Ne îndreptăm către Sodoma ? (I)

Făcând bilanţul actualei sesiuni legislative, presa română a considerat că cea mai importantă realizare a parlamentarilor români a fost adoptarea, de către Camera Deputaţilor, la 28 iunie 2000, a proiectului de lege privind modificarea unor prevederi ale Codului Penal. Printre prevederile modificate prin acest proiect se numără şi articolul 200, referitor la homosexualitate.

Acest articol 200 este bine cunoscut opiniei publice române datorită controverselor aprinse ce au avut loc în Parlamentul României pe marginea sa. Astfel, în ultimii opt ani au mai apărut iniţiative de modificare ale acestuia, care însă nu au fost încununate de succes. Cu toate acestea, în şedinţa anterioară vacanţei parlamentare a anului 2000, în circumstanţe speciale, deputaţii români au reuşit să legalizeze păcatele peste fire. Ţinând cont de faptul că Biserica şi societatea civilă şi-au exprimat în mod constant dezaprobarea faţă de legalizarea homosexualităţii în România, ne întrebăm care au fost condiţiile şi factorii care au stat la baza acestei decizii a Camerei Deputaţilor.

Astfel, în aprilie 1997, România a semnat rezoluţia nr. 1123 a Consiliului Europei, prin care acest for european înceta monitorizarea ţării. Pentru aceasta, România se angaja, prin acest act, să adopte o serie de măsuri legislative pentru ,,armonizarea legilor române cu cele ale Consiliului Europei”. Una dintre măsurile pe care autorităţile române se obligau să le introducă era modificarea articolului 200 din Codul Penal. Deşi nu viza direct reforma politică şi economică a României, organismele europene au acordat acestui aspect legislativ o atenţie deosebită, demonstrând încă o dată lipsa unor minime principii creştine sau democrate ale Europei moderne.

Ca urmare, lipsa aplicării acestei măsuri în România a atras după sine tensionarea relaţiilor dintre autorităţile române şi europene, care au culminat cu scrisoarea preşedintelui Comisiei de Monitorizare a Adunării Permanente a Consiliului Europei. Astfel, la începutul lunii iunie 2000, acesta cerea informarea forului european asupra respectării de către România a condiţiilor impuse prin rezoluţia nr. 1123. Deoarece nici de această dată deputaţii nu au dorit modificarea articolului 200, liderii europeni au trecut la metode mai subtile de ,,convingere”.

Două săptămâni mai târziu, senatorul liberal Mircea Ionescu-Quintus a prezentat posibilitatea modificării Codului Penal prin ordonanţă de urgenţă, declarând că ,,renunţarea la pedepsele acordate celor ce păcătuiesc peste fire este imperios cerută de Consiliul Europei” şi avertizând că ,,acesta ar putea reintroduce monitorizarea României”. Afirmaţiile sale grave, potrivit cărora autorităţile române ar fi dispuse să modifice Codul Penal printr-o hotărâre a guvernului care ar ocoli procedurile statului de drept, vădesc încă o dată importanţa acordată de forurile europene acestui articol şi presiunile făcute asupra puterii de la Bucureşti.

Meritul pentru adoptarea acestui proiect de lege revine deputatului ţărănist Vasile Lupu, şeful delegaţiei parlamentare române la Consiliul Europei. În luna iunie, el a făcut în mod repetat presiuni asupra deputaţilor, invocând inclusiv reluarea monitorizării României de către forul european. Pe data de 26 iunie, el a telefonat de la Strasbourg, solicitând începerea de urgenţă a dezbaterilor asupra proiectului de lege în Camera Deputaţilor.

Demersul său a avut succes, căci Camera a promovat proiectul pe primul loc al ordinii de zi, reuşind să îl voteze rapid. Partidele care au susţinut modificarea Codului Penal au fost Partidul Naţional Liberal şi Uniunea Democrată a Maghiarilor din România, în timp ce membrii celorlalte partide au avut opinii împărţite.

Este de remarcat că, după trei ani de amânări sub diferite pretexte, Camera Deputaţilor a adoptat rapid proiectul după doar două zile de dezbateri. Votul din 28 august a eliminat prevederile din Codul Penal referitoare la păcatele peste fire, rămânând doar o dispoziţie prin care este pedepsită săvârşirea acestor fapte în public.

Deputatul Vasile Lupu a informat plenul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei despre modificarea articolului 200 din Codul Penal, în şedinţa în care aceasta a dezbătut un raport privind situaţia homosexualităţii în statele membre ale Consiliului Europei. Reprezentanţii forului european de la Strasbourg nu au întârziat să salute modificarea prevederilor articolului 200.

Astfel, Csaba Tabadji, raportor al Consiliului Europei pentru problemele homosexualilor, declara: ,,a mai rămas practic o singură ţară membră a Consiliului Europei care pedepseşte homosexualitatea, Bulgaria, deoarece iată, România şi Ciprul au abolit-o. Sunt încântat de decizia Bucureştiului şi cred că ea va contribui la admiterea României în Uniunea Europeană, fiind un pas pozitiv în acest proces al armonizării legislaţiei”. În plus, acesta şi-a exprimat speranţa că şi Senatul României va adopta o decizie similară.

