Ne îndreptăm către Sodoma ? (IX)

În anul 2000, când Camera Deputaţilor a pus în discuţie, pe ordinea de zi, un proiect de lege prin care se legifera homosexualitatea, presa laică s-a limitat la a relata acest eveniment legislativ, fără să comenteze în nici un fel. Cotidienele bucureştene au acordat foarte puţin spaţiu acestui subiect, fiind expus faptul în sine, fără a se mai prezenta disputa existentă pe marginea acestei chestiuni dintre specialişti în drept, sociologi, psihologi sau ierarhi ai Bisericii.

Presa ortodoxă a dat mai multă atenţie acestei iniţiative legislative, astfel că periodice precum ,,Vestitorul Ortodoxiei”, oficiosul Patriarhiei Române, ,,Renaşterea”, publicaţia Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, ,,Porunca Iubirii”, ,,Deisis”, ,,Telegraful Român”, ,,Icoana din adânc” etc au publicat diverse articole având ca temă homosexualitatea şi legiferarea ei în România. Faţă de această iniţiativă legislativă, dar şi faţă de luarea de poziţie a Bisericii Ortodoxe Române, elita intelectuală a reacţionat destul de puternic. Este de remarcat faptul că, mai înainte de orice, reacţia intelectualităţii româneşti s-a caracterizat printr-o opoziţie vădită faţă de instituţia Bisericii, ca şi faţă de relaţia dintre Biserică şi statul laic, respectiv dintre Biserică şi comunitate.

Astfel, personalităţi de vază ale societăţii româneşti au ridicat obiecţii faţă de scrisorile de protest ale sinodului român către Parlamentul României din iulie şi septembrie 2000. Într-o primă fază, ei au criticat faptul că Biserica a făcut apel la Parlamentul României pentru a nu îngădui legiferarea acestui păcat strigător la cer, ca ulterior critica lor să atingă şi din alte puncte de vedere instituţia Bisericii. Obiectiv vorbind, Biserica nu a greşit făcând apel la demnitarii români pentru ca aceştia să apere unele principii morale ale societăţii, iar în ce priveşte restul acuzelor aduse Bisericii situaţia este mai mult decât discutabilă.

Mai degrabă, Biserica Ortodoxă Română ar putea fi acuzată de faptul că a vorbit prea puţin despre vătămarea pe care o aduce acest păcat nu numai omului ca individ, ci întregii societăţi. Mai degrabă, Biserica ar putea fi acuzată că nu şi-a susţinut poziţia mai temeinic, cu argumente pe care lesne le-ar fi găsit în Tradiţia sa, în scrierile Sfinţilor Părinţi şi, în primul rând, în Scriptură în învăţătura Mântuitorului. Ierarhii Bisericii au greşit, poate, că nu au făcut apel la mass-media pentru a-i pune în temă pe credincioşi despre această problemă arzătoare şi a-i învăţa cum s-o privească din punct de vedere duhovnicesc. Şi dacă mass-media laică, anume posturile de televiziune româneşti sau presa, nu ar fi fost interesate să colaboreze cu Biserica pentru a realiza emisiuni sau articole de ansamblu despre păcatul sodomiei, glasul ierarhilor ortodocşi s-ar fi putut face auzit cu mai multă putere măcar în presa religioasă. Dar, la urma urmei, ce reproşează intelectualitatea românească Bisericii Ortodoxe şi ce atitudine are faţă de păcatul sodomiei ?

Intelectualii români consideră că în societatea noastră există ,,două tabere: intelectuali şi oamenii în sutană”

Periodicul ,,Observator cultural”, săptămânal de informaţie şi analiză culturală, editat de Fundaţia Cultura XXI, în numărul 31 (26 septembrie - 2 octombrie 2000), la rubrica ,,Anchetă”, pune în discuţie perspectiva dezincriminării homosexualităţii prin abrogarea articolului 200 din Codul Penal. Autorii acestei anchete au adresat următoarele întrebări unor personalităţi intelectuale, scriitori, artişti etc: 1) Cum priviţi dezincriminarea homosexualităţii prin modificarea articolului 200 din Codul Penal ? şi 2) Consideraţi că scrisoarea adresată Parlamentului de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române este o intruziune în activitatea legislativă ? Cum priviţi atitudinea Bisericii Ortodoxe Române pe această temă ?

La aceste întrebări au răspuns mulţi intelectuali contemporani, care au avut opinii diverse, cele mai multe fiind împotriva Bisericii şi a poziţiei acesteia faţă de păcatul curviei peste fire. Vom expune aceste opinii, prezentând pe rând învinuirile aduse Bisericii şi încercând, în acelaşi timp, să arătăm că ele sunt nefondate.

