Sodoma cucereşte lumea, cu sau fără voia noastră (XI)

Alte consecinţe ale schimbării de diagnostic din 1973: oare celelalte ,,parafilii”, precum pedofilia, exhibiţionismul, travestismul, sau sadomasochismul nu ar trebui scoase şi ele din lista bolilor mintale ?

Utilizând strategia folosită pentru transformarea sodomiei într-un stil de viaţă respectabil, activiştii sociali din sânul APA militează astăzi pentru eliminarea pedofiliei din lista bolilor mintale. Ca urmare, apar din ce în ce mai multe studii ’ştiinţifice’ favorabile pedofiliei, în vreme ce APA oscilează în poziţia sa faţă de pedofilie.

Astfel, în 1990, revista Jurnalul Homosexualităţii (Journal of Homosexuality) publica o ediţie specială dublă, intitulată ,,Intimitatea între generaţii de bărbaţi. Perspective istorice, socio-psihologice şi juridice”, care conţinea o serie întreagă de articole în favoarea pedofiliei. În prefaţă, dr. Gunter Schmidt afirma că ,,fiecare caz în parte trebuie analizat din punct de vedere al meritelor. (...) Ideea de a inculpa prin lege toate actele pedofile este departe de a fi civilizată. (...) Ea implică discriminarea şi persecutarea unei minorităţi şi trebuie aşadar abolită”. Articolele din acest număr conţin o gamă largă de argumente ce aparţin ’repertoriului’ activiştilor pedofili, precum: pedofilia este înnăscută, ca şi homosexualitatea, copiii sunt fiinţe sexuale şi au dreptul să se manifeste liber etc. O dezbatere aparte din cadrul acestui număr a constituit-o relaţia dintre sodomie şi pedofilie. Această dezbatere s-a concentrat pe două întrebări principale: 1) sunt sodomia şi pedofilia două fenomene legate în mod intrinsec ? 2) Este înţelept pentru ,,mişcare” să admită legătura sau suprapunerea dintre pedofilie şi sodomie şi să ceară drepturi pentru pedofili pe baza drepturilor câştigate de sodomiţi ?

În 1998, APA publica în periodicul său, Buletinul Psihologic (Psychological Bulletin), un studiu realizat de 3 psihologi, Bruce Rind, Philip Tromovitch şi Robert Bauserman, dintre care ultimul este cunoscut pentru publicarea de ’cercetări’ care pledează pentru pedofilie. Studiul face o sinteză a cercetărilor asupra traumelor provocate de abuzul sexual în copilărie. Concluzia autorilor ? Abuzul sexual în copilărie este numai într-o mică măsură asociat cu traumele psihologice şi este posibil ca aceste traume să nu fie în realitate cauzate de abuz, ci de anumiţi factori negativi din viaţa copiilor. Mai mult, autorii pretindeau că un număr considerabil de victime au afirmat că experienţele lor au fost pozitive şi au propus psihologilor să nu mai folosească expresii precum ,,abuz asupra minorului”, ,,molestare” sau ,,victime”, ci să utilizeze termeni neutri, gen ,,sex adult-copil”. APA nu numai că a aprobat publicarea articolului, dar l-a şi apărat vreme de un an de zile în faţa criticilor. Asociaţia a emis o retractare doar după ce Congresul SUA a luat atitudine, votând o rezoluţie fără precedent care condamna studiul.

Bruce Rind şi Robert Bauserman au continuat să scrie articole în apărarea pedofiliei, care au apărut în jurnale de mare circulaţie, precum Arhivele Comportamentului Sexual (Archives of Sexual Behavior, 2001) şi Psihologia Clinică (Clinical Psychology, 2003). În decembrie 2002, Arhivele Comportamentului Sexual, jurnalul oficial al Academiei Internaţionale pentru Cercetarea Sexului, a publicat un număr special pentru a discuta dacă pedofilia ar trebui să rămână sau nu o tulburare mintală. Printre comentatori îi regăsim pe Bruce Rind şi Richard Green, unul dintre colaboratorii lui Alfred Kinsey.

