----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 125 vizitatori și nici un membru online

Meşteşugul rugăciunii (III)

de arhimandrit Serafim Alexiev

 

Partea a II-a

Feluritele chipuri ale rugăciunii

Aici vom vedea că rugăciunile pot să fie felurite după chip. Să ilustrăm aceasta cu câteva exemple:

Un creştin smerit contemplă în timpul nopţii cerul plin de stele. El se umple de uimire înaintea tainicelor minuni ale bolţii cereşti presărată cu luminiţe scânteietoare. Închipuindu-şi că acele luminiţe nu sunt aşa cum le vede el, doar nişte puncte strălucitoare, ci mari discuri de foc, incomparabil mai mari decât pământul, şi gândindu-se la distanţele de nemăsurat care le despart, omul conştientizează cât de mic, cât de sărac, cât de neînsemnat şi de pierdut este el – asemenea unui firişor nevăzut de praf – în această lume nesfârşită.

Cu toate acestea, Dumnezeu, Făcătorul a toate, care este veşnic, faţă de această lume fără margini, Îşi opreşte privirea tocmai asupra lui, firişorul de praf neînsemnat, şi Se îngrijeşte de el şi-l iubeşte şi-l copleşeşte cu nenumărate îndurări. Conştientizând aceasta, creştinul nu poate să rămână indiferent şi să nu tresară înaintea Ziditorului cu tainică veselie prin cuvintele Psalmistului: Mărturisiţi-vă Domnului, şi chemaţi numele lui ... Cântaţi lui şi-l lăudaţi pre el, spuneţi toate minunile lui (Psalmi 104, 1-2). Doamne Domnul nostru, cât este de minunat numele tău în tot pământul ! … Că voiu vedea cerurile, lucrul degetelor tale, luna şi stelele, … îîmi zicş Ce este omul, că îl pomeneşti pre el ? Sau fiul omului, că îl cercetezi pre el ? (Psalmi 8, 1-5).

Asemenea exclamaţii sunt o rugăciune de laudă, numită şi slavoslovie. Psaltirea este plină de astfel de rugăciuni: Binecuvântează suflete al meu pre Domnul; Doamne Dumnezeul meu, măritu-te-ai foarte. Întru mărturisire şi în mare podoabă te-ai îmbrăcat, cel ce te îmbraci cu lumina ca cu o haină. Cel ce întinzi cerul ca o piele, … Cel ce pui norii suirea ta, cel ce umbli preste aripile vânturilor … Cât s-au mărit lucrurile tale Doamne ! Toate întru înţelepciune le-ai făcut … Fie slava Domnului în veci (Psalmi 103, 1-4, 25, 32).

Un om credincios, vom spune, a avut grele ispite ori cumplite lupte sufleteşti. Cu ajutorul lui Dumnezeu le-a depăşit. Viaţa lui atârna de un fir de păr, însă dreapta lui Dumnezeu l-a mântuit din necazul pe care nu-l mai putea îndura, şi el a primit de Sus uşurare şi izbăvire. Din acest motiv, sufletul său se umple de recunoştinţă. Şi iată, el mulţumeşte din toată inima Izbăvitorului său ceresc. Rugăciunea lui, se poate spune, are un caracter de mulţumire. Sufletele simţitoare, care-L iubesc pe Domnul, aleargă cu osârdie, după orice binefacere dumnezeiască, către rugăciunea de mulţumire prin care atrag şi mai mult asupra lor dumnezeiasca îndurare. Psalmistul întotdeauna plin de bucurie a mulţumit Domnului. De la el a rămas acest psalm de mulţumire pe care îl auzim la fiecare liturghie: Binecuvântează suflete al meu pre Domnul, şi nu uita toate răsplătirile lui. Pre cel ce curăţeşte toate fărădelegile tale, pre cel ce vindecă toate bolile tale … Îndurat şi milostiv este Domnul, îndelung răbdător şi mult milostiv … În ce chip miluieşte tatăl pre fii, aşa au miluit Domnul pre cei ce se tem de dânsul. … Binecuvântează suflete al meu pre Domnul (Psalmi 102, 2-3, 8, 13, 23).

