Iunie 2007. Ierarhii au transformat

Biserica Ortodoxă Română într-o … peşteră de tâlhari ! (IV)

Ca urmare a diferitelor probleme interne, relaţia dintre păstor şi păstoriţi scârţâie

Odată cu apariţia statului modern, relaţia dintre Biserică şi stat s-a transformat, astfel că preoţii au început să primească venituri stabile de la autorităţile civile. Şi în prezent clericii au venituri de la bugetul de stat, sub forma unui salariu şi de la credincioşi, sub formă de donaţii, pentru faptul că preotul este mijlocitor între Dumnezeu şi om.

Însă, preoţii de astăzi nu se mai mulţumesc cu ceea ce primesc (n.r.: este adevărat că salariul pe care-l au este neîndestulător, însă românii au fost dintotdeauna darnici şi nicicând nu şi-au neglijat păstorii) şi emit pretenţii de la credincioşi, generând uneori situaţii grozave. Preotul de tip nou pare că nu-i mai consideră pe enoriaşi fiii lui duhovniceşti pe care trebuie să-i păstorească, ci doar nişte oameni care-i datorează bani. Aşa se face că el cere tarife pentru diferite slujbe trebuincioase credinciosului, sfinte taine sau ierurgii, iar atitudinea lui faţă de cel păstorit merge până acolo unde dacă omul nu plăteşte cât i se cere, preotul nu săvârşeşte pentru el slujba cerută.

Sunt cumplite situaţiile în care oamenii nu au banii solicitaţi şi sunt jigniţi şi umiliţi de preoţi, mai ales atunci când este vorba de o înmormântare, circumstanţă tragică în care preotul ar trebui să aline durerea credincioşilor şi nu să-i calce în picioarele sentimentele. În acest context, se cuvin menţionate şi ,,afacerile” cu locurile de veci din cimitire, pe care preoţii le vând de mai multe ori, sau cer sume imense pentru ele.

De exemplu, un preot din municipiul Huşi a fost reclamat la patriarhie că ,,face afaceri cu pământul din cimitir”. Credincioşii au apelat la patriarhie, deoarece controlul făcut de Episcopia Huşilor l-a absolvit de ,,păcat”. Cimitirul a fost donat, în 1927, de un proprietar de terenuri credincioşilor din episcopie, special pentru a fi folosit ca cimitir. Însă ,,acest preot s-a apucat să vândă cimitirul pe bucăţi, cu toate că există documente legale prin care se prevede că în acest cimitir nu trebuie să se încaseze vreo taxă de acest fel” (79).

Un caz groaznic este cel al preotului Vasile Oprescu de la parohia Tudor Vladimirescu Canal, Bucureşti. Un credincios, a cărui soră a fost îngropată de preot, a refuzat să plătească o ,,donaţie” de 6 milioane de lei peste banii plătiţi pentru locul de veci şi slujba de înmormântare. Familia a reclamat cazul prin numeroase memorii la Protoieria I din capitală, care în cele din urmă a dispus efectuarea unei investigaţii care a dat dreptate familiei. Înştiinţat de rezultatul anchetei, preotul a trimis o notificare familiei cerându-i nici mai mult, nici mai puţin decât să … dezgroape moarta (80).

În urma publicării acestui caz de către cotidianul Gardianul, redacţia a primit mai multe scrisori în care alţi credincioşi relatau abuzurile aceluiaşi preot. De exemplu, groparii parohului se plâng că acesta ,,le-a oprit bani pentru asigurările sociale, dar nu i-a virat către stat”. Tot groparii susţin că preotul ,,a vândut mai multe locuri de veci în mai multe rânduri. Cu de la sine putere, Vasile a deshumat 8 cadavre înainte de expirarea celor 7 ani legali de la înhumare” !

