Ne îndreptăm către Sodoma ? (II)

Printre încercările de atragere a atenţiei opiniei publice şi parlamentarilor români asupra pericolului pe care-l reprezintă legalizarea homosexualităţii în România se numără iniţiativa Asociaţiei Studenţilor Creştini Ortodocşi din România (ASCOR). Această organizaţie, căreia i s-au alăturat Frăţia Ortodoxă din România şi Liga Tineretului Ortodox din România a înaintat parlamentului, în 1995, un memoriu cu privire la problema homosexualităţii, ce a fost rodul unei dezbateri iniţiate de studenţii români. La această dezbatere publică, ţinută în Aula Universităţii din Bucureşti, la data de 19 ianuarie 1995, în deschiderea căreia s-a citit cuvântul Patriarhului Teoctist al României, au participat teologi, jurişti, medici, sociologi şi alţi membri ai societăţii româneşti, fiecare fiind invitat să-şi expună poziţia faţă de homosexualitate.

În memoriu, petiţionarii au subliniat faptul că poziţia lor este ,,profund umanist creştină şi distinge clar între persoana umană şi patimile ei”: ,,nu incriminăm persoane şi compătimim pe aceşti semeni ai noştri dar nu putem accepta legalizarea unui rău care îmbolnăveşte o parte din membrii societăţii şi riscă să ducă la degenerarea familiei umane”.

Ei s-au adresat Parlamentului României în scopul de a împiedica abrogarea articolului 200 Cod Penal sau adoptarea vreunui alt articol care să permită manifestările homosexuale în public: ,,Mesajul nostru vă roagă să nu ne facem vinovaţi şi de acest rău în faţa lui Dumnezeu, în faţa neamului nostru, a umanităţii şi a istoriei”.

Acest memoriu este fundamentat pe opiniile unor personalităţi unanim recunoscute în domeniile teologiei, dreptului, medicinii şi sociologiei, ce au căutat să aducă dovezi că homosexualitatea este un păcat strigător la cer şi împotriva firii umane, o infracţiune, un viciu şi un pericol social. ,,Dacă şi în ciuda unor argumente atât de clare şi de competente vom asista la modificarea articolului 200, permiţându-se astfel crearea minorităţii homosexualilor, vom considera acest lucru drept o lezare a voinţei poporului român ce s-a declarat în proporţie de peste 95 % creştin”.

Astfel, documentul tratează problema homosexualităţii din perspectiva juridică, susţinută de avocatul Emil Popescu, membru în Comisia juridică a Camerei Deputaţilor, deputat de Bucureşti la acel moment; psihiatrică, de medicul primar psihiatru Rodica Năstase, doctor în ştiinţe medicale, expunere însoţită de un material documentar cu date statistice referitoare la homosexualitate şi consecinţele sale medicale; sociologică, de profesor universitar dr. Ilie Bădescu; civică şi teologică, susţinută de părintele Constantin Galeriu.

Din perspectivă juridică, homosexualitatea este considerată a fi un fenomen nociv apărut în ultimii 10-12 ani. În opinia autorului, homosexualitatea nu este o boală, ci un comportament deviant, deosebit de periculos, mai ales dacă se ţine cont de conexiunile lui cu credinţa în Dumnezeu, cu echilibrul naturii şi, nu în ultimul rând, de repercursiunile pe care aceasta le are în plan social pentru societate, pentru individ, ca parte a societăţii, şi mai ales pentru familie ca celulă de bază a societăţii.

,,Devenind prin proliferare şi prin consecinţe un fenomen socialmente periculos, fapta a fost calificată drept infracţiune, şi deci pedepsită penal”, spune avocatul Popescu. Mai mult, ,,niciodată, nici un legiuitor nu a cutezat a declara această faptă ca fiind normală, ca fiind utilă, ca fiind lipsită de pericol social, aşa cum se tinde în prezent a se argumenta în unele state. De-a lungul timpurilor fapta a fost blamată moral şi calificată drept infracţiune, chiar dacă tratamentul penal a variat de la stat la stat. Esenţialul a constat invariabil în aceea că fapta a fost considerată în sine ca fiind infracţiune, independent de locul şi împrejurările în care ea se petrece”.

El vorbeşte, de asemenea, despre actualitatea şi stringenţa acestei probleme, ce decurg din două mari direcţii: 1. Creşterea numărului homosexualilor şi 2. Neacceptarea de către aceştia a mai fi doar toleraţi, solidarizându-se şi pretinzând să fie recunoscuţi pe plan legislativ. Pentru a obţine aceasta, adepţii homosexualităţii s-au organizat în asociaţii şi grupări, autoproclamându-se minoritate sexuală şi, în acest context, invocă ,,drepturile” omului.

În fundamentarea poziţiei sale categorice împotriva legalizării homosexualităţii, autorul împleteşte raţiunile juridice cu cele biologice, exemplificând aceasta prin pedepsirea incestului. Astfel, incestul este considerat din punct de vedere juridic încălcare a legii, deoarece el afectează treptat calitatea speciei umane. Nimeni nu a protestat împotriva pedepsirii incestului, deşi fapta, prin consecinţele ei, nu atacă aşa de frontal societatea umană. În schimb, în ceea ce priveşte legalizarea homosexualităţii se găsesc destui susţinători, deşi aceste manifestări nu numai că sunt contrare naturii umane, dar lovesc direct în existenţa omului. Mai mult, prin proliferarea unor astfel de comportamente şi, mai ales, prin recunoaşterea ca instituţie juridică a căsătoriilor homosexuale se poate ajunge, în timp, la distrugerea societăţii umane.

În finalul apologiei sale, avocatul Popescu subliniază două mari probleme de ordin juridic ale lumii contemporane: criteriile eronate pe care se bazează legislaţia actuală şi neconcordanţa dintre aceasta şi legile dumnezeieşti. ,,Examinând reacţiile legiuitorilor din diferitele state, rezultă clar lipsa unor criterii stabile şi eficiente de normalitate, care să determine soluţii concrete, sănătoase, morale şi deci constructive pentru om, înţeles ca individ şi ca specie. Diferenţele din legislaţia internaţională demonstrează şi influenţa exercitată asupra soluţiilor juridice de către factorii conjuncturali, cum sunt interese politice, economice sau financiare, sau de altă natură, ce periclitează însă valori interne mult mai importante, cum sunt sănătatea fizică şi morală a unui popor”.

,,Principala carenţă a legilor scrise, alcătuite de oameni, constă în aceea că ignoră ori nu ţin seama de constantele umane, care comandă, în ultimă instanţă soluţiile juridice. Poruncile divine, care au avut autoritate, în timp, faţă de legile nescrise apoi de cele scrise, formulate de oameni, sunt suficiente pentru desăvârşirea speciei umane. Aceasta deoarece poruncile divine reflectă constantele umane şi păzesc păstrarea acestor constante în fiinţa umană. Aceste două planuri - al alienării şi al autoalienării omului, în propriul lui univers - degradează, clipă de clipă, fiinţa şi specia umană, lucru evident pentru oricine are ochii şi urechile încă normale”.

Partenie Filipescu

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 18-19/septembrie-octombrie 2000