----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 136 vizitatori și nici un membru online

SFINŢII PĂRINŢI ŞI EREZIILE

Sfântul Marcu al Efesului şi falsa unire de la Florenţa (VI)

 

Episodul anterior

 

Niciodată, o bărbate, ceea ce priveşte Biserica nu se duce la bun sfârşit prin compromisuri: nu există nici o cale de mijloc între Adevăr şi minciună. Dar exact aşa cum ceea ce este în afara luminii va fi în mod necesar în întuneric, tot aşa cel care se îndepărtează puţin de Adevăr este lăsat rob minciunii.
 
Scrisoare către Gheorghe Scholarios
 
Odinioară noi am grăit întru totul asemenea, şi nu a existat nici o schismă între noi, şi apoi noi, ambele părţi (ortodocşi şi latini), eram în acord cu Părinţii; dar acum, când noi nu grăim asemenea, cum putem fi împreună ? Acum noi (ortodocşii) vorbim exact la fel ca atunci, şi noi suntem în acord atât cu noi înşine, cât şi cu Părinţii – atât ai noştri, cât şi ai voştri – dacă voi doriţi să recunoaşteţi ceea ce este adevărat. Dar voi, introducând inovaţia, prin aceasta inevitabil vă dovediţi că sunteţi în dezacord în primul rând cu voi înşivă, şi apoi cu Părinţii pe care noi îi avem în comun, şi în cele din urmă cu noi.
 
Mesaj către Papa Eugenie al IV-lea

 

După Sinod

Sfântul Marcu s-a întors la Constantinopol cu împăratul Ioan pe 1 februarie 1440. Ce întoarcere tristă ! Împăratul abia a apucat să pună piciorul pe pământ că a fost înştiinţat de moartea preaiubitei sale soţii; după aceasta împăratul, sfâşiat de durere, nu a părăsit camerele sale vreme de 3 luni. Nici unul din ierarhi nu a fost de acord să primească scaunul patriarhului Constantinopolului, ştiind ca această demnitate l-ar sili să purceadă la unire. Precum mărturiseşte istoricul grec Doukas[1], oamenii care se întâlneau cu delegaţii ortodocşi care semnaseră unirea îi întrebau: ,,Cum a mers Sinodul ? Am fost biruitori ?” La care ierarhii răspundeau: ,,Nu ! Am vândut credinţa noastră, am schimbat evlavie pe hulă (adică, dogma ortodoxă pe erezie) şi am devenit azimiţi[2]”. Oamenii îi întrebau atunci: ,,De ce ai semnat ?” ,,Din teamă de latini”. ,,Atunci [înseamnă că] latinii v-au bătut şi v-au băgat la închisoare ?” ,,Nu. Dar mâna noastră dreaptă a semnat: să fie tăiată ! Limba noastră a mărturisit: să fie smulsă !”[3]

S-a lăsat o tăcere apăsătoare. În ciuda marelui post, cea mai plină de rugăciune perioadă din an, bisericile erau goale şi nu erau slujbe: nimeni nu vroia să slujească cu cei care semnaseră unirea. În Constantinopol, revoluţia era la un pas să izbucnească. Doar Sfântul Marcu era curat la inimă şi nu avea nici un reproş în conştiinţa sa. Dar şi el suferea nemăsurat. În jurul lui se uniseră toţi râvnitorii pentru Ortodoxie, îndeosebi monahii din Sfântul Munte şi preoţii de prin sate. Întregul episcopat, întreaga curte împărătească, totul era în mâinile uniaţilor, într-o supunere absolută faţă de reprezentanţii Vaticanului, care veneau adeseori să inspecteze cum s-a realizat unirea printre credincioşi. Biserica era într-un pericol nemaipomenit; precum scria Sfântul Marcu: ,,Noaptea unirii cuprinsese Biserica”[4].

Sfântul Marcu devenise slab la trup, dar ardea cu duhul şi, din această pricină, precum scrie Ioan Evghenikos, ,,prin pronia dumnezeiască el a scăpat de pericol în chip minunat, şi cel strălucitor s-a întors în chip strălucit şi a fost apărat pentru patria mamă, fiind întâmpinat cu un entuziasm şi respect universal”. Poporul Bizanţului nu a primit unirea; în timp ce toate îndemnurile partizanilor unirii erau ignorate, predicile înflăcărate ale Sfântului Marcu au fost primite cu entuziasm, precum notează profesorul Ostrogorski[5].