Preotul Oprescu este învinuit de Arhiepiscopia Bucureştilor şi de alte păcate, printre care consumul de băuturi alcoolice în sfântul altar, în cancelaria parohială şi diferite restaurante, relaţii de concubinaj etc (81). Ziarele au relatat şi alte afaceri făcute de preoţi cu locurile de veci. Astfel, un preot de la cimitirul Ghencea a fost surprins când a cerut şi a primit 3.500 de euro pentru un loc de veci (82).

Un alt caz îngrozitor este relatat de Adevărul: ,,Acum 7-8 ani, un preot, cu parohia undeva la marginea Braşovului, s-a dus cu lopeţile în cimitir şi a dezgropat un rob al lui Dumenzeu care abia fusese înhumat cu câteva ceasuri mai devreme. Părintele nu-şi dăduse acordul, pare-se, din motive legate de rivalităţi mult prea lumeşti cu parohia vecină” (83). Acest caz s-a încheiat însă cu caterisirea vinovatului, dar, din nefericire, pedepsirea vinovaţilor de către forurile bisericeşti este un fenomen destul de rar.

Pentru botez se plăteşte o sumă de bani stabilită în consiliul fiecărei parohii

Şi în cazul tainei botezului, credincioşii sunt obligaţi să plătească o taxă. La parohia Sfântul Antonie cel Mare este afişată o listă cu cele necesare: ,,Cruciuliţe pentru cei prezenţi, pânză albă şi faşă, prosop de bună calitate – două bucăţi, săpun – două bucăţi, ulei de măsline, păturică pentru dezbrăcat copilul, taxă cu chitanţă - 50 de lei noi, taxă fără chitanţă - 320 de lei noi, plus 10 lei pentru cel care încălzeşte apa”.

,,Pentru a boteza un copil în Bucureşti trebuie să achiţi la biserică o sumă de bani stabilită şi votată anual în consiliul fiecărei parohii, pentru care primeşti şi o chitanţă. De multe ori, pe lângă aceasta apare şi o altă taxă, care diferă de la biserică la biserică, în funcţie de nevoi”, notează Evenimentul zilei (84). Taxele pentru săvârşirea sfintelor taine în bisericile din Bucureşti sunt mari, spre exemplu, la Domniţa Bălaşa, o cununie costă 20 de milioane de lei vechi (85).

Un alt caz de abuz a fost înfăptuit de preotul din satul Bucura, judeţul Mehedinţi, care a refuzat să boteze un copil, de supărare că tatăl acestuia nu îi reparase autoturismul distrus într-un accident rutier. La insistenţele naşilor şi ale rudelor, popa a cerut o ,,garanţie de 20 de milioane de lei vechi”. În urma presiunilor oamenilor, cărora li s-a alăturat presa, preotul a botezat copilul. La întrebările ziariştilor, el a răspuns sec: ,,Şi care-i problema ? Nu mai erau alţi preoţi ? Trebuia să găsească pe altul ! Problema cu maşina e cu totul altceva şi nu vreau să mai comentez nimic !” (86)

O nouă practică: preoţii Bisericii oficiale oferă indulgenţe !

Confruntându-se cu tot felul de situaţii dificile din punct de vedere duhovnicesc din partea celor pe care-i păstoresc şi neavând un bagaj de cunoştinţe care să-i ajute să-i îndrume pe aceştia către o viaţă curată, preoţii Bisericii oficiale apelează la metode inedite. De frică să nu-şi piardă enoriaşii, dar neştiind nici cum să-i sensibilizeze faţă de rânduielile bisericeşti obişnuite, unii preoţi au inventat taxe sau plăţi, pentru a-şi constrânge fiii duhovniceşti să înceteze a mai păcătui.

De exemplu, preotul din comuna Valea Sării, judeţul Vrancea, împreună cu consiliul parohial, a inventat ,,taxa de preacurvie”, o sumă de bani pe care trebuie să o plătească mirii care au păcătuit înainte de nuntă, iar suma nu este tocmai mică (87).

