Despre site
 
Bine aţi venit pe acest site, unde puteţi găsi revista Catacombele Ortodoxiei a Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, tipărită de Mânăstirea Adormirea Maicii Domnului din Bucureşti cu binecuvântarea P.S. Flavian Ilfoveanul.
 
Primul număr al revistei a apărut în aprilie 1999. Ea s-a născut, în principal, din dorinţa de a vorbi credincioşilor români despre ecumenism şi roadele apostaziei de la Ortodoxie, tratând, de asemenea, subiecte de actualitate precum clonarea, eutanasia, renaşterea păgânismului în societatea contemporană etc.
 

 

--------------------

 

Teme principale in site
 

Eutanasie. Donare de organe

Stiri 78 2

 

Creştinism şi islamism

Cugetari 71 2

 

Homosexualitatea în lume

Dogma 45-1

 

--------------------

Cine e online?

Avem 94 vizitatori și nici un membru online

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ

şi

STATISTICA BISERICEASCĂ

 
de
Euseviu Popovici
Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi
 

 

Capitolul VII
§. 220. Biserica Eladei sau a Greciei

În anul 732 împăratul Leon Isaurul (717-741), inimic al scaunului de la Roma, a smuls Biserica Greciei precum şi toată Biserica Illyricului Oriental de la Patriarhia Romei, sub care au fost încă de la sfârşitul secolului IV şi le-a supus Patriarhiei de Constantinopol, sub care Biserica Greciei a rămas până la 1821. Dar încă de la 1204, adică de când s-a fundat în Constantinopol un imperiu latin, pe măsură ce se răspândea dominaţiunea latinilor şi mai ales a veneţienilor în Grecia, ierarhia latină, ce veni aici odată cu stăpânitorii, începu a împila Biserica Ortodoxă a Greciei, iar încă de la jumătatea secolului XV, când veneţienii împărţiră şi cu turcii dominaţiunea asupra Greciei, situaţia Bisericii Ortodoxe fu îndoit mai rea, căci pe când de o parte o apăsa jugul turcilor, de altă parte şi veneţienii se sileau continuu de a o latiniza, aşa că multe episcopii ortodoxe, care nu căzură victime vexaţiunilor turceşti, au trebuit să facă loc la episcopii latine, până ce în 1718 veneţienii au fost siliţi a lăsa turcilor toată Grecia, afară de Insulele Ionice şi până ce în sfârşit la 1797 cu apunerea Republicii Veneţia încetă şi dominaţiunea ei peste Insulele Ionice.

Însă jugul turcesc din parte-i deveni aşa de apăsător că la 1821 populaţia Greciei, deprinsă altfel de secole cu dominaţiune străină, nu l-a mai putut suferi, ci s-a sculat ca un om şi nu s-a lăsat până ce nu şi-a revendicat libertatea. Când a izbucnit revoluţia s-au asociat la ea şi episcopii, care erau foarte numeroşi în Grecia. Ghermanos, episcopul de Patre, fu cel dintâi care sfinţi steagurile insurgenţilor. Deşi Patriarhul Grigorie V de Constantinopol (1797-1798, 1806-1808, 1818-1821), căruia-i era subordinată Biserica Greciei, excomunică pe insurgenţi, totuşi aceasta nu l-a putut scuti de suspiciunea că este înţeles cu ei şi de furia turcilor, ce izbucni contra tuturor grecilor, a căror căpetenie era patriarhul. De aceea, în ziua de Paşti, tocmai când ieşise din biserică, fu prins şi spânzurat pe loc, fără nici un proces; aceeaşi soartă avură şi alţi greci de seamă, unii tot atunci, unii mai târziu, ba chiar întreg sinodul patriarhal şi ca 30.000 clerici din Constantinopol şi din provincii. Grecii răsculaţi n-au voit a mai recunoaşte de căpetenie a lor pe succesorul lui Grigorie V, adică pe patriarhul Evghenie II (1821-1822), căci acesta, ca să-şi scape viaţa trebui să fie unealtă docilă a sultanului, duşmanul lor de moarte, ei respinseră şi pe episcopii trimişi de patriarhie în locurile vacante.

