----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 128 vizitatori și nici un membru online

Sinodul din Creta şi noua ecleziologie apărută (III)

O examinare ortodoxă

 

Episodul anterior

 

de protopresbiter Peter Heers, profesor de Vechiul şi

Noul Testament la Seminarul Sfânta Treime din Jordanville

 

Cuvântare ţinută la Refugiul Clerului al Eparhiei est-americane

a Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora,

pe 21 martie 2017

 

Postăm acest articol al părintelui Heers[1], fiindcă el examinează în mod succint Sinodul din Creta, reliefând câteva aspecte de mare însemnătate şi într-un mod simplu şi pe înţelesul tuturor. Deşi reuşeşte să surprindă foarte bine eşecul acestui Sinod de a fi ortodox în cuvânt şi faptă, studiindu-l din multe unghiuri şi reliefând erorile de organizare şi abordare principială, inclusiv temelia anti-ortodoxă a Sinodului însuşi, autorul rămâne optimist în ce priveşte viitorul, pe care noi îl considerăm mai degrabă sumbru.

În realitate, se poate spune că Sinodul a fost un succes. Pentru trădătorii Ortodoxiei, fireşte. El se poate înscrie în mod strălucit în salba de congrese, conferinţe şi întruniri tâlhăreşti din ultimul secol, care au debutat cu Congresul pan-ortodox de la Constantinopol din 1923 şi au continuat cu Conferinţa pan-ortodoxă de la Moscova din 1948 şi întregul cortegiu de conferinţe ale feluritelor comisii alcătuite pentru a rescrie Ortodoxia. Şi el a făcut încă un pas, probabil foarte însemnat – aceasta abia istoria va consemna – pe calea către distrugerea totală a Ortodoxiei.

Sublinierile din text şi notele de subsol aparţin autorului, cu excepţia celor însoţite de N.tr., care aparţin redacţiei şi conţin mici explicaţii ale unor termeni sau adnotări pe marginea afirmaţiilor autorului.

 

* * *

 

2. Documentele şi declaraţiile Sinodului

Haideţi să trecem acum de la organizarea Sinodului la documentele sale.

Trei din cele 6 documente prezentau probleme serioase pentru mai multe Biserici. Acestea erau: Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană[2], Taina căsătoriei şi impedimentele sale, şi Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine. Voi vorbi doar pe scurt despre cel de-al doilea text şi mă voi concentra pe cel de-al treilea, care a constituit cu adevărat baza Sinodului.

 

A. Taina căsătoriei şi impedimentele sale

În documentul despre căsătorie, 3 afirmaţii sunt făcute una după alta pe tema ,,căsătoriilor mixte”, cu alte cuvinte căsătoria unui creştin ortodox cu membrul unei confesiuni heterodoxe sau a uneia din religiile necreştine ale lumii:

 

1. Căsătoria dintre creştinii ortodocşi şi neortodocşi este interzisă potrivit scumpătăţii canonice (canonul 72 al Sinodului Ecumenic Penthekte[3]).

2. Cu mântuirea omului drept ţel, posibilitatea practicii iconomiei ecleziastice în ce priveşte impedimentele la căsătorie trebuie luată în considerare de Sfântul Sinod al fiecărei Biserici Ortodoxe autocefale potrivit principiilor sfintelor canoane şi într-un duh de discernământ pastoral.

3. Căsătoria dintre ortodocşi şi necreştini este categoric interzisă potrivit scumpătăţii canonice.

 

Acum, negreşit, această chestiune a căsătoriilor mixte este o problemă pastorală spinoasă şi dificilă, mai cu seamă pentru Bisericile aflate în afara ţărilor ortodoxe tradiţionale, precum America. Fără a vrea câtuşi de puţin să minimalizez această provocare pastorală, o provocare abordată cum se cuvine de păstori de la caz la caz, este imperativ ca practica pastorală să nu fie detaşată niciodată de ancorările sale dogmatice. Interesul meu aici sunt implicaţiile dogmatice ale acestei decizii.

Potrivit profesorului Demetrios Tselengides, mişcarea ,,de a legitimiza slujba căsătoriei mixte [este] ceva interzis în mod clar de canonul 72 al Sinodului Penthekte. [În consecinţă, este inacceptabil] ca un sinod precum ,,Marele şi Sfântul Sinod” din Creta să transforme în mod explicit o hotărâre a unui Sinod Ecumenic în ceva relativ”[4].