O metodă similară este practicată în Bucovina atât de preoţii ortodocşi, cât şi de cei catolici. Credincioşii fac un ,,contract scris cu Dumnezeu” la biserică. Oamenii merg la preot, îi expun problema (băutură, ţigări, jocuri de noroc, femei), ,,ascultă o rugăciune cu mâna pe Biblie şi cu o lumânare aprinsă în faţă, după care semnează hârtia care îi leagă de Dumnezeu. Se obligă astfel ca, pentru o perioadă oarecare de timp, să nu bea mai mult decât cantitatea de alcool prevăzută în adeverinţă. Apoi semnează, dau ,,un mic dar impus de preot sau cât te lasă inima” şi ies în lume mai curaţi”, relatează cotidianul Curentul.

Spre exemplu, pe o adeverinţă, care poartă ştampila Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, scrie: ,,Adeveresc prin prezenta că numitul Cristi a jurat că nu mai consumă băuturi alcoolice mai mult decât un litru de bere pe zi şi 100 de grame de tărie pe zi, până la data de 11 august 2007”. Unii credincioşi afirmă că ,,unii preoţi fac jurământul ăsta numai pentru a câştiga bani. Când te legi, plăteşti, când te dezlegi (n.r.: te poţi dezlega câteva zile, spre exemplu pentru un caz deosebit, un botez, o cununie), plăteşti. Sunt preoţi care pun taxa 50.000-100.000 de lei şi ai voie măcar puţin alcool” (88).

Comportamentele nepotrivite ale preoţilor faţă de credincioşi pot depăşi cu mult limitele celui mai elementar bun simţ. Şi acest lucru se întâmplă deoarece preoţii par să nu mai priceapă deloc însemnătatea misiunii pe care o au în lume şi responsabilitatea lor faţă de cei pe care-i păstoresc. De exemplu, un preot din comuna Ursoaia, judeţul Iaşi, a fost alungat cu pietre de credincioşii din această localitate. În noaptea de Paşti, el a ieşit din biserică şi nu a dat lumină credincioşilor. Consilierul local relatează: ,,Le-a spus la toţi că sunt nişte păcătoşi, bărbaţii sunt beţivi, iar femeile sunt amatoare de bărbaţi. Nici pasca nu a sfinţit-o din acelaşi motiv. A spus că sătenii se uită toată ziua şi noaptea la televizor, la filme desfrânate, lucru spus şi elevilor, la orele de religie”. De remarcat că şi în satul anterior în care a fost paroh, el a păţit acelaşi lucru din partea credincioşilor (89).

Preoţii nu numai că încuviinţează păcatele, dar le şi săvârşesc

Presa relatează, de asemenea, cazuri de preoţi care fură din propriile biserici, mai ales obiecte de patrimoniu pe care le vând în străinătate pentru sume foarte mari de bani. Astfel, un preot din comuna Obârşia, judeţul Bacău, a făcut ,,dispărute” 40 de icoane datând din 1870 (90), în timp ce preotul din comuna Bahna, judeţul Neamţ, a furat aproape 100 de icoane din anii 1780-1800 şi 20 de cărţi bisericeşti, vechi de peste 100 de ani (91).

Alţi preoţi se „îndeletnicesc” cu furtul banilor lăcaşului de cult în care slujesc, precum a făcut un preot din judeţul Constanţa, care şi-a însuşit suma de 39.750 de lei noi, alocaţi de primărie pentru terminarea bisericii. Nefiind la prima abatere de acest gen, cu banii sustraşi, el a plecat în vacanţă în străinătate (92).

Un alt păcat care afectează tagma preoţească este curvia. Ştiind că noul preot impus de Episcopia Buzăului şi Vrancei a fost transferat tocmai datorită unui scandal cu acest substrat, sătenii din comuna Răstoaca au refuzat să-l primească, au pus lacăt pe uşa bisericii şi au ameninţat: ,,Preferăm să ne ducem morţii la groapă fără preot, decât să-l acceptăm pe acest derbedeu, care a dat mită la episcopie 10.000 de euro ca să fie paroh la noi. Vrem un preot fiu al satului, nu mai vrem preot navetist şi nici preot fără soţie. Noi am construit cele două biserici din sat, din sărăcia noastră, şi nu le deschidem decât unui preot curat, nu unei satane”, declara un consilier parohial. Sătenii au mai spus: ,,Noi vrem să ne alegem preotul nostru, dacă nu, ne lepădăm de biserică şi trecem la sectanţi” (93).

