că schiturile sunt idioritmice; cu toate acestea, pentru a evita ca monahii non-greci să facă parte din Sfânta Chinotită, 4 mânăstiri mari străine, cenobitice, s-au văzut proclamate ,,schit”. Idioritmice sau cenobitice, schiturile nu pot să-şi schimbe statutul (art. 143 din Cartă). În final, trebuie notat că două treimi din monahii athoniţi trăiesc în schituri sau chilii, adică urmează modelul idioritmic.