Un altul a căzut într-un greu păcat şi, după ce şi-a venit întru sine, a văzut cu groază în ce înfricoşătoare prăpastie se afla sufletul său. Trezit la pocăinţă, inima lui începe să se roage. Se cutremură cu totul de teamă înaintea judecăţii lui Dumnezeu. În situaţia fără de ieşire, credinţa îi arată o singură cale: împăcarea sa cu Domnul prin lacrimi şi prin rugăciuni către bunătatea lui Dumnezeu. Şi iată, el se tânguieşte, suspină, plânge înaintea lui Dumnezeu cu inima frântă, cere milă şi îndurare. Rugăciunea lui este una de pocăinţă. Aceasta a fost rugăciunea vameşului, zugrăvit în pilda evanghelică, care-şi bătea pieptul şi striga: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului (Luca 18, 13). Aceasta a fost rugăciunea Sfântului Împărat David, după greaua lui cădere în păcat: Miluieşte-mă Dumnezeule după mare mila ta, şi după mulţimea îndurărilor tale, şterge fărădelegea mea (Psalmi 50, 1-2).

Un al patrulea creştin este, să spunem, foarte sărac, ori bolnav, ori a rămas fără slujbă, ori a fost clevetit pe nedrept, ori a ajuns într-un mare necaz. Către cine va alerga după ajutor ? Din toate părţile nu vede decât indiferenţă. Simţămintele sale religioase îl feresc însă de deznădejde. Inima sa îi spune că Ajutător şi Ocrotitor de nădejde în asemenea situaţii este Dumnezeu. Şi el începe să strige din adâncul sufletului său către cer, întraripat de nădejdea că Dumnezeu cunoaşte situaţia lui fără ieşire şi-i poate oferi o rezolvare la aceasta. Dumnezeule spre ajutorul meu ia aminte; Doamne ca să-mi ajuţi mie grăbeşte (Psalmi 69, 1), repetă din străfundul sufletului său cuvintele Psalmistului: Întru dreptatea ta izbăveşte-mă şi mă scoate. Pleacă către mine urechea ta şi mă mântuieşte … Că tu eşti aşteptarea mea Doamne … Dumnezeul meu, să nu te depărtezi de la mine (Psalmi 70, 1-2, 6, 13). Asemenea rugăciuni sunt unele de cerere.

Fiecare, după nevoia sa, poate să spună rugăciuni de cerere. Cel aflat în necaz şi cel fără serviciu pot să se roage astfel: Doamne, Tu eşti bun şi Atotputernic. Ai milă de mine şi dă-mi să aflu un loc de muncă potrivit ! Cel bolnav: Doamne, Tu vezi suferinţa mea. Dă-mi mie, nevrednicului Tău rob, sănătate şi mântuire ca să preaslăvesc sfântul Tău nume ! Cel clevetit pe nedrept: Doamne, Tu ştii toate. Apără-mă de această învinuire nedreaptă ! Cel căzut în vreun alt necaz: Doamne, izbăveşte-mă după îndurarea Ta aşa cum ştii ! În Tine nădăjduiesc, ajută-mă !

Prin urmare, principalele patru chipuri ale rugăciunii sunt: rugăciunea de laudă, rugăciunea de mulţumire, rugăciunea de pocăinţă şi rugăciunea de cerere. Ele pot să fie amestecate şi unite între ele. Cel credincios poate atât să-L slăvească pe Dumnezeu, cât şi să se căiască în acelaşi timp de păcatele sale. El poate şi să-I mulţumească pentru o oarecare binefacere şi în acelaşi timp să-L roage pentru o altă îndurare.

Ştiind din experienţă folosul unirii feluritelor chipuri ale rugăciunii, Sfântul Ioan Scărarul recomandă următoarea alăturare a adresărilor rugăciunilor noastre către Dumnezeu: ,,Întâi de toate … să arătăm sinceră recunoştinţă către Dumnezeu pentru neîncetatele Lui binefaceri către noi. Apoi, să ne mărturisim păcatele plini de simţământul frângerii inimii şi, după aceasta, să aducem înaintea Împăratului întregii zidiri cererea noastră”.

