Ne îndreptăm către Sodoma ? (X)

Datorită atitudinii pe care o are faţă de homosexualitate, Biserica Ortodoxă este acuzată că îngrădeşte libertatea sexuală

Astfel, domnul Sorin Alexandrescu afirmă: ,,În multe societăţi, şi din motive foarte diferite, a fost reprimată atât libertatea sexuală, cât şi conştientizarea faptului că aceasta se află în centrul vieţii personale a fiecăruia. Oroarea - sau spaima de sexualitate - a existat atât în comunităţile religioase, cât şi în societăţile pe cale de secularizare din burghezul secol al XIX-lea ori în comunismele şi fascismele secolului nostru. (...) Confuzia majoră este aceea dintre dreptul pe care societatea i-l dă unui individ de a face o anume opţiune şi provocarea, dacă nu chiar promovarea acestei opţiuni. Pornind de la această confuzie, implicită sau deliberată, este uşor de alunecat spre reprimarea unei anumite opţiuni, pentru a ,,feri” publicul de primejdie”.

Pe marginea afirmaţiilor lui Sorin Alexandrescu, ar fi de făcut câteva comentarii. În primul rând, Biserica lui Hristos nu propovăduieşte o lipsă de libertate sexuală, din contră, precum spune Sfântul Apostol Pavel: ,,Toate îmi sunt slobode, dar nu toate îmi sunt de folos; toate îmi sunt slobode, ci eu nu voiu să fiu biruit de ceva” (I Corinteni 6, 12). Mai degrabă, Biserica propovăduieşte omului o viaţă cumpătată şi curată, calea împărătească; ea îl sfătuieşte pe om ce este bun şi ce este rău pentru el, lucruri demonstrate, de altfel, de experienţa milenară a civilizaţiei umane. La urma urmei, dacă cineva vrea să nege învăţătura Bisericii, nimeni nu-l opreşte, însă el va nega, odată cu aceasta, înţelepciunea pe care omul a acumulat-o, şi va cădea în tot felul de greşeli.

Se poate aduce, bineînţeles, argumentul că, în trecut, ca şi astăzi, au existat şi există slujitori ai Bisericii care impun un anumit fel de viaţă, care se poate traduce cu uşurinţă ca subscriind unei reprimări a libertăţii sexuale personale. Cu toate acestea, omul trebuie să facă o distincţie între cei care, poate, nu reuşesc să aducă motivaţii sau dovezi în favoarea afirmaţiilor lor - referindu-ne la cei de mai sus, care, chiar în lipsa unei argumentări, au de partea lor un întreg tezaur de înţelepciune -, şi cei care impun, fără a se bizui pe vreo învăţătură, un comportament anume.

Aşadar, este fals a se afirma că Biserica, prin învăţătura ei, impune un comportament anume sau încearcă să îngrădească libertatea sexuală a omului. Ea nu impune, nici nu îngrădeşte, ci cheamă omul la raţiuni mai înalte decât cele legate de dorinţele trupeşti şi, prin aceasta, vrea să-l ajute pe om să se ridice la nobleţea sa firească. Şi, de vreme ce Hristos îl cheamă la adevărata libertate, la eliberarea de toate încarcerările trupeşti şi sufleteşti, nu se poate spune că Biserica Lui propovăduieşte vreo formă de oprimare. În fine, Biserica, prin natura ei, caută să-l ferească pe om de primejdie, ori aceasta nu echivalează defel cu privarea de libertate.