Acesta este doar unul din cazurile relatate de presă, de preoţi cunoscuţi că au căzut în păcatul curviei, fapt care, potrivit canoanelor, îi împiedică de la a mai putea sluji vreodată cele ale preoţiei. Nu mai vorbim de preoţi beţivi, cu comportamente violente (bătăi chiar între preoţi), unii chiar ucigaşi: unul şi-a ucis soţia (94), altul a ucis un tânăr şi după o primă condamnare de 13 ani, a fost eliberat (95), iar exemplele ar putea curge în continuare.

Nici lăcaşurile monahale nu au scăpat neatinse de aceste plăgi ale modernismului

Şi la nivel monahal se resimt problemele semnalate la preoţi şi ierarhi: goana după bani, slava deşartă, prietenia cu oameni importanţi şi, bineînţeles, atitudinea îngăduitoare faţă de păcatele de moarte. De exemplu, stareţul Mânăstirii Neamţ, părintele Benedict, este acuzat de ,,executarea unor construcţii în zona lăcaşului de cult, fără a avea autorizaţii în acest sens”, problema principală fiind aceea că mânăstirea este monument istoric (96); stareţul Mânăstirii ,,Movila lui Burcel” din Moldova este, de asemenea, în conflict cu autorităţile de mediu, mânăstirea fiind situată în rezervaţia naturală ,,Movila lui Burcel” (97) etc.

Astfel, în timp ce se construiesc o mulţime de lăcaşuri noi, cele vechi sunt lăsate în paragină sau sunt tratate cu multă indiferenţă. În unele cazuri, este vorba despre lipsa fondurilor pentru restaurare, însă în altele, nepăsarea şi/sau diverse interese lumeşti îşi spun cuvântul. De pildă, Mânăstirea Sfântul Nicolae din Hagieni, judeţul Ialomiţa, construită între anii 1881-1882, se află într-o stare destul de avansată de degradare. Monahii din acest sfânt lăcaş au strâns o sumă mare de bani de la enoriaşi pentru refacerea lăcaşului. Dar, între timp, s-au răzgândit şi au ridicat un lăcaş nou, ,,dotat cu un sistem audio performant, antene de satelit, termopane şi aer condiţionat”, iar biserica veche a fost transformată în … ,,magazie de legume şi depozit pentru materiale de construcţii”.

Complexul monahal de la Dălhăuţi era alcătuit, până în 1959, din trei biserici, dintre care una ridicată între anii 1840-1855. Desfiinţarea lăcaşului a dus la ruinarea sa (sfânta masă sfârşind prin a fi acoperită de bălării), fenomen petrecut şi cu clădirile seminarului monahal de aici. Deşi Episcopia Buzăului şi Vrancei invocă lipsa fondurilor, în municipiul Buzău, în apropierea catedralei episcopale, în 2006, au fost ridicate două lăcaşuri de cult imense, iar monahii episcopiei au investit ,,sume de ordinul miliardelor în construcţii noi, gen pensiune, pentru turişti” (98).

De asemenea, între monahi şi autorităţi sau săteni izbucnesc adesea conflicte serioase, generate de retrocedările de pământ şi pădure, precum este cel de la Mânăstirea Neamţ (99) sau Agapia (100) (în cazul Mânăstirii Agapia, aceasta a primit pământ în vatra satului, unde oamenii au case).