Un alt apărător al pedofiliei care a primit recunoaştere din partea specialiştilor în sănătate mintală este dr. Theo Sandfort, actualmente profesor asociat de ştiinţe socio-medicale clinice la Universitatea din Columbia. În 1981, Sandfort, pe atunci co-director al programului de cercetare al Departamentului de Studii Homosexuale de la Universitatea din Utrecht, Olanda, a intervievat 25 băieţi cu vârste cuprinse între 10-16 ani care aveau relaţii sexuale cu bărbaţi adulţi, adică erau abuzaţi sexual de aceştia. De fapt, abuzatorii înşişi – care erau membri ai Grupului Pedofil Naţional – au fost cei care i-au adus lui Sandfort victimele lor, iar interviurile au avut loc în casele lor ! Bineînţeles că toţi băieţii au spus că experienţele cu adulţi au fost pozitive.

Faptul că Sandfort a promovat abuzul sexual al minorilor cu ajutorul celor care i-au abuzat nu a părut să-i scârbească pe angajatorii săi de la Universitatea din Utrecht. N-a scârbit nici prestigioasa Universitate din Columbia, care i-a oferit mai târziu funcţia de profesor, chiar după ce el a continuat să scrie articole precum ,,Relaţiile pedofile în Olanda: stiluri de viaţă alternative pentru copii ?” şi cărţi precum Sexualitatea în copilărie: comportamentul şi dezvoltarea sexuală normală (2000). Nu a scârbit nici Asociaţia Psihiatrilor Americani, care l-a numit pe Sandfort ,,coleg” al asociaţiei începând din 2002 ...

Publicarea de articole favorabile pedofiliei a fost concomitentă cu modificarea diagnosticării pedofiliei

În 1997, în noua ediţie a DSM-IV, APA a operat o schimbare subtilă în ce priveşte diagnosticarea tuturor parafiliilor – termen care include deviaţii sexuale, precum pedofilia, exhibiţionismul, fetişismul, travestismul, voyeurismul şi sadomasochismul. Comitetul pentru Nomenclatură şi Statistică al APA a modificat criteriile de diagnosticare în acelaşi mod în care a procedat în cazul homosexualităţii: în DSM-III, pedofilia era catalogată ca tulburare dacă ,,persoana a acţionat în baza acestor impulsuri sau este vizibil tulburată de ele”. În DSM-IV, se afirmă că a acţiona pur şi simplu în baza acestor impulsuri nu mai constituie un motiv pentru care pedofilia să fie considerată boală. Diagnosticul de ’pedofilie’ se aplică doar dacă ,,fanteziile, impulsurile sexuale sau comportamentele generează o tulburare semnificativă din punct de vedere clinic sau afectează latura socială, ocupaţională sau alte aspecte importante ale vieţii”. Dacă individul nu este tulburat sau afectat de ceea ce face, atunci, din punct de vedere al psihiatriei, el este sănătos !

Modificări identice au fost făcute în criteriile pentru diagnosticarea sadismului şi masochismului sexual, travestismului, voyeurismului şi exhibiţionismului. Ulterior, în urma scandalului provocat de articolul lui Bruce Rind publicat în Buletinul Psihologic în 1998, APA a operat în mod tacit o nouă schimbare în DSM-IV-TR, întorcându-se practic la definiţia pedofiliei din DSM-III.

În 2002, comunitatea ,,sexologilor” dezbătea deja aprins dacă nu ar trebui eliminate din DSM toate parafiliile. În 2003, la conferinţa anuală a APA, au fost luate în discuţie câteva categorii de boli mintale pentru posibila lor îndepărtare din ediţia viitoare a DSM. Printre bolile mintale dezbătute s-au numărat parafiliile, ca şi tulburarea de identitate de gen, o condiţie în care o persoană simte un disconfort persistent faţă de genul său biologic. Printre cei care au susţinut ca parafiliile să nu mai fie considerate boli mintale s-au aflat Charles Moser şi Peggy Kleinplatz. Ei au prezentat un articol intitulat ,,DSM-IV-TR şi parafiliile: un argument pentru îndepărtare”, în care au afirmat că cei ale căror interese sexuale sunt atipice, interzise din punct de vedere cultural sau proscrise religios, nu ar trebui să fie etichetaţi drept bolnavi mintal. Ei au conchis spunând că ,,persoanele cu interese sexuale parafilice suferă asemenea homosexualilor înainte de decizia din 1973” ...