În sfârşit când revoluţia şi-a ajuns scopul, guvernul provizor al Greciei regulă în 1828 ca în locul patriarhului un comitet de 3 episcopi să aibă provizor ocârmuirea supremă a Bisericii Greciei. Apoi, când Grecia liberă fu declarată regat şi avu de rege pe Oton I, principe bavarez (1833-1862), 33 episcopi ai acestei ţări, bogată în episcopii şi mânăstiri, adunându-se în Peloponez, au declarat Biserica Elenă autocefală, având de căpetenie numai pe Hristos, iară spre conducerea acestei Biserici fu instituit în Atena un sinod permanent, analog cu Sinodul dirigent din Petersburg, de 5 episcopi, care aveau a fi schimbaţi în fiecare an, sub controlul suprem al regelui, exercitat prin un procurator.

Acum avea să urmeze o ameliorare a tuturor aşezămintelor bisericeşti. S-au împuţinat numărul exorbitant al mânăstirilor, care nu erau fără averi, de aceea de atunci s-a şi recurs la ele continuu pentru multele trebuinţe ale Bisericii: numeroasele episcopii s-au redus la 10 şi în 1837 s-a înfiinţat la Atena o universitate, pe lângă care fu creată şi o facultate de teologie; cu prinţul german, care deveni rege, veniră în ţară şi bărbaţi de stat germani, între care merită a fi amintit Georg Ludovic Maurer († 1872), cel mai bun amic al grecilor. El funcţionă ca consilier de stat între anii 1832-1834. Dar alţi bărbaţi de stat prin influenţa lor au restrâns simţitor libertatea Bisericii; de aici urmă că în 1839 s-a format o eterie ortodoxă cu scop de a supune din nou patriarhului de Constantinopol Biserica Ortodoxă a Eladei, spre a redobândi astfel de la stat libertatea Bisericii.

Deşi eteria n-a reuşit a restabili jurisdicţia patriarhală, totuşi în 1844 ea reuşi a câştiga Bisericii Greceşti mai multă libertate şi în 1850 prin intervenţia Rusiei se ajunse la împăcare şi cu patriarhia, obţinând de la ea un Τομος συνοδικος, adică un Act Sinodal, prin care şi patriarhul de Constantinopol Anthim IV (1840-1841, 1848-1852) lăsa Biserica Elenă liberă de legătura cu patriarhia şi o recunoscu autocefală. Patriarhul a cerut între altele ca şi pe viitor în afaceri importante să fie consultat, însă grecii n-au admis aceasta. În fruntea grecilor opozanţi patriarhiei era Farmachidis (Φαρμακιδης; † 1860) profesor de teologie, care combătu foarte energic cererea patriarhiei, aşa că patriarhul în sfârşit a trebuit să renunţe la ea.

În 1852 autocefalia integrală a Bisericii Elene fu proclamată şi prin lege numai că, după dorinţa patriarhului, ea hotărî ca preşedinte al Sinodului să fie totdeauna mitropolitul Atenei şi spori şi numărul episcopiilor de la 10 la 24, ceea ce era o necesitate, căci lipsa unui cler cu cultură teologică reclama ca episcopul însuşi să viziteze mai des fiecare parohie. La 1864 Biserica Elenă s-a mai mărit prin anexarea Insulelor Ionice; aceste insule fiind până la 1797 sub dominaţiunea Veneţiei, şi-au apropiat de timpuriu ştiinţa şi arta apuseană; de la 1797 ele trecură provizor la Francia şi în 1814 permanent la Anglia; de atunci ele aflară un mare promotor al culturii lor în englezul Guilford, filoelen şi amic al Bisericii Ortodoxe şi fundator al unei ,,Academii Ionice”, cu un seminar clerical în Corfus (1823); Insulele Ionice au fost sub dominaţiunea Angliei până la 1863, când ea le-a cedat Greciei. Până atunci Biserica Insulelor Ionice a stat sub Patriarhia de Constantinopol, care avea în ele un exarh (vicar); iară când Insulele Ionice trecură la Grecia, s-a cerut patriarhului a declara Biserica din ele liberă de patriarhie şi astfel s-au unit atunci cu Biserica Elenă 5 mitropolii şi 2 episcopii.