Apoi, conducătorii şi monahii unor mânăstiri sunt implicaţi în afaceri necurate. Stareţa Mânăstirii ,,Dintr-un Lemn” ,,a eliberat acte false şi a contribuit la nejusta deposedare a terenurilor unei familii” (101); la Mânăstirea Sangeap-Basaraba, de lângă Hârlău, judeţul Iaşi, a izbucnit un scandal de proporţii, conducerea lăcaşului fiind acuzată de ,,falsificarea grosolană a mai multor file din registrul agricol al comunei Scobinţi pentru a obţine aproape 50 de hectare de vie, care nu au fost niciodată în proprietatea mânăstirii” (102) etc.

O altă „afacere” monahală este construirea de pensiuni sau chilii de lux pentru turişti. În obiceiul mânăstirilor româneşti a fost dintotdeauna primirea de oaspeţi, mai ales cu ocazia marilor praznice şi a hramurilor, ospătarea drumeţilor şi a celor doritori să se hrănească duhovniceşte din bogăţia Ortodoxiei. Însă, acest obicei frumos, născut din dragostea de aproapele a monahului şi milostenia pe care el o poate face faţă de semenii lui, a fost transformat într-o afacere. Astfel, în vreme ce unele mânăstiri nu cer nimic de la cei care se bucură de ospitalitatea lor, precum este cazul Mânăstirii Dobrovăţ, sau au taxe modice, altele oferă cazare la preţuri foarte mari.

De pildă, de Paşti, la Mânăstirea Agapia, o noapte costă 15 lei, la Durău şi Putna 70 de lei. La Mânăstirea Neamţ, tariful pentru ,,un apartament mobilat şi utilat la centrul socio-cultural ajunge până la 30 de euro pe noapte” (103). În apropierea praznicului Învierii Domnului, ziarele scriau: ,,Chiliile sărăcăcioase de altădată au devenit amintire. Termopane, draperii verticale, paturi duble cu saltele relaxa, covoare pluşate şi băi moderne sunt doar o parte din condiţiile de care pot beneficia pelerinii care aleg să se cazeze la mânăstire. Gresia, faianţa şi cabinele de duş au luat locul băilor comune din spatele chiliilor, iar în sălile de mese, credincioşii pot urmări, dacă vor, chiar programe TV pentru că unele mânăstiri au programe prin satelit. «Ne-am adaptat şi noi cerinţelor, ca pelerinii care vin la noi să se simtă ca acasă»” (104), declara o monahie.

Această modernizare a lăcaşurilor monahale face parte, de fapt, din planul de aliniere a lumii ortodoxe la mentalitatea seculară a societăţii contemporane. Astfel, în vreme ce credinciosul de odinioară mergea la mânăstire şi regăsea în acel spaţiu duhul autentic ortodox, înscris în tradiţia şi asceza locului, astăzi el găseşte în mânăstiri acelaşi duh al lumii de unde a venit, plin de confort şi lipsit de orice urmă de ortodoxie.

Ca urmare a abaterii de la regulile sale, lumea monahală dezvoltă, la rându-i, probleme inedite

O altă problemă întâlnită în mânăstirile Bisericii oficiale sunt abuzurile de tot felul pe care le săvârşesc conducătorii asupra monahilor lor. Acestea încep de la abuzuri verbale, pedepse corporale, abuzuri fizice pentru ,,educarea de tip nou” a monahilor, până la acte care depăşesc orice imaginaţie. Cei ,,încăpăţânaţi” sau care „recidivează” sunt, în general, îndepărtaţi din mânăstiri (105).

Un exemplu îl reprezintă cele relatate de o monahie în scrisoarea următoare: ,,M-am plecat cu multă smerenie maicii stareţe, rugând-o să mă primească din nou în mânăstire. Maica stareţă nu voia să mă mai primească, spunea că a primit ordin de la prea sfinţitul să nu mă primească. Iar eu iarăşi am stăruit foarte mult pe lângă maica stareţă să mă primească în mânăstire, cerându-mi singură canon. Maica stareţă m-a primit, mi-a dat canon 3 ani de zile să muncesc la grajd. După 3 ani de canon, m-am întâlnit cu prea sfinţitul la mânăstire, cerându-i iertare şi blagoslovenie pentru a vieţui în continuare la mânăstire. Prea sfinţia sa a fost bun ca de fiecare dată. Îi mulţumesc, rugându-l pe bunul Dumnezeu şi Maica Domnului să-i dea sănătate şi ani lungi de păstorire. După 6 ani de zile, am fost exclusă din mânăstire pe acelaşi motiv din anii trecuţi”. „Cu adâncă smerenie, vă rog să binevoiţi prin prezenta cerere a-mi aproba revenirea în mânăstire, fiind vieţuitoare din anul 1990. Menţionez că am făcut ascultare cu dragoste, acolo unde mi s-a cerut, şi doresc până la sfârşitul vieţii să rămân vieţuitoare în această mânăstire. Cu smerite metanii, vă sărut mâna, monahia F.”