Şi Sfântul Nicodim Aghioritul dă, în acelaşi duh, ca model următoarea rugăciune, unind toate chipurile rugăciunii, inclusiv pe cel al slavei: ,,Doamne, Dumnezeul meu ! Slăvesc şi laud nespusa Ta slavă şi măreţia Ta cea nesfârşită. Îţi mulţumesc că, după bunătatea Ta, mi-ai dat viaţă şi părtăşie în bunătatea Ta cea mântuitoare, ca să fiu părtaş la mântuirea Ta; căci nu o dată m-ai izbăvit, fără ca măcar să ştiu aceasta, din necazurile înfricoşătoare şi din mâinile nevăzuţilor mei 158. Mestesugul rugaciunii IIIvrăjmaşi. Mă căiesc că în nenumărate rânduri mi-am călcat conştiinţa şi cu îndrăzneală necugetată am încălcat sfintele Tale porunci, fiind nemulţumitor către multele Tale binefaceri. Însă, întru tot milostive Doamne al meu, să nu întreacă nemulţumirea mea bunătatea Ta ! Iartă-mi păcatele mele ! Vezi lacrimile zdrobirii mele şi, după îndurarea Ta, ajută-mă acum ! Dă-mi mie cele ce-mi sunt de folos spre mântuirea mea şi fă să-Ţi fie plăcută Ţie viaţa mea, ca să se preaslăvească şi prin mine, nevrednicul, preasfântul Tău nume !”

Aici, Sfântul Nicodim recomandă să adăugăm de la sine pe acelea care cu osebire ne sunt de trebuinţă, mai întâi pentru sufletul nostru şi apoi pe cele pentru viaţa noastră trupească, neuitând să ne rugăm fie pentru slobozirea dintr-o oarecare patimă, fie pentru dobândirea vreunei virtuţi.

 

Rugăciunea cea din afară şi rugăciunea lăuntrică

Rugăciunea noastră poate fi rugăciune exterioară şi rugăciune lăuntrică. Rugăciunea cea din afară este acea rugăciune care are doar manifestări exterioare. Aceasta este rugăciunea ,,moartă”, formală, fariseică. Iar rugăciunea lăuntrică este acea rugăciune care se naşte din inimă. Ea este plăcută Domnului, mărturisind despre năzuinţa după Dumnezeu şi dragostea către El. Curajul, sinceritatea, însufleţirea, pocăinţa, credinţa vie, simţământul cald, frica de Dumnezeu, evlavia, nădejdea plină de cutremurare, dragostea aprinsă, conştiinţa smerită a propriei netrebnicii, frângerea inimii, răspunsul la ascultare şi lăsarea în voia lui Dumnezeu – acestea sunt semnele prezenţei rugăciunii lăuntrice, ale unei rugăciuni autentice. Dacă lipsesc aceste semne şi, îndeosebi, cele principale dintre acestea – credinţa, frângerea inimii şi simţirea aprinsă –, nu avem o adevărată rugăciune.

După cuvintele Sfântului Ioan Scărarul, trebuie să ne rugăm cu multă simţire şi cu adâncă credinţă, acestea dând aripi rugăciunii. Cel care se roagă sincer poate fi recunoscut după următoarele semne: în timpul rugăciunii se cutremură de simţăminte harice şi zboară pe aripile credinţei către cer; uitând toate din jurul său, el se roagă lui Dumnezeu cu adânca încredinţare că va primi cele cerute. Îngenuncheat înaintea icoanelor, el plânge zdrobit pentru grelele sale păcate cerându-şi iertare, ori cu ochi luminaţi de recunoştinţă mulţumeşte pentru binefacerile ştiute sau neştiute ale lui Dumnezeu, ori suspinând din toată inima se roagă fie pentru ajutor în necazul ce l-a cuprins, fie pentru sănătatea şi mântuirea sa şi a celor apropiaţi, ori Îl slăveşte plin de extaz pe Ziditorul şi Proniatorul său.

Cel ce stă la rugăciune, iar inima lui nu arde asemenea candelei de dinaintea icoanelor, acela nu se roagă, ci doar citeşte rugăciuni. Rugăciunea lui este una exterioară, mecanică şi de aceea este moartă, nelucrătoare. Un astfel de om, chiar dacă stă înaintea icoanelor, în realitate nu are părtăşie duhovnicească cu cerul. Rugăciunea nesimţitoare, exterioară, nu poate să atragă harul, iar inima lui rămâne goală.