Biserica Elenă s-a mai mărit şi în 1882 cu teritoriul ce Grecia primi la graniţa despre nord de la Turcia, de astă dată s-a unit cu ea încă 5 mitropolii şi 5 episcopii. De atunci s-a făcut o nouă împărţire a teritoriului ei în 40 de eparhii, adică o mitropolie, 17 arhiepiscopii şi 20 episcopii. Acum (1900) ea are 2 ½ milioane de credincioşi. La începutul anului 1900 s-a modificat acea împărţire şi de atunci Biserica Elenă are 32 eparhii, adică Mitropolia Atenei şi 31 episcopii. Totuşi în 1907 s-au făcut agitaţii a se restabili rangul de arhiepiscop pentru episcopii din oraşele mai mari. În martie 1908 s-a stabilit între sinodul grecesc şi Patriarhia de Constantinopol o înţelegere, prin care, afară de Biserica Grecească din Veneţia, care rămase şi pe viitor sub patriarhie, toate bisericile greceşti de prin diferitele ţări din Europa şi America, sub rezerva unor drepturi onorifice şi de uzufruct ale patriarhiei, au a sta pe viitor sub jurisdicţia Sinodului Greciei, şi un episcop numit de el, are a le vizita şi priveghea.

Chiar după ce s-a împuţinat numărul mânăstirilor în primul timp, când Grecia obţinu independenţa politică şi bisericească, până la 1883 tot au fost 510 mânăstiri, dar în 1907 nu mai erau decât 167 mânăstiri de bărbaţi cu 1743 monahi şi 10 mânăstiri de femei cu 225 maici. Numărul total al clerului este de 5000 în cifră rotundă.

În Biserica Elenă, ca şi în cea ortodoxă din Turcia, Biserica Romano-Catolică, care mai ales în insule a latinizat nu puţini greci, face o propagandă îndrăzneaţă cu 3 arhiepiscopi şi 7 episcopi, cu mulţi preoţi şi monahi şi maici, precum şi mai ales cu congregaţii franceze de femei la o populaţie romano-catolică de 15.000 suflete în 1900 şi de 23.000 în 1907. Protestanţii de asemenea au încercat de la 1810 a face prozeliţi în Biserica Greciei prin şcoale şi Biblie. Cât timp nu s-au cunoscut intenţiile lor, ba s-au privit chiar filoelene, şcoalele şi Bibliile lor erau tratate amical, iară când s-a văzut că ei fac prozelitism, cum făceau mai ales şcoalele englezului King (1822-1869), care chiar a atras efectiv câţiva greci la protestantism, atunci, de la 1836 şcoalele şi Bibliile lor au fost interzise şi urmărite; dar această măsură n-a reuşit a-i intimida pentru mult timp şi cu atât mai puţin pentru totdeauna. În prezent (1907) protestanţii sunt în Grecia în număr de 1900, între care şi vreo 100 de greci.

Cu toate acestea în Grecia, de la emanciparea ei de sub jugul turcesc, teologia a fost liberală şi în primii ani chiar cu idei protestante, mai ales că profesorii de teologie din Atena şi-au făcut studiile mai mult la universităţi protestante; în opoziţie cu ea stă o altă şcoală conservativă, sub influenţa teologiei ruseşti, dar puţin numeroasă. Abia în timpul recent teologia grecilor s-a emancipat de influenţa cam abuzivă a ideilor protestante, dar a rămas continuu liberală. Numai că liberalismul radical, ce este dominant între intelectualii greci şi puţinul interes al statului pentru Biserică, împiedică întreaga viaţă bisericească, precum şi instrucţia, ştiinţa şi literatura teologică de a lua un avânt mai mare.