Abuzurile nu se opresc aici. Nu este prima oară când ajunge la urechile românilor că s-ar petrece astfel de fapte cu totul reprobabile în sânul Bisericii Ortodoxe Române. Însă cotidianul de largă audienţă România liberă consemnează pe larg aceste lucruri, având dovezi. Într-o scrisoare adresată ziarului, un preot ortodox, ,,intelectual cu înaltă conştiinţă eclesială”, declara:

,,Poate se va face ceva să se pună capăt sclavagismului monahal ortodox. Nu uitaţi că patriarhul Teoctist, dar şi alţi câţiva ierarhi au făcut şi fac comerţ cu călugăriţe, pe care le trimit ierarhilor din Grecia, Cipru şi Ierusalim. În palatele multor ierarhi greci de acolo sunt sclave călugăriţe românce. De altfel, cu câţiva ani în urmă, de la Patriarhia greacă din Ierusalim a fost trimisă o călugăriţă în coşciug. Toate aceste călugăriţe românce sunt servitoarele şi sclavele ierarhilor greci ! Mai mult, până şi mitropolitului grec dintr-un mare centru european i-a fost trimisă o călugăriţă româncă. Trebuie spus adevărul întreg: călugăriţele intră în monahism nu doar să gătească, ci să spele lenjeria ierarhilor şi să fie folosite la orice (…). În România, ca şi în eparhiile ierarhilor români de peste hotare, măicuţele sunt folosite ca sclave. Când este trimis un ierarh român peste hotare, pleacă însoţit de cel puţin o măicuţă. În prezent, atât ierarhii români din ţară, cât şi cei din străinătate, au în ascultare mai multe călugăriţe servitoare …” (106).

O altă plagă a lumii monahale este sodomia, ascunsă şi tolerată de stareţi sau chiar practicată de aceştia. Un exemplu îl constituie stareţul de la Mânăstirea Cernica, în jurul căruia s-a dezvoltat în urmă cu câţiva ani un scandal enorm. Presa mai relatează şi alte mărturisiri grozave, despre care nici nu vrem să mai vorbim …

Surprinzător şi nu prea, „simptomele” prezente în sânul Bisericii Ortodoxe Române sunt manifeste şi în sânul altor Biserici Ortodoxe surori

Situaţia Bisericii Ortodoxe Române nu este un caz singular printre Bisericile Ortodoxe surori, care împărtăşesc aceeaşi mentalitate, de tip nou. Fără a intra în amănunte, vom da doar câteva exemple. În Patriarhia Moscovei, Mânăstirea Nicolo-Ugreshsky, direct subordonată patriarhiei, a câştigat, în 1995, 350 de milioane de dolari din vânzarea alcoolului, în vreme ce Departamentul de relaţii externe al Patriarhiei Moscovei a câştigat 75 de milioane de dolari din vânzarea tutunului, fapt ce i-a atras porecla Tobacco-Chiril, şefului acestui departament, Mitropolitul Chiril de Smolensk. De asemenea, patriarhia rusă face comerţ cu diamante, aur şi petrol, în combinaţie cu Lukoil (107).