Contemporanii acestor evenimente, uniaţii pasionaţi, notează cu indignare şi perplexitate lucrarea Sfântului Marcu în dauna unirii. Astfel, Episcopul Iosif de Methonensis scrie: ,,Întorcându-se din Constantinopol, Efesul a tulburat şi a zăpăcit Biserica Răsăriteană cu scrierile şi mesajele sale îndreptate împotriva hotărârilor Sinodului de la Florenţa”[6]. Arhiepiscopul Andrei de Rhodos numeşte epistolele Sfântului Marcu, pe care el le-a trimis spre întărirea Ortodoxiei, ,,cât se poate de vătămătoare” şi ,,seducătoare”[7]. Şi istoricii bisericeşti din zilele noastre, atât ortodocşi cât şi latini, recunosc că năruirea Unirii de la Florenţa s-a datorat scrierilor şi lucrării Sfântului Marcu[8].

Sfântul Marcu nu a rămas multă vreme la Constantinopol, ci curând, fără să-l înştiinţeze pe împărat, a plecat spre Efes, scaunul său, pe care este posibil ca el să nu-l fi vizitat încă, deoarece imediat după hirotonirea sa în Constantinopol el a plecat către Sinod în Italia. S-ar părea că două motive l-au determinat pe Sfântul Marcu să părăsească Constantinopolul pentru Efes: preocuparea pastorală faţă de turma sa, pe care a găsit-o el însuşi sub turci în cele mai cumplite împrejurări; şi dorinţa de a-i uni duhovniceşte în jurul său pe cei care erau râvnitori pentru Ortodoxie, deoarece câtă vreme s-a aflat în Constantinopol el a fost în realitate întemniţat în propria casă. S-ar părea că tocmai din Efes trimitea Sfântul Marcu epistolele sale, mărturisirea sa de credinţă, şi relatarea despre activitatea sa la Sinodul de la Florenţa.

În ce priveşte activitatea Sfântului Marcu în Efes, Ioan Evghenikos scrie pe scurt astfel: ,,Călătorind mult pretutindeni în tot cuprinsul regiunilor marelui Evanghelist şi Teolog Ioan, şi făcând aceasta perioade lungi de timp cu strădanii şi greutăţi, fiind bolnav; vizitând sfintele biserici suferinde, şi mai cu seamă construind biserica mitropoliei cu clădiri împrejmuitoare; hirotonind preoţi, ajutând pe cei care sufereau nedreptăţi, fie pe motiv de persecuţie, fie din vreo încercare din partea celor nedrepţi; apărând văduvele şi orfanii; ruşinând, interzicând, mângâind, îndemnând, chemând, întărind: el era, potrivit dumnezeiescului apostol, toate pentru toţi”[9].

Ioan Evghenikos relatează mai departe că deoarece sfântul se jertfise îndeajuns pe sine pentru turma sa, pe câtă vreme dorinţa sa neîncetată era singurătatea şi retragerea monahală, el a dorit în cele din urmă să plece în Sfântul Munte. Dar exista şi un alt motiv, unul mai hotărâtor, despre care Ioan Evghenikos a tăcut din raţiuni politice; Sfântul Marcu însuşi istoriseşte aceasta în una din epistolele sale: el nu avea nici o împuternicire de la autorităţi şi din această pricină şederea sa în Efes era ca să spunem aşa ilegală, şi el era silit să-şi părăsească turma, de data aceasta pentru totdeauna[10].

