Sodoma cucereşte lumea, cu sau fără voia noastră (III)

Alături de legile care fac referiri la homofobie se situează prevederile existente în legislaţia mai multor state ale lumii, care introduc diverse forme de uniune civilă

Pentru a înţelege pe deplin consecinţele includerii în sistemul legislativ al unor dispoziţii referitoare la uniunile civile, vom prezenta, pe scurt, situaţia existentă în lume cu privire la acestea.

De-a lungul ultimelor 2-3 decenii, mai multe state ale lumii au dat celor care practică sodomia dreptul legal de a contracta uniuni civile, oferindu-le drepturi, beneficii şi responsabilităţi similare, uneori chiar identice cu cele existente în cadrul căsătoriei dintre un bărbat şi o femeie. Terminologia utilizată pentru a desemna astfel de uniuni civile nu este standardizată, astfel că acestea sunt întâlnite sub diferite denumiri în diferite state ale lumii: uniuni civile, parteneriate civile, parteneriate înregistrate, parteneriate domestice, relaţii reciproc avantajoase, relaţii adulte interdependente, parteneriate de viaţă, uniuni stabile, pacte civile de solidaritate ş.a.m.d.. De asemenea, în cadrul legislaţiei aceluiaşi stat se pot întâlni două sau chiar trei forme de uniuni civile, cu grade diferite de implicare, dar şi de drepturi oferite prin lege.

Cu toate că termenii utilizaţi pentru uniuni civile sunt sinonimi, ei oferă informaţii despre gama de drepturi şi beneficii acordate de lege. Astfel, cele mai avantajoase contracte legale între parteneri de acelaşi gen sunt cele identice căsătoriei dintre un bărbat şi o femeie, care sunt numite chiar căsătorii între persoane de acelaşi gen. În prezent, în Europa, doar Olanda (2001), Belgia (2003), Spania (2005) au legalizat căsătoria între persoane de acelaşi gen, în vreme ce în Statele Unite ale Americii, doar statul Massachusetts (2004).

Olanda a fost prima ţară din lume care a legalizat căsătoria sodomită, prin legea aprobată la 1 aprilie 2001. Căsătoria sodomită este egală în drepturi cu cea tradiţională, excepţie făcând adopţia copiilor. Dacă unul dintre parteneri are un copil, celălalt nu va fi considerat în mod legal ca al doilea părinte al copilului, decât în cazul în care acesta îl adoptă, caz în care va fi recunoscut ca părinte vitreg.

Belgia a fost a doua ţară din lume care a permis în mod legal căsătoriile sodomite, legea cu privire la acestea fiind aprobată în anul 2003. Ea prevede unele restricţii cu privire la drepturile de părinte pe care le au partenerii, similare cu cele existente în legislaţia olandeză. Odată cu intrarea în vigoare a acestei legi, primul paragraf al articolului 143 al codului civil belgian a devenit: ,,Căsătoria poate fi contractată între două persoane de gen diferit sau de acelaşi gen”.

În 2004, odată cu venirea la putere a guvernului socialist al premierului mason Jose Luis Rodriguez Zapatero, în Spania a început, de asemenea, un proces de legalizare a căsătoriilor sodomite. Ca urmare, pe 30 iunie 2005, a fost aprobată legea prin care se permitea celor care practică sodomia să se căsătorească. În Spania, pe lângă legea cu privire la căsătoria sodomită, există legi pentru concubinaj, ca şi pentru parteneriat civil, care presupun un grad mai scăzut de implicare în relaţie al celor doi parteneri, dar oferă şi mai puţine drepturi.

Deşi există mai multe tipuri de uniuni civile, iar legislaţia diferă de la stat la stat în funcţie de permisivitatea naţiunii respective faţă de sodomie, tendinţa generală este de acceptare a ideii de căsătorie sodomită

Cu toate că foarte puţine state ale lumii permit căsătoria sodomită, legislaţiile multor ţări sunt permisive. În Europa, există legi care permit diverse tipuri de uniuni civile în următoarele state: Danemarca (1989), Norvegia (1993), Suedia (1995), Islanda (1996), Franţa (1999), Finlanda (2001), Portugalia (2001), Germania (2001), Luxemburg (2004), Andorra (2005), Marea Britanie (2005), Republica Cehă (2006), Slovenia (2006), Elveţia (2007) şi altele care au în legislaţie doar forme incipiente şi simpliste, de concubinaj neînregistrat şi înregistrat.