După încredinţarea Sfinţilor Părinţi, unul dintre semnele esenţiale ale rugăciunii autentice este simţirea aprinsă. Fără aceasta, în general, nu există rugăciune. Însă aici trebuie să facem o remarcă importantă. Nu orice simţământ este de apreciat la rugăciune. Simţămintele pline de sentimentalism, lipsite de trezvie şi dulcege surpă rugăciunea. Simţămintele de descurajare o nimicesc. Iar simţămintele fără de măsură ale extazului o conduc către degenerare. Înţelepciunea Sfinţilor Părinţi interzice orice manifestări fără rânduială, orice excese sufleteşti şi exaltări la rugăciune, căci ele îl îndepărtează pe om de conştientizarea păcătoşeniei sale, născând în el o falsă reprezentare a dreptăţii celei înşelătoare şi conduc rugăciunea spre cele mai primejdioase căderi, prin care omul gândeşte că se roagă drept, dar în realitate se află în rătăcire. Neconsultându-se cu nimeni, mergând de unul singur pe calea vieţii duhovniceşti, creştinul care rătăceşte cade prin rugăciunea lui exaltată întru visare, se înfierbântă dintr-o încordare psihofizică, îşi aprinde imaginaţia şi îşi consideră trăirile sale fantastice drept fenomene harice. Această stare primejdioasă se numeşte, după cuvintele Sfinţilor Părinţi, înşelare duhovnicească, numită şi amăgire ori înşelăciune a diavolului.

Înşelarea duhovnicească poate fi îndepărtată prin susţinutul şi permanentul simţământ al pocăinţei, prin sincera conştientizare a păcătoşeniei noastre. În acest scop, omul trebuie ca adeseori să se mărturisească, să se socotească pe sine ca cel mai rău dintre toţi oamenii şi să se înjosească pe sine – însă nu înaintea altora (căci una ca aceasta poate să se prefacă într-o modestie făţarnică), ci înaintea conştiinţei sale şi a lui Dumnezeu.

Ca să ne izbăvim de înşelarea duhovnicească, Sfinţii Părinţi ne sfătuiesc ca să spunem în conştiinţa noastră că orice om este mai bun decât noi, să nu credem în propriile noastre simţăminte şi trăiri şi să ne consultăm în privinţa vieţii duhovniceşti cu duhovnici iscusiţi.

Diavolul este un înşelător. Pentru a ne prinde în mrejele sale, el încearcă să ne umple inima cu însufleţiri înşelătoare, cu mulţumire de sine şi cu o îndrăzneaţă încredere în sine, insuflându-ne că dispoziţia noastră duhovnicească este una dreaptă. Tocmai în aceasta constă înşelarea – ,,să devii jertfă a înşelării şi a înşelării de sine, căpătând puternica încredinţare că te afli întru adevăr şi că alţii rătăcesc. Aceasta înseamnă că, orbit de mândrie, îţi pierzi însuşirea de a conştientiza propria rătăcire”[1].

Omul trebuie să se simtă întotdeauna păcătos, vinovat înaintea lui Dumnezeu, ca să nu cadă în cursele înşelării de sine. El nu trebuie să hrănească întru sine gândul cel mândru că reprezintă ceva, ci să izgonească orice gând asemănător ca pe o ispită a vrăjmaşului. Îndeosebi trebuie să se ferească de înşelarea diavolească cei care sunt începători întru nevoinţa rugăciunii. În acest scop, lor li se recomandă ca la fiecare rugăciune să aibă conştiinţa unui adânc simţământ de pocăinţă, o adâncă smerenie şi să-şi conştientizeze nevrednicia lor nespusă înaintea lui Dumnezeu.

Sfântul Ioan Scărarul consideră însă că şi nevoitorii înaintaţi în viaţa duhovnicească trebuie ca întotdeauna să se căiască. ,,Chiar dacă au urcat întreaga scară a virtuţilor – scrie el –, şi atunci, totuşi, să se roage pentru iertarea păcatelor lor, auzind ce grăieşte Sfântul Apostol Pavel, că dintre cei păcătoşi el este cel dintâi (a se vedea I Timotei 1, 15)”. Asemenea simţăminte doreşte să vadă Dumnezeu întru noi, ca să poată să reverse asupra noastră harul Său. Pocăinţa şi smerenia sunt în egală măsură necesare atât celui păcătos, cât şi celui drept: pe cel păcătos îl conduc la virtute, iar pe cel drept îl păzesc de primejdia de a pierde virtuţile dobândite.

 


[1] Cito takoe moliva Iisusova …, Mânăstirea Valaam, 1938, p. 228.