În fragmentul relevant din documentul sinodal, pe care l-am indicat, se observă că pe câtă vreme căsătoria prin iconomie a heterodocşilor cu ortodocşi este considerată posibilă, aceeaşi este strict interzisă pentru necreştini. De ce această diferenţă ? Pe ce bază sunt admişi heterodocşii la o taină a Bisericii ? Care sunt criteriile de acceptare ?

Haideţi să ne amintim canonul 72, care nu ar putea fi enunţat mai limpede pentru a arăta că este un canon întemeiat pe dogma Bisericii şi astfel nu admite iconomia:

,,Să nu fie iertat bărbatul dreptslăvitor a se împreuna cu muiere eretică, nici iarăşi bărbat eretic a se însoţi cu femeie dreptslăvitoare, ci deşi s-ar afla ceva de acest fel că s-a făcut de vreunul dintre toţi, nunta să se socotească neîntărită, şi nelegiuita însoţire să se dezlege, că nu trebuie cele neamestecate a se amesteca, nici cu oaia lupul a se împletici, şi cu partea lui Hristos soarta păcătoşilor. Iar de va călca cineva acestea de noi hotărâte, să se afurisească. Iar dacă unii încă întru necredinţă aflându-se, şi încă nu sunt număraţi în turma celor dreptslăvitori, s-au însoţit cu legiuită nuntă, între sineşi, apoi, o parte adică binele alegându-l, a alergat la lumina Adevărului; iar cealaltă, se ţine încă de legătura rătăcirii, nealegând a căutat către dumnezeieştile raze ale adevărului (însă de binevoieşte cea necredincioasă a locui împreună cu cel credincios, sau dimpotrivă cel necredincios cu cea credincioasă) să nu se despartă, după dumnezeiescul apostol: Pentru că se sfinţeşte bărbatul necredincios prin femeia credincioasă, şi se sfinţeşte femeia necredincioasă prin bărbatul credincios (I Corinteni 7, 14)”.

Ceea ce este semnificativ aici este că Sinodul din Creta a introdus, pentru prima oară în istorie, o decizie sinodală care permite răsturnarea unui canon al unui Sinod Ecumenic şi – cel mai important – baza sa dogmatică fundamentală. Nu văd cum cineva l-ar putea înţelege altfel, fiindcă pe ce bază îngăduie ei căsătoriile mixte dacă nu pe vreo (nouă) apreciere a Bisericii şi a hotarelor ei, incluzându-i acum pe heterodocşi (cumva ,,fiindcă ei sunt botezaţi”) ? Căci, altminteri, ar fi o nebunie a vorbi despre căsătorie – o adevărată taină a unităţii în Hristos – între un membru botezat şi iniţiat al Trupului lui Hristos şi un nebotezat şi neiniţiat.

Prin urmare, implicaţia, chiar atunci când în decizie se face referire la iconomie, este că heterodocşii sunt botezaţi şi pe această bază ei (spre deosebire de cei de alte religii) pot participa la taina căsătoriei. Într-adevăr, aceastaeste ceea ce aude cineva când este atent la argumentele acelor susţinători ai căsătoriilor mixte. Aceasta, însă, înseamnă că baza presupusei iconomii a căsătoriilor mixte o constituie aşa-numitele teorii ale ,,teologiei baptismale”[5] şi ,,Bisericii atotcuprinzătoare”[6], care se află în inima ecumenismului sincretist. Acest lucru este în concordanţă cu roadele pe care noi am văzut că le dau căsătoriile mixte, anume, că pe baza căsătoriilor mixte cei cu mentalitate ecumenistă justifică alte încălcări ale canoanelor, precum rugăciunea în comun cu ereticii sau chiar împărtăşirea lor în timpul slujbei de cununie. (Mi s-a spus că, de fapt, acest lucru este practicat de un profesor eminent la un seminar ortodox nord-american).

Este limpede că nu există nici o bază teologică pentru căsătoriile mixte, că nu poate fi considerată iconomie de vreme ce nu duce la scumpătate, ci mai degrabă răstoarnă identitatea-unitate a tainelor cu Una Taină a lui Hristos, şi că deschide uşa către o erodare suplimentară a ordinii canonice şi sacramentale a Bisericii.