În 2005, Biserica Ortodoxă a Greciei a fost zguduită de un scandal monstruos. Ierarhii şi preoţii greci au fost acuzaţi de fapte grave de corupţie, desfrânare şi sodomie, trafic de droguri, conturi ilegale, fiind arestaţi mitropoliţi şi ajungându-se cu ancheta până la apropiaţi ai Arhiepiscopului Hristodul al Atenei şi întregii Grecii (108).

Din cauza ieşirii din hotarele Tradiţiei sale şi a încălcării rânduielilor şi canoanelor, Biserica Ortodoxă Română se află într-un impas fără precedent în istorie

În acest serial, am încercat să prezentăm, pe scurt, diferite fapte petrecute în sânul Bisericii oficiale, rămânând ca într-un viitor apropiat, în măsura posibilităţilor, să prezentăm diferite învăţături propovăduite de păstorii ei, neconforme cu tradiţia ortodoxă. Scopul nostru nu a fost de a denigra Biserica oficială, nici de a o pune la stâlpul infamiei, ci de a contura, cu realism, problemele cu care se confruntă.

Am scris cu mâhnire rândurile de mai sus, ca un creştin care nu are cum să se bucure când citeşte cele relatate, cu atât mai mult cu cât se întâmplă în ţara lui şi într-o Biserică care aparţine Ortodoxiei. Însă, trebuia să prezentăm această pleiadă de fapte, chiar dacă dureroase, uneori chiar ruşinoase, pentru a mărturisi adevărul: toate acestea se întâmplă, fac roade şi chiar rădăcini în Biserica Ortodoxă Română, pentru că ierarhii ei au deschis uşa modernismului şi duc Biserica în forţă către secularizare. Precum spune Însuşi Mântuitorul: ,,Cum poate cineva să in­tre în casa celui tare şi vasele lui să le jefuiască, de nu întâi va lega pre cel tare ? Şi atunci va jefui ca­sa lui” (Matei 12, 29).

Într-adevăr, tari au fost întotdeauna ierarhii ortodocşi care au stat neclintiţi în credinţă şi au respectat cu stricteţe rânduielile apostoleşti şi soborniceşti ale Ortodoxiei. Dar atunci când ei şi-au plecat cugetul şi paşii către cele străine de învăţătura dumnezeiască – ceea ce echivalează cu înrobirea (legarea) lor – duşmanii Bisericii au putut jefui averea ei ...

Se merită, de asemenea, precizat faptul că cele de mai sus nu conduc la concluzia că tot clerul Bisericii oficiale face astfel de fapte, sau că toţi credincioşii de stil nou sunt asemenea păstorilor lor. Cu siguranţă, există oameni cu adevărat credincioşi în Biserica Ortodoxă Română, clerici şi laici deopotrivă, care se străduiesc să ducă o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu. De altfel, cum vieţuim pe aceleaşi plaiuri, ortodocşi de stil vechi şi de stil nou, fiecare dintre noi avem cunoscuţi în preajma noastră şi ştim că aşa stau lucrurile.

Însă, având în vedere că uşa Bisericii oficiale este deschisă către tot felul de încălcări ale Tradiţiei, care deja îi afectează viaţa, mărturie stând tocmai faptele expuse în acest serial, orice credincios care trăieşte în sânul ei se află în pericol. Deoarece, prin ceea ce lucrează, păstorilor lui li se potrivesc prea bine cuvintele Mântuitorului:

,,Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici ! Că zeciuiţi izma şi mărarul şi chimenul, şi aţi lăsat cele mai grele ale legii: judecata şi mila şi credinţa; acestea se cădea să le faceţi, şi acelea să nu le lăsaţi”,

,,Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici ! Că vă asemănaţi mormânturilor celor văruite, care din afară se arată frumoase, iar dinlăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de toată necurăţia. Aşa şi voi: dinafară vă arătaţi drepţi oamenilor, iar dinlăuntru sunteţi plini de făţărie şi fărădelege”,

,,Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici ! Că închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi, nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi” ! (Matei 23, 23, 27-28 şi 14)

Sofia Petcu

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 38/noiembrie-decembrie 2007