În Danemarca, uniunile civile au fost introduse prin legea din 7 iunie 1989, prima lege de acest gen din lume. Ele au fost numite parteneriate înregistrate, dar aveau aproape aceleaşi caracteristici cu cele ale unei căsătorii tradiţionale, excepţie făcând câteva aspecte: partenerii nu pot adopta copii, decât dacă una dintre părţi are copii biologici, iar cealaltă parte o adoptă; nu pot primi custodia comună a unui copil, decât în cazul de mai înainte; legile care fac referiri explicite la genul partenerilor nu se aplică parteneriatelor înregistrate; reglementările prin tratate internaţionale nu se aplică decât dacă toţi semnatarii sunt de acord. Divorţul pentru partenerii înregistraţi urmează aceleaşi reguli ca divorţurile obişnuite.

În Franţa, legea nr 99-944 din 15 noiembrie 1999 cu privire la pactul civil de solidaritate (n.r.: aşa sunt denumite uniunile civile în Franţa) a fost votată de parlamentul francez, după controverse aprinse. În vreme ce fusese propulsată în parlament, în 1998, de guvernul prim-ministrului Lionel Jospin, cea mai mare parte din formaţiunile de dreapta din Franţa, care susţin valorile familiei tradiţionale, s-au opus cu vehemenţă. În cadrul controverselor iscate de lege, Christine Boutin a afirmat: ,,Toate civilizaţiile care au admis şi confirmat sodomia ca fiind un stil de viaţă normal s-au confruntat cu decadenţa”.

Această lege, a pactului civil de solidaritate, permite astăzi celor care practică sodomia, dar şi celorlalţi, să formeze un astfel de parteneriat. Partenerii se angajează să se ajute reciproc, sunt responsabili împreună pentru îndatoririle gospodăriei şi primesc, prin lege, o seamă de beneficii: impozitare comună, asistenţă socială, drept de imigrare după un timp de parteneriat etc. Legea nu permite custodia comună a unui copil, nici adopţia copiilor partenerului sau a altor copii.

De asemenea, legislaţia din Germania permite, începând cu anul 2001, încheierea de parteneriate de viaţă între persoanele de acelaşi gen. Partenerii îşi pot schimba numele şi pot avea aceleaşi drepturi de moştenire, deşi nu au aceleaşi scutiri de impozite pentru moştenire, precum au cei căsătoriţi. Legea germană permite custodia comună pentru copilul pentru care un partener are deja custodie, deşi drepturile de custodie oferite partenerului de viaţă al părintelui au mai puţină importanţă decât drepturile de custodie ale părintelui. Ea mai oferă recunoaşterea dreptului (partenerilor) de cea mai apropiată rudă, eligibilitate comună pentru unele beneficii de securitate socială; drepturi similare în domeniul proprietăţii; concesii de imigrare pentru partenerul străin etc.

Prin actul din 15 martie 2001, legislaţia Portugaliei oferă posibilitatea atât celor care practică sodomia, cât şi celorlalţi, de a încheia uniuni civile şi, în cadrul acestora, o serie de drepturi şi responsabilităţi. Diferenţa dintre drepturile oferite celor două categorii este aceea că celor care practică sodomia nu li se permite adopţia copiilor. Notabil este faptul că actul din martie 2001 este o lege ,,multi-person”, care protejează, în fapt, oricare 2 sau mai multe persoane care doresc să trăiască într-o economie comună, bucurându-se de cele mai multe din drepturile uniunii de facto.

În Statele Unite ale Americii, întâlnim următoarea pleiadă de ,,oferte” legislative: căsătorie sodomită: Massachusetts (2004); uniuni civile: Vermont (2000), Connecticut (2005), New Jersey (2007), New Hampshire (2008); parteneriate domestice (Districtul Columbia (1992), California (1999), Maine (2004), Washington (2007), Oregon (2008); beneficii reciproce: Hawaii (1997). Pe întinsul Americii găsim chiar oraşe sau ţinuturi care oferă parteneriate domestice. De pildă, pe 7 iulie 1997, Rudolph Giuliani, pe atunci primar al oraşului New York, a semnat o lege care permite locuitorilor new-yorkezi de acelaşi gen să contracteze uniuni civile. De asemenea, oraşul San Francisco oferă un statut de parteneriat domestic, separat de cel oferit de stat; locuitorii oraşului pot alege între cele două forme existente.