 

B. Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine

Haideţi să revenim acum la textul despre care mulţi cred că a constituit motivul Sinodului: ,,Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine”. Este opinia comună că acest text, cel de-al şaselea şi ultimul text acceptat de Sinod, este plin de erori şi obscuritate, în ciuda fragmentelor demne de lăudat întâmplătoare.

 

1. Produsul unei perspective ecumeniste

Ca text cu o orientare dogmatico-ecleziologică clară, acest text trebuia să se distingă printr-o limpezime absolută a înţelesului şi exactitate în formulare, pentru a exclude posibilitatea unei varietăţi de interpretări sau a interpretărilor eronate intenţionate. Din nefericire, dimpotrivă, în pasajele cheie noi întâlnim obscuritate şi ambiguitate, ca şi contradicţii şi antinomie teologică, care permit interpretări total opuse.

Este semnificativ câtă greutate a întâmpinat Sinodul în sarcina de a aproba acest text pe care aproape 30 episcopi au refuzat să-l semneze şi mulţi alţii l-au semnat abia după încheierea Sinodului, după ce au fost terminate în sfârşit cele 4 versiuni (în 4 limbi).

Pentru a vedea că textul este un produs al unei gândiri ecumeniste – şi nu cu adevărat ecumenice –, cineva trebuie doar să reflecteze la ceea ce a scris mitropolitul Ierotei (Vlachos) despre text şi dezbaterea pe marginea lui din timpul Sinodului:

,,Când sunt publicate procesele verbale ale Sinodului, unde sunt consemnate adevăratele vederi ale celor care au decis [în privinţa textului] şi au semnat textul, atunci va fi limpede că Sinodul a fost dominat de teoria ramurilor[7], teologia baptismală şi îndeosebi principiul atotcuprinderii, adică o îndepărtare de la principiul exclusivităţii către principiul atotcuprinderii. În timpul lucrărilor Sinodului din Creta, au fost spuse felurite deformări ale adevărului [pentru a susţine textul] cu privire la Sfântul Marcu al Efesului, Sinodul din 1484[8] şi Enciclica sinodală a patriarhilor răsăriteni din 1848 privitor la cuvântul ,,Biserică” ca aplicându-se creştinilor despărţiţi de Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică”.

Mitropolitul relatează în altă parte că susţinătorii textului şi ai recunoaşterii ,,eclezialităţii” confesiunilor apusene au făcut apel la violenţă şi multă presiune, incluzând propagandă împotriva celor care s-au opus.

 

2. Aprobarea ecumenismului

Noi am menţionat anterior că unul din scopurile acestui Sinod a fost de a consolida angajamentul Bisericii Ortodoxe faţă de ecumenism. Acest text despre relaţiile cu heterodocşii împlineşte acest ţel. El conţine referinţe pozitive la Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB), făcute cu entuziasm evident.

În paragraful 21 al textului, este afirmat următorul lucru:

,,Biserica Ortodoxă doreşte să susţină lucrarea Comisiei Credinţă şi Ordine şi urmăreşte contribuţia sa teologică cu un interes deosebit până astăzi. Ea priveşte în mod favorabil documentele teologice ale Comisiei, care au fost dezvoltate cu participarea semnificativă a teologilor ortodocşi şi reprezintă un pas lăudabil în mişcarea ecumenistă pentru apropierea creştinilor”.

Doar evaluarea pozitivă a textelor acceptate în cadrul CMB este suficientă pentru ca un creştin ortodox să respingă textul. Este posibil ca un Sinod pan-ortodox să privească în mod favorabil documentele teologice ale CMB când aceste texte însele sunt pline de vederi protestante eretice care au fost criticate în mod repetat de multe Biserici Ortodoxe locale ?

În paragraful 19 al textului, se face referire în mod pozitiv la Declaraţia de la Toronto a CMB, ca la un document fundamental pentru implicarea ortodoxă. Dar ce exprimă această declaraţie ? Printre alte lucruri afirmă că CMB cuprinde Bisericile care susţin că:

 

  • - Biserica este în esenţă nevăzută,
  • - Există o distincţie între trupul văzut şi nevăzut al Bisericii,
  • - Botezul altor Biserici este valid şi adevărat,
  • - Există ,,elemente ale unei Biserici adevărate” şi ,,urme ale Bisericii” în alte biserici membre din CMB şi mişcarea ecumenistă este întemeiată pe acest lucru,
  • - Există biserici membre extra muros (în afara zidurilor), şi că
  • - Acestea aliquo modo (într-un fel) aparţin Bisericii, şi că
  • - Există o ,,Biserică într-o Biserică”.

