Ne îndreptăm către Sodoma ? (III)

Pentru o antropologie creştină a homosexualităţii

Pentru a măsura gradul solidarităţii sociale, sociologul se foloseşte de acele mărimi prin care poate determina nivelul mediu al ,,moralităţii publice” sau ,,generale” dintr-o societate şi, evident, variaţia acestei moralităţi medii, în timp şi în spaţiu, de la o zonă la alta. Sociologul apreciază că măsurătorile statistice referitoare la alcoolism, crime, violenţă, divorţ, homosexualitate etc reprezintă indicatorii prin care putem măsura nivelul ,,imoralităţii medii” dintr-o societate ori, cu un termen mai neutru, al ,,demoralizării generale” (adică al slăbirii efectului de integrare generală a societăţii).

Societatea este indestructibilă şi integratoare în ins. Când această unitate lăuntrică este afectată, forţa demoralizării sociale se compune în individ sub forma răului care-l distruge sau care distruge (sinucidere, alcoolism, crimă, homosexualitate etc). Pentru ca această forţă să devină eficientă, ea trebuie să distrugă stăvilarul sufletesc al individului şi să permită manifestarea liberă de orice regulă a ,,pasiunilor oarbe”. Acest ,,stăvilar” este, în viziunea sociologiei solidariste, de aceeaşi natură cu conştiinţa colectivă sau comună a societăţii respective. De îndată ce a fost depăşit pragul critic, de cedare a unităţii interioare, se declanşează fenomenul negativ.

Din punct de vedere sociologic, homosexualitatea este un fenomen de răsturnare axială a orientării sexuale a indivizilor, astfel că în locul orientării spre persoane de sex diferit, în individ se dezvoltă o atitudine de orientare spre persoane de acelaşi sex. Această răsturnare presupune o restructurare a întregii baze axiologice a personalităţii, iar lucrul acesta este posibil dacă societatea şi-a pierdut puterea de reacţie la acele curente care o pot dezorganiza. Lewis Mumfor apreciază că în secolul al XX-lea, de pildă, s-a declanşat un asemenea curent, pe care el l-a denumit ,,revolta sexuală”. Societatea europeană n-a mai reuşit după aceea să opună nimic acestui uriaş front de val al sexualităţii. Tot răul ei pare a-şi avea rădăcinile în această debordare a sexualităţii peste puterea de rezistenţă a ,,stăvilarului culturii tradiţionale”.

În mod curios, Freud a explicat fenomenul prin ,,constrângerile culturii” şi, oricum, l-a integrat în clasa ,,nevrozelor sexuale” (Mai târziu, un alt psihanalist, Adler, a formulat o ,,teorie politică a nevrozei”, avertizând că, alături de rostogolirea valului sexualist, societatea europeană suferă de o altă mare energie anarhică, instinctul puterii). Spiritul devine, în viziunea lui Freud, duşmanul corpului şi sursa răului. Aceasta este răsturnarea anticreştină a lui Freud. În creştinism, lucrurile sunt oarecum pe dos: Duhul Sfânt, deci spiritul, este sursa de eliberare a corpului şi de salvare sufletească. La Freud, dimpotrivă, libertatea este biologică şi are rădăcini în corp. Spiritul este denunţat ca o forţă care încercuieşte omul. Acelaşi lucru îl susţine Marx. Eliberarea omului vine nu din procesele sufleteşti, ci din procesele de ordin material, astfel încât libertatea este echivalentă cu accesul la hrană, la clasele de plăceri şi la bani.

Aşa se ajunge la concluzia paradoxală că tocmai clasa cea mai încercuită materialiceşte este considerată clasa eliberatoare cu condiţia eliberării de religie şi de orice alte consideraţiuni idealiste mai înalte pentru a se concentra asupra revendicărilor pur materiale. Aceasta este marea eroare a lui Marx şi popoarele au plătit-o scump. Toate ,,revoluţiile” ordinii materiale şi biologice (de la cea economică la cea biologică sau sexuală, cum a fost denumită) s-au dovedit a fi încadrări prelungite ale crizei în forma ei acută. Adevărul eliberator al neamurilor şi al omului este Iisus Hristos, nu Marx ori Lenin ori Freud, cei care au predicat eliberarea omului prin libertatea corpului.