Aşadar, condiţiile cerute şi oferite de legislaţie variază de la ţară la ţară, însă, per ansamblu, contează permisivitatea faţă de ideea de alianţă legală sau căsătorie sodomită. Chiar dacă unele legi nu permit, prin construcţia lor, crearea unei paralele perfecte între alianţa sodomită şi căsătoria tradiţională, tendinţa generală este de acceptare a ideii de căsătorie sodomită, ceea ce reprezintă o premieră mondială în istoria omenirii. Nicicând, în nici o cultură, tradiţie sau civilizaţie existentă pe pământ, nu a existat o permisivitate atât de mare a societăţii omeneşti faţă de sodomie, nici măcar în vremea cetăţilor Sodomei şi Gomorei. Nicicând nu au existat legi care să permită încheierea unor uniuni civile între persoane de acelaşi gen, nici măcar în vremuri în care prinţi, regi sau chiar împăraţi au manifestat înclinaţii sodomite ...

Pe lângă faptul că existenţa unor astfel de legi creşte permisivitatea societăţii faţă de sodomie, drepturile de care încep să se bucure cei care o practică contribuie colosal şi cimentează acceptarea acesteia la nivel de societate

Legislaţia cu privire la uniunile civile oferă celor care practică sodomia o gamă largă de drepturi, asemănătoare sau chiar identice cu cele de care se bucură cei căsătoriţi. Astfel, partenerii din cadrul uniunilor civile pot primi dreptul de cea mai apropiată rudă (adică, partenerul este considerat cea mai apropiată rudă, precum soţia este considerată cea mai apropiată rudă a soţului), iar din acesta derivă o sumă de alte drepturi: dreptul de a-şi schimba numele după căsătorie, drepturi în ce priveşte tutela copiilor partenerului, dreptul de a-şi vizita partenerul la închisoare sau spital, de a lua decizii cu privire la medicaţia lui, de a autoriza autopsia şi donarea de organe, de a lua decizii cu privire la tratarea trupului celui decedat (înmormântare sau incinerare), de a face aranjamente funerare etc. De asemenea, există drepturi legate de moştenire, chiar şi în cazul lipsei unui testament, compensaţii băneşti de care se bucură, în general, fostele soţii sau văduvele: pensie de urmaş, pensie de securitate socială, pensie de veteran de război şi o serie de servicii oferite soţiilor, ca şi scutiri sau micşorări de taxe etc.

Cu toate acestea, cel mai adesea, legile cu privire la uniunile civile nu oferă maximum de drepturi, adică toate drepturile pe care le au cei căsătoriţi. De pildă, în Statele Unite ale Americii, deşi la nivel de oraş, ţinut sau stat, uniunile civile au un statut similar celei al căsătoriei, la nivel federal, există peste 1.000 de drepturi oferite celor căsătoriţi, pe care partenerii din cadrul unei uniuni civile nu le au. Situaţii asemănătoare există şi în alte state federale, precum Australia, Canada şi Elveţia, care, la nivel de provincie, teritoriu sau stat, oferă o gamă de drepturi, iar la nivel federal o altă gamă de drepturi, eventual mai redusă. De asemenea, diferite state, chiar fără a fi federaţii, nu oferă uniunilor civile toate drepturile celor căsătoriţi.

În ciuda faptului că nu se poate pune încă semnul egal între uniunea civilă a celor fără de lege şi căsătoria tradiţională, faptul că există, în legislaţiile lumii, posibilitatea contractării unei astfel de uniuni pătrunde încet, dar sigur printre uzanţele societăţii omeneşti. Astfel, diverse categorii de angajaţi se familiarizează zilnic cu acest concept: funcţionarii publici ai primăriei unde se semnează actul de uniune civilă, funcţionarii din cadrul sistemelor de asigurări sociale şi medicale care fac cunoştinţă cu drepturile acestora de a beneficia de asigurarea socială sau medicală a partenerului, personalul închisorilor şi spitalelor, firmele de pompe funerare şi crematoriile etc.

Deci, existenţa la nivel de legislaţie a acestor reglementări infuzează societatea la nivel de tradiţie, cultură şi civilizaţie şi are un impact imediat asupra mentalităţii omului de rând. Pe lângă aceşti factori psihologici care acţionează asupra gândirii omeneşti, apar o seamă de consecinţe ulterioare ale legiferării uniunilor civile.