Din aceeaşi cauză şi clerul de enorii, cu toate proiectele numeroase de până acum pentru îmbunătăţirea soartei sale, lâncezeşte în mare sărăcie şi stă pe o treaptă comparativ inferioară de cultură şi de poziţie socială; de aici vine că în o eparhie întreagă slujba cuvântului are a o împlini un singur predicator ambulant, cu toate că la Atena pentru instrucţia clerului, pe lângă facultatea de teologie, mai există de la 1843 o şcoală clericală superioară, fundaţiune privată, aşa numita Rizarică de la fraţii Rizari, fundatorii ei, iară de pe la 1856 au existat şi în provincie 3 seminare inferioare, de la 1875 chiar 4, acum desfiinţate. Abia de la 1883 s-a luat dispoziţia de a se deschide în Atena un seminar mai superior, fundat de mitropolitul Ghermanos († 1896) şi unul inferior în Arta, mai târziu unul inferior şi în Tripolis; cu întreţinerea acestor seminare au fost obligate mânăstirile. Dar chiar facultatea de teologie, ce există de la 1837, a fost tratată vitreg de stat până la 1908; abia de curând ea obţinu un număr mai corespunzător de profesori. Totuşi în secolul XIX s-a produs şi în Biserica Greacă o literatură demnă de menţionat.

Ca teologi şi scriitori s-au distins în jumătatea întâi a secolului XIX Korai (Κοραης; † 1833), părintele comun al literaturii nouă profane şi bisericeşti din Grecia, mare patriot grec şi medic, stabilit în Paris, unul din primii întemeietori ai ştiinţei teologice nouă; după el întâi învăţatul filozof şi teolog Vamva (Βαμβα; † 1855), amic cu Farmachidis şi în acelaşi timp cu el arhimandritul Constantin Iconomul (Οικονομος; † 1857), cu singura deosebire că Vamva era teolog mai mult liberal, iar acest din urmă conservativ riguros.

La aceştia se alătură: profesorul Farmachidis († 1860), apărătorul cel mai zelos al autocefaliei integrale a Bisericii Greciei şi totodată apărător al ediţiunilor protestantice ale Bibliei; Misail Apostolidi, mitropolit al Atenei, decedat în 1882; Constantin Kontogoni († 1878), teolog foarte meritos, mai ales istoric bisericesc, în funcţiune încă de la 1837; arhimandritul Andronic Dimitrakopoulos († 1872), cercetător şi scriitor însemnat în sfera literaturii istorice bisericeşti; el a trăit şi a scris mai ales în Lipsca; contemporan cu el fu Alexandru Lycurgos, arhiepiscop, decedat în 1875, teolog foarte respectabil al Bisericii nouă Greceşti.

Reprezentanţii recenţi cei mai distinşi ai şcoalei din Atena sunt: profesorul Damala (Δαμαλας), ca exeget († 1892), profesorul Chiriacos (Κυριακος), ca istoric bisericesc, apoi profesorul, mai târziu arhiepiscopul Nichifor Caloghera (Νικηφορος Καλογηρας; † 1896), ca scriitor în sfera teologiei practice şi a istoriei literaturii bisericeşti, Moshachis (Μοσχακης; † 1903) şi Papadopol, ca teologi practici şi apologeţi, Mesolora (Μεσολωρας), ca scriitor de simbolică, Zicos Rosis (Ζηκος Ρωσηις) ca dogmatist, arhimandritul Paghidas († 1893) şi arhiepiscopul Doroftei Scholarios, ca scriitori de patrologie. Constantin Satha, de la 1868 cercetător activ pe terenul istoriei medii şi mai nouă şi al literaturii greceşti, mai întâi în Atena apoi în Paris, are merite nu puţine prin aceste cercetări ale sale şi în istoria şi literatura bisericească, pe când juriştii Rallis şi Potlis (Ραλλης şi Ποτλης) 1852-1859 în opera lor: ,,Συνταγμα των Κανονων”, manual de canoane, au redat o colecţie excelentă de legi bisericeşti, ce este superioară tuturor celorlalte şi au fost primită în toate bisericile, apoi Scalţuni (Σκαλτσουνης; † 1905), jurist foarte erudit în filozofie şi ştiinţele naturale, s-a afirmat ca apologet eminent al deismului şi al creştinismului. Constantin Rallis (Rhallis) profesor, doctor în teologie şi în drept este un canonist foarte însemnat şi productiv în timpul prezent.