A făcut sinodul român presiuni asupra Parlamentului României în problema homosexualităţii ?

O primă acuză adusă Bisericii este aceea că prin scrisorile de protest adresate Parlamentului României, Biserica s-a amestecat în treburile interne ale parlamentului şi a căutat să facă presiuni asupra demnitarilor români pentru a-şi impune punctul de vedere. De pildă, dl Sorin Alexandrescu, profesor universitar şi director al Centrului de Excelenţă în Studiul Imaginii (CESI) din cadrul Universităţii din Bucureşti, afirmă: ,,Aparent, sinodul face presiuni, lobby sau reclamă unor valori în care crede, la fel cum Asociaţia ,,Accept” (n.r.: asociaţie care apără drepturile minorităţilor sexuale, printre care se numără şi homosexualii) din Olanda îşi susţine propriile sale valori. Cele două demersuri nu sunt însă echivalente. Sinodul urmăreşte impunerea propriilor valori întregii societăţi, căci senatul întreaga societate o reprezintă, inclusiv pe acei români care nu sunt credincioşi, ori nu sunt ortodocşi. ,,Accept” dimpotrivă, apără doar drepturile membrilor asociaţiei, fără a impune nimic restului societăţii”.

O opinie mai obiectivă are dl Mircea Anghelescu, profesor universitar la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti: ,,Nu ştiu dacă scrisoarea sinodului către parlament este o intruziune în activitatea legislativă; cred că oricine, şi cu atât mai mult o instituţie atât de respectabilă (şi respectată, după sondajele de opinie) are dreptul să se adreseze parlamentului în probleme specifice. Mai departe, democraţia îşi spune cuvântul (...)”. În acelaşi ton vorbeşte Horia Bernea († 2000), fost director al Muzeului Ţăranului Român: ,,Consider că scrisoarea adresată parlamentului e firească, mai puţin ameninţarea cu referendumul. Atitudinea Bisericii Ortodoxe Române nu are cum să fie altfel, ea este conformă cu Sfânta Scriptură şi cu Tradiţia creştină, mediteraneană şi europeană”.

Însă, în vreme ce titraţi precum Sorin Alexandrescu sau Mircea Anghelescu îşi exprimă părerea, pro sau contra, într-un mod ce cadrează cu statura lor intelectuală, nu acelaşi lucru se poate spune despre unii confraţi de-ai lor, a căror exprimare abundă de injurii: ,,act pripit, trufaş şi lumesc al unei instituţii care evident aspiră azi la o putere şi o poziţie în stat pentru care nu are nici un fel de justificare morală”, ,,naţionalism primar, dogmatism şi intoleranţă” (Mircea Cărtărescu); ,,act abuziv”, ,,gândire fanatică, inchizitorială, care nu îngăduie ceea ce Însuşi Dumnezeu a lăsat” (Nora Iuga), ,,elaborat fariseism”, ,,politica ipocrită este de altfel o veche specialitate a acestei instituţii” (Gabriel Andreescu) etc.

Principiile morale ale unei societăţi nu trebuie să varieze în funcţie de politica internă sau externă a statului laic

Într-adevăr, precum spune Mircea Anghelescu, în virtutea legilor democratice atât de aclamate, oricine poate face apel la Parlamentul României, cu atât mai mult o instituţie, asociaţie sau organizaţie, indiferent care ar fi aceasta, indiferent dacă este respectabilă sau nu. În ce priveşte conţinutul scrisorilor, el este destul de echilibrat, iar tonul acestora potrivit cu gravitatea subiectului tratat, ca şi a situaţiei în sine. Cei care au analizat şi despicat în amănunt posibilele nuanţe ale acestor texte, n-au făcut decât să dea dovadă de maliţiozitate şi să-şi vădească aversiunea faţă de instituţia Bisericii. În principal, aversiunea lor este grefată pe greşelile pe care le-au făcut ierarhii ortodocşi în anii comunismului – greşeli pe care le atribuie Bisericii ca instituţie – şi, nu în ultimul rând, pe o înţelegere eronată a noţiunii de Biserică.

În plus, prin scrisorile adresate parlamentului, Biserica nu s-a amestecat în treburile interne ale acestui for, ci a căutat să gestioneze problema duhovnicească pe care o ridică păcatul curviei peste fire în societatea românească, problemă care este a unei comunităţi pe care ea o are în păstorire. Însă această judecată a stării de lucruri implică o cunoaştere şi o acceptare a rolului Bisericii într-o societate, aspect de care unii intelectuali români se pare că fac abstracţie, voit sau nevoit.

Partenie Filipescu

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 31 (3/2004)