Vasul pe care a navigat Sfântul Marcu către Muntele Athos l-a lăsat pe Insula Limnos, una din puţinele insule care aparţineau încă Bizanţului. Aici Sfântul Marcu a fost recunoscut de autorităţile poliţieneşti şi, printr-o instrucţiune pe care o primiseră deja de la împăratul Ioan Paleologul, el a fost arestat şi întemniţat. Timp de 2 ani, Sfântul Marcu a pătimit în închisoare. Ioan Evghenikos ne dă informaţii despre această perioadă din viaţa sfântului: ,,Cine nu s-ar minuna pe bună dreptate, sau nu ar recunoaşte măreţia sufletului şi răbdarea potrivniciilor pe care el a arătat-o ? Suferind în soarele arzător şi ţinând piept lipsei celor mai necesare lucruri şi chinuit de boli care veneau una după alta ? Sau răbdând închisoare amarnică în timp ce flota nelegiuiţilor musulmani înconjura insula şi pricinuia distrugere”. O dată insula era ameninţată de dezastrul iminent de o flotă turcă care încercuise insula. Dar primejdia a trecut în mod neaşteptat, şi locuitorii au atribuit salvarea lor rugăciunilor Sfântului Marcu, întemniţat în fortăreaţă.

Sfântul Marcu nu s-a plâns niciodată de situaţia sa mizerabilă; doar într-o scrisoare putem vedea cât pătimea şi cât de mult dorea să-i ajute pe oameni. El scrie proigumenului Mânăstirii Vatopedu: ,,Noi am aflat multă mângâiere de la fraţii voştri care sunt aici, preacinstitul ecleziarh şi marele iconom şi alţii, pe care noi i-am privit ca pe nişte chipuri însufleţite de dragostea şi evlavia voastră; pentru că ei ne-au arătat dragoste şi ne-au liniştit şi ne-au întărit. Fie ca Domnul să vă răsplătească în chip vrednic pentru truda şi dragostea lor !”

Aflându-se în astfel de împrejurări dureroase, Sfântul Marcu a continuat lupta sa pentru Biserică, precum scrie în una din epistolele sale: ,,Am fost arestat. Dar cuvântul lui Dumnezeu şi puterea Adevărului nu pot fi legate, ci tot mai puternic curge şi prosperă, şi mulţi dintre fraţi, încurajaţi de surghiunul meu, răstoarnă mustrările nelegiuiţilor şi siluitorilor credinţei ortodoxe şi tradiţiilor patriei mamă”[11]. El ştia că mărturisirea sa era indispensabilă, fiindcă, precum scria: ,,Dacă nu ar fi fost nici o persecuţie, mucenicii nu ar fi strălucit, nici mărturisitorii nu ar fi primit cununa biruinţei de la Hristos şi prin isprăvile lor au întărit şi au bucurat Biserica Ortodoxă”[12].

După 2 ani, împăratul Ioan a poruncit ca Sfântul Marcu să fie eliberat şi să i se permită să meargă unde dorea el. Această eliberare a avut loc în ziua în care sunt pomeniţi cei 7 sfinţi tineri mucenici din Efes, şi Sfântul Marcu le-a dedicat un poem de mulţumire[13]. Sfântul Marcu nu mai avea puterea fizică pentru nevoinţele ascetice din Sfântul Munte; el devenise foarte slăbit, şi prin urmare s-a îndreptat către casa sa din Constantinopol.153. Sfintii Parinti si ereziile. Sfantul Marcu al Efesului VI

Ultimii 2 ani ai vieţii sale, Sfântul Marcu i-a petrecut în împrejurări grele ale bolii şi persecuţiei de către episcopatul unit şi curtea împărătească. Până în acest moment, el îi întorsese pe mulţi la Ortodoxie prin exemplul şi lucrarea sa duhovnicească[14]. Deosebit de benefică pentru Biserică a fost întoarcerea lui Gheorghe Scholarios, care a ocupat mai târziu poziţia de conducător în bătălia pentru Ortodoxie; după căderea Constantinopolului el a fost ales patriarh al Constantinopolului.

 

Gheorghe Scholarios, care va fi mai târziu Patriarhul Ghenadie al II-lea al Constantinopolului. Frescă din Mânăstirea Sfântul Ioan Botezătorul din apropiere de Serres, Grecia

 

În această perioadă, adică în ultimii 2 ani ai vieţii Sfântului Marcu, s-au petrecut multe. Patriarhii răsăriteni au condamnat Sinodul de la Florenţa şi l-au numit ,,tiranic şi necinstit” , şi au refuzat să recunoască unirea. Când mitropolitul Isidor, unul dintre trădători cei mai lipsiţi de scrupule ai Ortodoxiei, a apărut la Moscova precedat de crucea papală, el a fost arestat de marele cneaz al Moscovei Vasilie Vasilievici, şi mai târziu el a fost ajutat să fugă la Roma, unde a primit o pălărie de cardinal. Tradiţia spune că Sfântul Marcu a fost foarte bucuros de conduita marelui cneaz al Moscovei şi l-a dat de exemplu autorităţilor bizantine[15].