Miza unilaterală pe corp este o eroare catastrofală şi a condus societăţile moderne la cea mai adâncă înfundătură antropologică şi ecosomatică dintre cele cunoscute în istorie. Adevăratul model de libertate este cel creştin, căci ne cere să înălţăm corporalitatea la înălţimea sufletului. Cu aceasta ieşim din tărâmul sociologiei spre acela al antropologiei. Problema sexualităţii nu poate fi lămurită prin mijlocirea exclusivă a sociologiei. Modelul mai complet pentru explicaţia acestui fenomen este acela al antroposociologiei creştine.

Homosexualitatea şi legislaţia

Dreptul este ,,simbolul extern” al fenomenului de solidaritate socială. Cu cât legăturile sociale sunt mai comunitare, cu atât sancţiunile prevăzute de norma judiciară sunt mai represive în raport cu cel ce provoacă rupturi ale respectivelor legături comunitare. Sunt societăţi care acordă o importanţă foarte mare comunităţii familiale şi religioase. În acestea, homosexualitatea capătă şi tratamentul cel mai aspru.

În Anglia, de pildă, până în anul 1861, homosexualitatea era pedepsită cu moartea, iar până în anul 1967, homosexualii erau sancţionaţi cu închisoarea pe viaţă. În America, legile contra homosexualităţii erau de asemenea de tip represiv, putând merge până la pedeapsa capitală. Astăzi, 24 de state (şi districtul Columbia) au legi speciale contra sodomiei care merg până la 20 de ani închisoare contra practicilor sexuale ,,nefireşti”, în timp ce în alte state nu există legi cu privire la sodomie. În California, în schimb, există o teribilă toleranţă faţă de homosexualitate, ca şi în New York şi Florida, iar în San Francisco, homosexualii şi-au creat propriile lor comunităţi (cuplurile homosexuale sunt admise de lege).

Prin urmare, în aria ,,civilizaţiei occidentale cu cele două subtipuri ale ei - nord-americană şi europeană (Huntington) - întâlnim întreaga scară a dreptului în chestiunea homosexualităţii. Nimeni în Texas, Arizona, Georgia şi Rhode Island, unde homosexualitatea e pedepsită cu 20 de ani închisoare, nu s-a gândit să pună eticheta de ,,neeuropean” sau de ,,neamerican” acestor state şi tot astfel, excluzându-i poate pe homosexualii înşişi, nimeni de acolo nu consideră că această lege ar aduce încălcări ale drepturilor omului. Fiind o lege care protejează familia şi religia, este considerată ,,naturală” şi ,,normală”. Este, de aceea, cu totul anormal ca cineva, o autoritate străină unei ţări, să impună o altă legislaţie decâ cea care derivă din conştiinţa comunitară a societăţii respective.

În al doilea rând, este absolut ciudat să consideri că legislaţia dintr-un stat reflectă sau nu un punct de vedere ştiinţific. A considera că există un punct de vedere ştiinţific diferit de cel religios, moral şi comunitar (public), înseamnă a recunoaşte că sociologia nu este o ştiinţă a societăţii ci o ştiinţă pentru societate, aplicată de o instanţă suprasocietală şi emanată dintr-o autoritate mai înaltă decât autoritatea societăţii însăşi, şi anume ,,autoritatea comunităţii ştiinţifice”. În felul acesta, comunitatea ştiinţifică este ridicată la rang religios şi este acreditată ca sacerdoţiu şi ca religie fără Dumnezeu, adică o parareligie. Dar aceasta coboară societatea din autonomia şi suveranitatea ei, la rang de ,,subiect tolerat” şi promovează o falsă idee sociologică, conform căreia comunitatea ştiinţifică este o ,,suprasocietate”, adică un depozit de modele (reţete) pe care le poate oferi societăţii concrete (reale).

În realitate, societatea este autonomă, sociologic vorbind, adică îşi elaborează ea însăşi modelele şi deci normalitatea, iar la nivelul ei maximal de manifestare, legăturile sociale capătă caracter religios. Deci, dacă ar fi să căutăm un nivel de maximalizare a socialităţii omeneşti, atunci acesta ar avea caracter religios şi dacă ar trebui să derivăm normalitatea din socialitatea cea mai intensă, ar trebui să o derivăm din religie, nu dintr-o aşa-zisă ,,ştiinţă”. Adevărata legislaţie ,,ştiinţifică” este aceea conformă cu baza religioasă şi familială a societăţii, nu cea care anihilează în ins, unitatea şi indestructibilitatea fiinţei sale comunitare.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 20-21/noiembrie-decembrie 2000