Urmare a legiferării relaţiilor sodomite, agenţiile de adopţii sunt obligate să ofere copii partenerilor angajaţi în uniuni civile

Anul trecut, arhidioceza catolică din Massachusetts a fost nevoită să-şi închidă agenţia de adopţii, pentru a evita să-i fie impuse de către stat adopţiile către ,,familiile” sodomite. Biserica Catolică a cerut autorităţilor civile să absolve agenţia sa de adopţii de obligaţia de a încredinţa copii sodomiţilor, pe temeiul libertăţii religioase şi de conştiinţă, însă acestea au refuzat. Cotidianul Boston Globe a adus la cunoştinţa publicului divergenţele dintre autorităţi şi Biserica Catolică, autorul articolului întrebându-se: ,,Să fie acesta un preambul al unor lucruri viitoare ? În numele nediscriminării, vor apărea şi alte state care să forţeze organizaţiile religioase să-şi încalce principiile sau să-şi înceteze activitatea ?”

De asemenea, Mary Ann Glendon, profesor de drept la Universitatea Harvard, scria în 2004: ,,Experienţa din alte ţări arată că, odată ce astfel de lucruri devin legale, dispare toleranţa faţă de cei care nu se conformează. Susţinătorii căsătoriilor sodomite folosesc argumentele deschiderii, ale toleranţei şi diversităţii, dar efectul previzibil al succesului lor este apariţia unei noi intoleranţe şi discriminări. (...) Orice persoană sau religie care nu se aliniază va fi socotită bigotă şi, prin urmare, discriminată făţiş. Noua situaţie îi va afecta cel mai mult pe credincioşii diferitelor religii, care nu se vor conforma. Instituţiile religioase vor fi acţionate în justiţie dacă vor refuza să facă concesii”.

Nu numai arhidioceza catolică din Massachusetts s-a confruntat cu astfel de constrângeri, arhidioceza de San Francisco, ca şi cea de Boston s-au aflat în situaţii similare. Dar, în vreme ce arhidioceza din Boston şi-a închis, la rândul ei, agenţiile de adopţie, cea din San Francisco a avut o poziţie favorabilă faţă de această problemă. Astfel, pe 7 februarie 2007, arhiepiscopul de San Francisco, George Niederauer, a afirmat, la un post local de radio, KCBS, că ,,este fericit că a găsit un plan de compromis”, care permite angajaţilor de la instituţiile de caritate din arhidioceza sa să încredinţeze copii spre adopţie cuplurilor sodomite.

Atitudinea arhiepiscopului este contrară hotărârilor documentului ,,Consideraţii cu privire la propunerile de a da recunoaştere legală uniunilor dintre sodomiţi”, emis în anul 2005 de cardinalul Joseph Ratzinger, actualul papă, la acea vreme preşedintele Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei. Acest act susţine că Biserica Catolică nu aprobă şi nici nu doreşte să fie părtaşă la adopţiile de copii de către sodomiţi. În ciuda unor astfel de documente oficiale ale Vaticanului, diferiţi episcopi, arhiepiscopi şi cardinali propagă, în plan faptic, idei ce fac parte din agenda activiştilor pro-Sodoma. Însă, problemele create de propaganda sodomită internaţională şi pătrunderea ei în sânul Bisericii Catolice şi nu numai vor face subiectul unui episod ulterior.

Nici bătrânul continent nu a fost ocolit de constrângerile ce decurg din legislaţia cu privire la uniunile civile

La începutul anului 2007, conducătorii Bisericii Catolice din Anglia l-au avertizat pe prim-ministrul Tony Blair că agenţiile de adopţie catolice ar putea să-şi închidă porţile, dacă guvernul implementează o nouă lege anti-discriminare care cere un tratament egal pentru cuplurile sodomite ce doresc să adopte copii. Cardinalul Cormac Murphy-O’Connor de Westminster a scris prim-ministrului britanic pentru a-i cere să se prevadă o dispoziţie prin care agenţiile de adopţie ale Bisericii să fie exceptate de la noua lege, care va intra în vigoare în luna aprilie a acestui an.