,,Recenta polemică i-a grupat în două tabere la fel de combative pe intelectuali şi pe oamenii în sutană, deşi se presupune că aceste două categorii n-ar trebui să se excludă”, spune domnul Iulian Băicuş

Într-adevăr, atât intelectualii, cât şi oamenii Bisericii ar trebui să se afle de aceeaşi parte a baricadei, de partea a ceea ce înseamnă, cu adevărat, civilizaţie. Uneori, există coeziune între cele două tabere, alteori însă se ajunge la divergenţe serioase, în principal din cauza unei neînţelegeri, de către elita intelectuală, a ideii de Biserică. Cu toate acestea, în ce priveşte involuţia civilizaţiei umane la acest început de mileniu, ambele categorii cad de acord. Astfel, Iulian Băicuş susţine: ,,Alunecarea societăţii moderne spre hedonism (n.r.: hedonismul este concepţia etică potrivit căreia scopul vieţii este plăcerea şi, conform cu acest concept, se dezvoltă un cult al plăcerii), un model societal construit doar în jurul principiului plăcerii, ţine de platonism, de teoria androginului şi de valori ale filozofiei precreştine”.

Prin urmare, se recunoaşte, printre reprezentanţii intelectualităţii româneşti, o întoarcere la valorile precreştine, care au fost odată judecate ca fiind inferioare învăţăturii lui Hristos. Suntem nevoiţi oare să ne întoarcem la retorica Sfinţilor Părinţi ai Bisericii din primele veacuri creştine şi să vorbim oamenilor de astăzi despre decăderea şi perversitatea de care musteşte păgânismul contemporan ? Iar dacă ne aflăm într-o societate modernă, cum se face că ne-am întors înapoi, la obiceiurile barbare, grosolane şi cu totul de ocară ale înaintaşilor noştri din antichitate ? Că ni se întâmplă şi nouă acum ,,pilda cea adevărată: câinele s-a întors la borâtura sa şi porcul scăldat la mocirla tinei” (II Petru 2, 22) ...

Horia Bernea vădeşte ridicolul discutării şi accentuării peste măsură, în societate, a problemelor de natură sexuală

De asemenea, Horia Bernea remarcă: ,,Interzicerea prozelitismului homosexual din articolul 200 al codului penal este un lucru folositor în încercarea de a bara puţin calea ridicolului existenţial al unor dezvoltări recente din societatea occidentală. Ştiu că lumea e condusă, în bună măsură, de o mafie homosexuală, dar asta nu trebuie să ne impresioneze prea tare. A merge ,,în ton cu spiritul vremii” este un lucru pozitiv, dar e un act în care trebuie să domine discernământul. În general, e jenant că realitatea ne obligă să vorbim despre şi să dezbatem lucruri ce au un caracter intim. Problemele de mare interes, cele ale Bisericii şi ale credinţei de exemplu, au devenit lucruri de interes privat, iar problemele intime legate de sex au ajuns lucruri de interes general ... !”

Într-adevăr, acest lucru este cu atât mai jenant cu cât ceea ce se încearcă a se pune în evidenţă vădeşte mai degrabă animalul din om, decât vreo latură superioară a umanităţii. Este pozitiv faptul că mai există, printre intelectuali, persoane care îndrăznesc să critice comportamentul exhibiţionist şi perversiunile de natură sexuală din societatea contemporană. Şi marii gânditori din antichitate, oamenii de cultură, filozofii şi scriitorii, găseau de cuviinţă să critice, fiecare prin instrumentele pe care le avea la îndemână, moravurile societăţii în care trăiau. În ce priveşte Biserica, ar fi fost, mai degrabă, anormal ca ea să nu ia atitudine faţă de un astfel de afront la bunele moravuri ale societăţii.

În realitate, polemica dintre intelectualii români şi oamenii în sutană este lipsită de temei

Se pare că, de fapt, intelectualii români au avut prea puţin cunoştinţă de adevăratul motiv pentru care Biserica Ortodoxă s-a opus, destul de vehement, abrogării articolului 200 din codul penal. Pentru a înţelege pe deplin poziţia Bisericii, mai întâi trebuie să cunoaştem textul articolului 200:

,,Articolul 200 din codul penal, în vigoare din 14 noiembrie 1996: 1). Relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex, săvârşite în public sau dacă au produs scandal public, se pedepsesc cu închisoare de la 1 la 5 ani. 2). Fapta majorului de a avea relaţii sexuale cu un minor de acelaşi sex se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi. 3). Relaţiile sexuale cu o persoană de acelaşi sex în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau prin constrângere se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi. 4). Dacă fapta prevăzută în alin. 2 şi 3 are ca urmare vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi, iar dacă are ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25 ani şi interzicerea unor drepturi. 5). Îndemnarea sau ademenirea unei persoane în vederea practicării de relaţii sexuale între persoane de acelaşi sex, precum şi propaganda ori asocierea sau orice alte acte de prozelitism săvârşite în acelaşi scop se pedepsesc cu închisoare de la 1 la 5 ani”.

Aşadar, prin acest articol nu sunt condamnate propriu-zis actele homosexuale, ci doar cele săvârşite în public sau care produc scandal public (alin. 1), cele cu minori (alin. 2), violul (alin. 3 şi 4) şi îndemnarea sau ademenirea către astfel de acte şi promovarea lor în societate (alin. 5). Abrogarea articolului 200 echivalează practic cu libertatea deplină a celor care cad în păcatul sodomiei de a se manifesta în public, de a îndemna şi ademeni persoane spre obiceiurile lor şi de a-şi promova mentalitatea.

Prin iniţiativele sale, Biserica Ortodoxă a căutat să preîntâmpine propagarea în societate a unor comportamente indecente şi chiar obscene, care sunt de nedorit atât din partea homosexualilor, cât şi a heterosexualilor. Biserica nu a vrut să facă discriminare, nici să acuze vreo categorie de oameni, ci doar a cerut decenţă. Aşadar, ea nu s-a amestecat în probleme personale, realmente private, ci în ceea ce ţine de domeniul public.

Faptul că intelectualii români au avut prea puţin cunoştinţă despre esenţa problemei este vădit de comentariile lor pe marginea acestei dispute. Astfel, domnul Sorin Alexandrescu, precum am scris mai sus, a afirmat: ,,Confuzia majoră este aceea dintre dreptul pe care societatea i-l dă unui individ de a face o anume opţiune şi provocarea, dacă nu chiar promovarea acestei opţiuni”. El aduce în discuţie o confuzie care nu a avut loc: nu s-a pus problema îngrădirii libertăţii sexuale a omului, ci a fost propulsat ,,dreptul” de a provoca şi chiar a promova opţiunea particulară a unui individ în societate !

Însă, în vreme ce poziţia lui Sorin Alexandrescu este una moderată, Mircea Cărtărescu, cunoscut pentru ieşirile sale la rampă, zgomotoase, se înscrie în aripa radicală, când spune: ,,În ciuda presiunilor unor grupuri filistine şi intolerante, parlamentul va corecta ruşinoasa eroare din constituţie”. Dintr-o singură frază, domnia sa îşi declină statutul. Mai întâi, îi numeşte filistini şi intoleranţi pe cei care se opun manifestării în public a homosexualilor şi propagandei lor. Filistin este o persoană care vădeşte lipsă de spirit şi de inteligenţă, notează dicţionarul explicativ al limbii române. Aşadar, potrivit părerii lui Mircea Cărtărescu, a avea principii şi a ţine la bunele moravuri ale societăţii, la decenţa în conduită şi altele, înseamnă a fi lipsit de spirit şi inteligenţă.

Apoi, el nici nu ştie că ,,ruşinoasa eroare” care constituie subiectul disputei nu se află în constituţie, ci în codul penal ...

Având în vedere cele de mai sus, înclinăm să credem că această dispută a fost împinsă de anumite curente din societate într-o direcţie eronată, pentru a masca adevărata miză a abrogării articolului 200 din codul penal. Ce s-a urmărit în realitate ? Ce presupune concret abrogarea articolului 200 şi ce abuzuri se pot naşte din lipsa unei legislaţii care să prevină anumite fenomene ?

Partenie Filipescu

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 32 (4/2004)