Biserica autocefală a Greciei încă n-a fost scutită de lupte pentru credinţă şi doctrină; aşa mai ales între anii 1839-1853 Cairis (Καιρης), un preot erudit, s-a sculat a răspândi cu îndârjire deismul, adus de el din Apus, unde-şi făcuse studiile; de aceea ierarhia şi autorităţile civile l-au persecutat mult. De atunci n-au lipsit în Grecia reprezentanţi mai ai tuturor formelor contemporane de anticreştinism din Apus, ai materialismului şi darwinismului, ai pozitivismului lui Comte, precum şi ai unui misticism buddhist, sinodul, facultatea de teologie, societăţi şi indivizi s-au silit a lucra contra acestui curent. Mai puţin extrem decât Kairis a fost între anii 1856-1860 Lascaratos (Λασκαρατος), satiric din Cefalonia (Κεφαλληνια); acesta privea aşezămintele Bisericii prin prisma protestantă şi le ridiculiza. Tot aşa fu tulburată pacea Bisericii în 1852 de Papoulakis, un monah fanatic şi incult, care făcea agitaţii contra progresului Bisericii, ca în contra unui eres; ea este tulburată de la 1863 chiar până astăzi (1910) de Macrachis (Μακρακης), mirean fanatic deşi nu incult; el de asemenea acuza Biserica ţării de eres, se pretindea reformator trimis de la Dumnezeu şi aproape egal cu Hristos, propaga diverse heterodoxii şi a format o sectă a lui cu vreo 5000 partizani. De la 1897 un anume Nifon Dimopoulos (Νηφων Δημοπουλλος) propaga un fel de raţionalism ce fu numit după el nifonism.

În opoziţie cu aceste revolte contra credinţei Bisericii sta scutul acordat acesteia de legile statului şi modul criminal în care Biserica de stat a condamnat atât pe Kairis, cât şi pe alţi ereziarhi posteriori. În anul 1901 avu loc un epilog furtunos al disputei, ce se agita încă din prima jumătate a secolului XIX, dar fusese demult întreruptă, pentru că Biserica admitea a se traduce Sfânta Scriptură în limba neoelină. O traducere a evangheliilor în această limbă, pusă la cale de guvern, sub patronagiul curţii a provocat o demonstraţie violentă de opoziţie din partea studenţilor universităţii, preocupaţi de ideea de a răspândi şi în popor limba elină veche; demonstraţia degeneră în vărsare de sânge şi Procopie, mitropolitul Atenei († 1903), chiar în 1901 fu constrâns de sus a-şi da demisia, care i s-a şi primit imediat. Încă înainte de acea demonstraţie Sinodul din Atena şi curând după el Patriarhia de Constantinopol s-au pronunţat meritos contra unor asemenea traduceri pentru poporul grec, care a primit de la apostoli textul evangheliilor în limba elină veche.

În timpul recent Sinodul din Atena face mari sforţări de a ameliora şi a ridica aşezămintele religioase şi bisericeşti de tot felul; el tinde a înfiinţa o Casă proprie a Bisericii, cum există acum în România; a salaria clerul de enorii, dar şi a-i micşora numărul şi a-i da o pregătire corespunzătoare; a înfiinţa sau mai drept a restabili mai multe şcoale clericale, pentru formarea clerului rural, a înfiinţa în Atena un internat clerical pentru studenţii teologi, a stabili prin lege condiţiile personale pentru obţinerea demnităţii de episcop, a priveghea riguros pe preoţii greci, care au posturi în străinătate, a organiza bine şcoala de cântări bisericeşti bizantine, ce există în Atena, a da o soluţie finală chestiunii vechi despre reforma mânăstirilor şi administraţia averilor lor, precum şi a pune stavilă dictaturii mirenilor în Biserică; între altele Sinodul se ridică contra uzului de a transforma bisericile în localuri de întruniri politice, dar şi contra muzicii bisericeşti moderne, în patru voci.