Pe această fundaţie ortodocşii participă la CMB, o organizaţie în care domneşte în mod limpede teoria ,,Bisericii văzute şi nevăzute” anti-ortodoxă, răsturnând întreaga ecleziologie ortodoxă.

Sinodul din Creta este singurul sinod al episcopilor din istorie care a recunoscut, a promovat, a lăudat şi a acceptat ecumenismul şi CMB. Acest lucru se află în opoziţie directă cu mărturia corului de sfinţi, incluzând – printre mulţi alţii – pe marele stareţ Efrem de Katounakia care prin descoperire dumnezeiască a fost înştiinţat că ecumenismul este dominat de duhuri necurate[9].

Implicaţiile sunt enorme: ce experienţă şi insuflare a Sfântului Duh au putut exprima în Creta când ei se află în opoziţie cu sfinţii Bisericii ?

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 


[1] N.tr.: De acelaşi autor, Originile misionare ale ecumenismului modern. Repere care netezesc calea pentru 1920.

[2] Datorită importanţei sale şi naturii subiectului, va fi întreprinsă o analiză a acestui text într-un articol separat.

[3] N.tr.: Sinodul Ecumenic Quinisext (al V-VI-lea) sau Sinodul din Trullo, care a avut loc în 692.

[4] http://www.pravoslavie.ru/english/90489.htm.

[5] N.tr.: Teologia baptismală susţine practic recunoaşterea botezului oricărei confesiuni ortodoxe.

[6] N.tr.: Potrivit principiului atotcuprinderii, de factură anglicană, în cadrul Bisericii se pot admite cele mai diferite opinii, inclusiv cele diametral opuse. Ortodoxiei îi este propriu tocmai principiul contrar – al unicităţii, exclusivităţii –, excluzând orice erezie din sânul ei pentru a păstra credinţa curată. Ideea de Biserică atotcuprinzătoare respectă acest principiu şi presupune că acea Biserică va cuprinde toate confesiunile creştine, chiar dacă învăţăturile lor de credinţă s-ar putea contrazice între ele. A se vedea mai multe despre acest principiu în Ortodoxia şi ecumenismul, de arhimandriţii Serafim Alexiev şi Serghie Jazadjiev, Principiul 2. Ecumenismul este o erezie împotriva dogmei despre Biserica – Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească - B) Biserica este unică. Principiul anglican al atotcuprinderii.

[7] N.tr.: Teoria ramurilor [sau ramificaţiilor] Bisericii susţine că Biserica ar exista astăzi numai în schisme sau ramuri: ortodoxă, catolică, anglicană etc. A se vedea mai multe despre această teorie eretică în Ortodoxia şi ecumenismul, de arhimandriţii Serafim Alexiev şi Serghie Jazadjiev, Principiul 2. Ecumenismul este o erezie împotriva dogmei despre Biserica – Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească - A) Simbolul credinţei. Teoria „ramificaţiilor”. Pluralismul.

După cum se poate vedea, atât principiul atotcuprinderii, cât şi teoria ramurilor aduc atingere învăţăturii ortodoxe despre Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, adică ecleziologiei ortodoxe.

[8] N.tr.: Sinodul de la Constantinopol din 1483-1484 a fost convocat de patriarhul Simeon I şi a durat din septembrie 1483 până în august 1484. Sinodul a avut loc în biserica patriarhală Pammakaristos, în prezenţa reprezentanţilor patriarhilor Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului. Crezând în iminenţa celei de-A Doua Veniri a lui Hristos, Sinodul a dorit să anuleze oficial şi să declare neavenită din capul locului Unirea de la Ferrara-Florenţa, ca astfel ortodocşii să nu apară în faţa Mântuitorului ca trădători ai credinţei; patriarhii au denunţat unirea ca ,,falsă şi străină de Biserica Răsăritului”.

[9] N.tr.: Pentru a spune adevărul până la capăt, ‘marele stareţ’ Efrem Katunachiotul nu aparţine pleiadei marilor stâlpi ai Ortodoxiei, care au luptat pentru apărarea dreptei credinţe. El face parte mai degrabă dintr-un Pateric cu guru hinduşi. (A se vedea Ianuarie-februarie 2012. Ştiri bisericeşti externe – Pateric athonit contemporan sau relatări demne de isprăvile unor guru hinduşi ?)

 

Episodul urmator