Presiunile făcute asupra Parlamentului român de organismele europene pentru abrogarea articolului 200 au fost sesizate şi de presa română, care titra: ,,Sub presiunea Consiliului Europei, deputaţii discută urgent dezincriminarea homosexualităţii” (ziarul ,,Adevărul” din 27 iunie 2000) sau ,,astfel se împlinesc recomandările Consiliului Europei” (ziarul ,,România liberă” din 29 iunie 2000). Mai mult, mass-media a remarcat discuţiile ce au avut loc ,,la repezeală” şi au făcut aprecieri precum: ,,Votul Camerei se explică mai puţin prin lipsa de prejudecăţi a deputaţilor şi mai mult prin existenţa pericolului reluării procesului de monitorizare a României de către Consiliul Europei” (ziarul ,,Cotidianul” din 29 iunie 2000).

În ciuda modificării articolului 200, directorul executiv al Asociaţiei minorităţilor sexuale din România ,,Accept”, Adrian Coman, nu a fost mulţumit de varianta hotărâtă de deputaţi, afirmând că este vorba de o ,,lege discriminatorie”.

De asemenea, Biserica Ortodoxă Română şi-a exprimat dezaprobarea faţă de legalizarea homosexualităţii, intervenind de-a lungul timpului în această dispută ce a cuprins întreaga societate românească. Pe data de 28 iunie 2000, în ziua exprimării votului final din Camera Deputaţilor asupra proiectului de lege, parlamentarii au primit o scrisoare deschisă din partea patriarhului Teoctist, care le aducea la cunoştinţă ,,mâhnirea şi îngrijorarea Bisericii Ortodoxe Române în legătură cu abrogarea articolului privitor la practicile împotriva firii”, spunând că ,,decizia a fost luată de dragul unei mai grabnice integrări în structurile europene”.

,,Chiar în momentele de grea cumpănă, strămoşii noştri au ştiut să deosebească clar păcatul de virtute, firescul de nefiresc, normalul de anormal”, scria în continuare patriarhul. ,,Biserica respinge iubirea necurată pentru a proteja şi promova iubirea sfântă aşa cum este voită de Dumnezeu, Creatorul omului; Biserica respinge tirania patimilor egoiste şi fără rod de viaţă, pentru a proteja libertatea de a trăi în virtute; Biserica respinge ceea ce este împotriva firii, pentru a apăra firea umană în demnitatea ei ...

Simţim că este de datoria noastră să ne facem ecoul conştiinţei moral-spirituale creştine şi româneşti şi vă cerem, cu toată consideraţia pe care v-o purtăm, să reflectaţi asupra acestei decizii care lezează învăţătura moral românească, fondată pe Revelaţia biblică ...

Structurile europene ne vor primi, contrar aparenţelor, în sânul lor, cu specificitatea noastră, cu identitatea noastră creştină tradiţională, dacă se vor totuşi un dialog şi o bogăţie de valori spirituale şi nu o unitate impusă în mod artificial”.

Citind frumoasa scrisoare în care patriarhul exprimă poziţia Bisericii române faţă de intenţiile Parlamentului României, gândurile ni se îndreaptă către evenimentul politico-religios petrecut în luna mai a.c., semnalat de presă sub numele de ,,Declaraţia de la Snagov”. Oare la ce s-a gândit conducerea Bisericii când a semnat ,,Declaraţia cultelor pentru integrarea României în Uniunea Europeană”, prin care îşi reafirmă sprijinul pentru procesul de reintegrare a ţării în structurile euro-atlantice ? Oare nu a luat în calcul posibilitatea impunerii de către forurile europene a unor legi necreştine sau chiar anticreştine României, mai ales ţinând cont de faptul că există deja iniţiative şi declaraţii în acest sens?

Sau această adeziune a Bisericii nu mai reprezenta decât o formalitate, un act în faţa căruia conducerea Bisericii nu mai putea în nici un fel să se împotrivească ? Sau ierarhilor Bisericii le-a fost frică să nu fie consideraţi înapoiaţi, inflexibili sau chiar având o poziţie antieuropeană ?

În plus, opinia publică nu a fost bine informată cu privire la atitudinea Bisericii faţă de modificarea articolului 200 din Codul Penal. Astfel, deşi marile cotidiene au acordat spaţii largi ştirilor privitoare la acest subiect, poziţia Bisericii a fost aproape ignorată. Mai mult, în finalul articolelor din zilele de 28 şi 29 iunie care relatau evenimentele din Parlamentul României, doar s-a specificat că Patriarhul Teoctist a dat publicităţii o scrisoare care exprima poziţia Bisericii, textul acestei scrisori fiind publicat abia în data de 1 iulie şi numai de ziarul ,,Curentul”.

Să credem oare că Biserica Ortodoxă Română nu mai are nici un cuvânt de spus cu privire la morala societăţii româneşti ? Oare românii nu mai ţin cont de ce zice Biserica sau, mai degrabă, de ceea ce zic ierarhii ei ?

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 16-17/iulie-august 2000