Legislaţia favorabilă pedofiliei nu întârzie să apară

Dacă psihiatria va afirma că pedofilia nu este vătămătoare, atunci legile civile şi normele sociale vor fi constrânse să urmeze direcţia indicată de ştiinţele sociale, întocmai cum au făcut în cazul sodomiei. Când psihiatria a decis să redefinească homosexualitatea ca fiind normală, a trecut-o practic din categoria ,,indezirabilă” în categoria ,,dezirabilă”. Ulterior, instanţele de judecată şi aşa-zişii teologi contemporani au început să rescrie legile şi ’teologia’ morală în funcţie de ce susţinea psihiatria că s-a descoperit prin intermediul ştiinţei empirice.

Aceeaşi traiectorie o are astăzi pedofilia, şi în urma ei, asemenea unor tinichele legate de coada sa, vin celelalte perversiuni sexuale: incestul, zoofilia, necrofilia, sadomasochismul, voyeurismul etc. Un exemplu concludent de evoluţie în ce priveşte alinierea legislaţiei şi ’teologiei’ morale îl constituie situaţia din Suedia.

În mai 2009, Suedia a aprobat căsătoria sodomită, iar din ianuarie 2007, Biserica Suediei oferă binecuvântări religioase pentru uniunile civile homosexuale şi îngăduie clerului său să întreţină relaţii sodomite şi chiar să se căsătorească. Recent, Biserica Suediei a numit o lesbiană ca episcop luteran de Stockholm. Eva Brunne, care a contractat un parteneriat civil înregistrat cu Gunilla Linden, care este preot, este prima femeie lesbiană episcop din lume. Pe 22 octombrie 2009, Sinodul Bisericii Suediei a decis să permită cuplurilor homosexuale să se căsătorească în biserică.

De asemenea, începând cu 1 ianuarie 2009, Ministerul Sănătăţii din Suedia a decis să excludă din lista oficială a bolilor şi dereglărilor psihice travestismul, împreună cu alte 6 comportamente sexuale precum fetişismul, sadomasochismul, tulburările de identitate de gen la tineri şi tulburările multiple ale preferinţelor sexuale. În aceeaşi notă, preşedintele Consiliului Naţional pentru Asistenţă Socială din Suedia, Lars-Erik Holm, a precizat că intenţionează să discute această problemă şi la nivel internaţional, când Organizaţia Mondială a Sănătăţii va reînnoi clasificarea bolilor mintale.

Un front pe care lucrurile evoluează diferit este cel american. Departe de a exista o lege federală care să reglementeze drepturile homosexualilor, nici o acceptare mai largă a sodomiei în sânul Bisericilor existente pe continentul american, pedofilia bate la uşă cu repeziciune, cerându-şi recunoaşterea. Astfel, pe 22 octombrie 2009, Senatul SUA a aprobat legea intitulată ,,Actul de prevenire a crimelor de ură şi aplicarea sa în legea locală”, aprobată de Camera Reprezentanţilor ca HR 1913 şi intrată în Senat ca S 909. Această lege, denumită de opozanţii ei ,,Actul de protecţie a pedofililor”, a fost sponsorizată de senatorul Ted Kennedy şi puternic susţinută de administraţia Obama. Pentru a nu fi amendată în nici un fel, ea a fost strecurată în Senat ca un amendament la o altă lege care trebuia să fie votată. Ea numără printre categoriile protejate de legea federală ,,orientarea sexuală” şi ,,identitatea de gen”, incluzând în aceşti termeni toate cele 547 de deviaţii sexuale aflate în DSM-III, printre care se află incestul, necrofilia, pedofilia, zoofilia, voyeurismul etc.

Cu alte cuvinte, pe măsură ce societatea vădeşte permisivitate faţă de sodomie şi legislaţia înscrie în registrele ei această schimbare de mentalitate, se fac simţite manifestări anti-creştine, urmate îndeaproape de legislaţie anti-creştină. Legi precum cea de mai sus confirmă că lucrurile stau întocmai: ea este o ameninţare la adresa celor care nu sunt de acord cu stilul de viaţă homosexual, oferind în schimb protecţii şi privilegii federale pentru sodomiţi, pedofili şi alţi ’parafili’. Ea este parte a unei agende care va exila în cele din urmă pe creştini în rândul teroriştilor, socotiţi a reprezenta o ameninţare pentru bunul mers şi buna funcţionare a societăţii contemporane ...

Partenie Filipescu