Arhiepiscopul Vincent Nichols de Birmingham a susţinut aceeaşi idee, afirmând că a plasa copii spre adopţie cuplurilor sodomite ,,nu este un serviciu pe care agenţiile catolice să-l poată oferi, din cauza principiilor care sunt binecunoscute şi larg răspândite”. Arhiepiscopul nu a atacat direct justeţea noii politici a guvernului, dar a declarat că exceptarea agenţiilor catolice de la obligativitatea de a încredinţa copii sodomiţilor ,,nu va afecta drepturile legale ale cuplurilor sodomite ce caută să adopte copii”. De asemenea, cardinalul Murphy-O’Connor a subliniat faptul că, în absenţa unei exceptări de la lege, agenţiilor administrate de Biserică li se cere să ,,acţioneze împotriva învăţăturii Bisericii şi a propriei lor conştiinţe” ...

Noua lege anti-discriminare, intitulată ,,Actul egalităţii 2006”, interzice discriminarea celor care practică sodomia în oferirea de bunuri, facilităţi şi servicii. În Marea Britanie există mai multe agenţii catolice de plasament a copiilor orfani, care, în virtutea noii legi, sunt obligate să ofere copii spre adopţie sodomiţilor. Biserica Anglicană a intervenit în controversa iscată între guvernul britanic şi Biserica Catolică, susţinând opinia catolicilor. Astfel, într-o scrisoare adresată premierului Tony Blair (membru al Societăţii Fabiene, participant la întâlnirea Clubului Bilderberg din Atena, 1993, ca şi la întâlniri ale grupului Bohemian Grove, ambele de sorginte masonică), arhiepiscopul de Canterbury, Rowan Williams, şi cel de York, John Sentamu, au afirmat că ,,drepturile ce ţin de conştiinţă nu pot să devină subiect al legislaţiei”. Episcopii anglicani au atenţionat asupra faptului că ajunge să se ridice problema dacă oamenii care au convingeri religioase mai pot sau nu să fie implicaţi în probleme sociale.

În cadrul congresului internaţional ,,Conştiinţa creştină în sprijinul dreptului la viaţă”, care a avut loc între 23-24 februarie 2007 la Vatican, cercetători, profesori universitari şi teologi au dezbătut teme de mare actualitate, printre care s-a numărat cea a dreptului credincioşilor de a recurge la obiecţia de conştiinţă. Episcopul Elio Sgreccia, preşedintele Academiei Pontificale pentru Viaţă a declarat: ,,Este necesar, în primul rând, scoaterea în evidenţă a identităţii conştiinţei creştine, adică a ceea ce înseamnă să fii creştin, să ai un mod creştin de a gândi, capabil să îndrume persoana în viaţa cotidiană. Conştiinţa este cartea de identitate, busola unei persoane în actualul pluralism de idei; este ultima fortăreaţă într-o democraţie”.

Chestionat cu privire la problemele cu care se confruntă agenţiile catolice de adopţie, episcopul a afirmat: ,,În Europa se conturează acest risc, în contextul răspândirii unei mentalităţi care îl exclude pe Dumnezeu, promovând legi şi structuri care contrazic libertatea religioasă şi cea de conştiinţă. La nivel legislativ, în Europa se asistă la o omogenizare; de pildă, toate recomandările şi directivele Parlamentului European încep cu fraza: «Se invită guvernele la uniformizarea legilor în privinţa prezentei chestiuni». (...) Este curios că, în vreme ce, în mod just, se acordă o mare atenţie să nu rănească sensibilitatea religioasă a imigranţilor, în schimb, când este vorba de propria judecată morală, se abdică printr-o comportare aberantă”.

Diverşi cercetători şi oameni de ştiinţă au avertizat asupra pericolului încredinţării de copii spre adopţie sodomiţilor

Există o seamă de studii publicate de Asociaţia Naţională pentru Cercetarea şi Terapia Sodomiei (în engleză, National Association for Research & Therapy of Homosexuality, prescurtat NARTH, cu site-ul oficial www.narth.com), care atrag atenţia asupra problemei încredinţării de copii spre adopţie sodomiţilor. Astfel, dr. Dean Byrd, membru în Comisia de experţi ştiinţifici a NARTH, susţine că ,,nu există aspect mai dovedit în literatura de specialitate decât acela că minorii se dezvoltă cel mai bine atunci când sunt crescuţi de un bărbat şi o femeie, căsătoriţi”. Dr. Byrd vorbeşte, de asemenea, despre faptul că cei care practică sodomia sunt persoane care prezintă riscuri fizice şi emoţionale semnificative, din cauza duratei de viaţă mai scurte, abuzului de alcool şi droguri, depresiei şi violenţei domestice.