Cu toate acestea, chiar în Constantinopol, unirea a fost consolidată în mod semnificativ. S-ar putea spune că unirea nu numai că a devenit Biserica de stat a Bizanţului, ci a şi luat în stăpânire treptat, prin episcopat, întreaga viaţă a Bisericii. Doar unii credincioşi, clerici şi laici, adunaţi în jurul Sfântului Marcu, constituiau la acea vreme Biserica Ortodoxă. Reprezentanţii permanenţi ai Vaticanului, inclusiv cardinalul Isidor, se îngrijeau de loialitatea oficială faţă de unire a Bisericii şi curţii bizantine, punând în legătură cu aceasta de asemenea îndeplinirea făgăduinţelor papale faţă de Bizanţ.

Pericolul care ameninţa Biserica era imens, şi Sfântul Marcu era conştient de el. El înţelegea că înainte de orice altceva ar trebui să fie pusă bătălia pentru Ortodoxie, pentru – aşa cum spunea el – ,,sufletele ucise care au fost ispitite cu privire la sfinţenia credinţei”[16]. Şi el, conducătorul bătăliei, mărşăluind în fruntea armatei sale, abia mai putea să meargă, istovit de boală şi hărţuit de vicleniile oamenilor. Dar puterea lui Dumnezeu întru neputinţă se împlineşte (potrivit II Corinteni 12, 9).

 


[1] Doukas (cca 1400 - după 1462) a fost un istoric bizantin din vremea lui Constantin al XI-lea Paleologul, ultimul împărat bizantin. El este una din cele mai importante surse pentru ultimele decenii şi căderea Imperiului Bizantin în mâinile otomanilor.

[2] Azimiţi, de la azimă. Unul din cele 4 puncte din decretul de unire era folosirea azimei pentru sfânta euharistie – una din inovaţiile catolice introduse după Marea Schismă din 1054. Ortodocşii folosesc pâine dospită pentru sfânta împărtăşanie.

[3] Arhimandrit Ambrozie Pogodin, Sfântul Marcu al Efesului, p. 300.

[4] Epistola Sfântului Marcu către Gheorghe Scholarios, pt. 2.

[5] Gheorghe Ostrogorski, Istoria statului bizantin, Oxford, 1956, p. 500.

[6] Josephi Methonensis Episcopi Synaxarium Concil. Florentini. Migne, Patrologia Græca, vol. 159, col. 1105.

[7] A se vedea mărturia Arhiepiscopului Andrei de Rhodos cu privire la Sfântul Marcu al Efesului.

[8] Christopher P. Vogt, Dicţionarul teologiei catolice, vol. 6, p. 37; Buzzone, Dicţionar ecleziastic, 1955, p. 821; Meyer, Enciclopedia reală pentru protestanţi. Teologie şi Biserică, vol. 12, p. 287-288;Marea enciclopedie elenă, Atena, vol. 11, p. 105-106 etc.

[9] Sinaxarul Sfântului Marcu.

[10] Epistola Sfântului Marcu către ieromonahul Teofan din Insula Euboia, pt. 1.

[11] Epistola Sfântului Marcu către ieromonahul Teofan din Insula Euboia, pt. 1.

[12] Epistola Sfântului Marcu către patriarhul ecumenic.

[13] Publicat de Papadopoulos-Kerameis în Anekdota Ellenika, Constantinopol, 1884, p. 102-103; mai târziu de Mgr. L. Petit în Revue de l’Orient Chretien, Paris, 1923, p. 414-415.

[14] Manuil Ritorul adevereşte aceasta în Sinaxarul său pentru Sfântul Marcu.

[15] Potrivit lui A. Norov, Călătorie către cele şapte Biserici amintite în Apocalipsă, Sankt Petersburg, 1847, p. 286.

[16] Epistola Sfântului Marcu către Gheorghe Scholarios, pt. 3.