Astfel, copiii crescuţi în cadrul unor aşa-zise familii întemeiate prin uniuni civile sunt supuşi multor presiuni psihice şi chiar pericole, de genul: stres generat de faptul că părinţii lor suferă de diferite probleme psihologice sau abuzează de alcool şi droguri; stres generat de traiul împreună cu persoane care suferă de diferite boli contactate ca urmare a practicării sodomiei (a se vedea articolul ,,Ne îndreptăm oare către Sodoma ? (VII)”) ; stres generat prin expunerea la diferite activităţi care nu se cuvin a fi săvârşite în preajma minorilor (nu mai vorbim despre legalitatea unor astfel de activităţi: corupere de minori, constrângere etc) etc.

În fine, autorul subliniază faptul că în domeniul adopţiei, copiii au nevoie să fie plasaţi în cămine stabile, cu o mamă şi un tată, fără probleme fizice şi mentale asociate unui comportament sodomit. El afirmă: ,,În ceea ce priveşte complementaritatea genurilor şi creşterea copiilor, tradiţia şi ştiinţa cad de acord: mamele şi taţii oferă o dezvoltare optimă pentru copii”.

Copii ce au crescut în cuplurile sodomite mărturisesc despre riscurile sesizate de NARTH. În plus, drepturile oferite de legislaţie conduc deja la abuzuri de tot felul

În ultimii ani, mai multe persoane care au crescut în mediul sodomit vin să aducă mărturie că riscurile despre care vorbesc cercetătorii şi oamenii de ştiinţă sunt reale şi manifeste. Astfel, cazul lui Dawn Stefanowicz, o tânără crescută de tatăl său sodomit, a făcut înconjurul lumii. În cadrul mărturiei publice pe care a făcut-o, ea a afirmat că, în timpul copilăriei sale, a fost deseori martoră la ,,desfrânare în grup, travestism, sodomie, nuditate, racolare de minori, voyeurism şi exhibiţionism, sado-masochism”.

Un caz similar este cel al lui Charles Mitchell şi a doi dintre fraţii săi, care au fost adoptaţi de copii de către doi bărbaţi. Mitchell a numit adopţia de către sodomiţi ,,un experiment social tragic” şi a spus că ,,sodomia a distrus în noi posibilitatea de a duce o viaţă normală”.

Pe lângă astfel de cazuri tragice, care vorbesc despre faptul că adopţia copiilor de către cuplurile sodomite pune în pericol viaţa trupească şi sufletească a copiilor, apar noi şi noi cazuri de abuzuri născute din drepturile oferite deja de legislaţia mondială sodomiţilor. De exemplu, pe 22 martie 2006, Curtea Regională Vereeniging din Africa de Sud (n.r.: unde există, de asemenea, legi cu privire la uniunile civile) le-a condamnat pe Engeline de Nysschen şi Hanelie Botha pentru uciderea băieţelului de 4 ani al ultimei dintre ele, Jandre Botha. Engeline de Nysschen l-a omorât în bătaie pe Jandre, pentru că acesta a refuzat să îi spună ,,tată”.

Jandre a murit din cauza rănilor, despre care expertul în traume profesorul Mohammed Dada a spus că erau similare cu celei ale unei persoane care a căzut de pe o clădire cu două etaje. Băieţelul avea răni cumplite, incluzând o fractură craniană, soldată cu afecţiuni cerebrale, ca şi ambele picioare rupte şi urme de agresiune pe mâini, clavicule şi bazin. Mama lui Jandre, Hanelie Botha, a fost condamnată pentru faptul că nu a făcut nimic pentru a-şi apăra copilul. De altfel, curtea a aflat că ea a minţit pe Elna Gibson, unul dintre medicii care l-au îngrijit pe Jandre cu puţin timp înainte de a muri, spunându-i că băieţelul s-a rănit alunecând în baie … Tot în timpul procesului a ieşit la iveală că, de fapt, băieţelul a fost bătut în repetate rânduri de Engeline, iar mama lui nu a făcut nimic pentru a-l proteja …

Este notabil faptul că Jandre Botha se afla în custodia celor două femei, după ce mama lui a câştigat custodia în defavoarea tatălui copilului în urma unui proces îndelungat.

Partenie Filipescu

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 44/septembrie-octombrie 2008