CONTROLUL MINŢII

Efecte auditive

Dezvoltarea tehnologiei a avut o istorie uşor de schiţat, care a debutat la începutul anilor ’1960 în toiul Războiului Rece[1]. În 1961, dr. Allan Frey scria:

,,Datele noastre de până acum indică faptul că sistemul auditiv uman poate răspunde la energia electromagnetică în cel puţin o regiune a spectrului frecvenţei radio. Mai mult, acest răspuns este instantaneu şi apare la densităţi reduse de putere, densităţi care sunt mult sub necesarul pentru vătămarea biologică. De exemplu, răspunsul a fost indus la densităţi de putere 1/60 din nivelul de siguranţă standard maxim pentru expunerea continuă”[2].

Această observaţie a avut consecinţe incredibile deoarece însemna că, în anumite domenii, frecvenţa radio ar putea crea un sunet înăuntrul creierului unei persoane la niveluri de energie considerate prea mici pentru a fi semnificative.

Mai târziu în acelaşi an, a fost acordat un patent lui Henry K. Puharich şi Joseph L. Lawrence care stabilea până la un punct:

,,Actuala invenţie este direcţionată către un mijloc de comunicare auditivă auxiliară, folositor pentru îmbunătăţirea auzului, de exemplu, şi se asociază mai specific cu procedurile noi şi îmbunătăţite pentru comunicaţii auditive auxiliare prin realizarea transmisiei de semnale sonore prin structura dentară şi sistemul nervos facial al utilizatorului”[3].

Acest dispozitiv brut producea un semnal care ar putea fi auzit în creier prin inducerea unei vibraţii care era transferată prin os în urechea internă, de unde era apoi purtată către creier prin sistemul nervos. Puharich a continuat cercetarea în această direcţie, dobândind un patent suplimentar în 1965[4]. Ambele invenţii necesitau contactul fizic cu capul subiectului.

Prin 1962, dr. Allan Frey a făcut progrese în munca sa, putând să creeze sunet la o distanţă de subiect, folosind un radio-transmiţător pulsator (modulat).

,,Utilizând densităţi de putere extrem de joase ale energiei electromagnetice, a fost indusă percepţia sunetelor la persoane normale şi surde. Efectul a fost indus de la câteva sute de picioare de antenă din momentul în care a fost pornit transmiţătorul şi este funcţie de frecvenţă purtătoare şi modulaţie”[5].

În această cercetare au avut loc primele încercări de a ‘regla’ creierul unui om în acelaşi fel în care se ‘reglează’ un post de radio. A fost folosită aceeaşi energie; era doar la o frecvenţă diferită cu o mică vibraţie (modulaţie) pe unda purtătoare care transmitea semnalul.

În 1968, G. Patrick Flanagan a primit un patent pentru un dispozitiv care necesita, de asemenea, contactul fizic cu pielea subiectului.

,,Această invenţie este legată de stimularea electromagnetică a sistemului nervos al unui mamifer şi are legătură mai ales cu o metodă şi aparat de stimulare a sistemului nervos al unei persoane cu unde electromagnetice care sunt capabile să facă acea persoană să devină conştientă de informaţia transmisă de undele electromagnetice”[6].

Această invenţie era mult diferită de altele create în acea vreme, pentru că acest dispozitiv trimitea de fapt un semnal audibil clar prin sistemul nervos către creier.

Dispozitivul putea fi plasat oriunde în trup, şi o voce limpede sau muzică urma să se audă în capul subiectului. Acesta a fost cel mai incredibil dispozitiv care a fost inventat la sfârşitul anilor ’1950. Au fost necesari câţiva ani pentru a-i convinge pe examinatorii patentului că funcţiona. Patentul iniţial a fost acordat doar după demonstraţia dramatică a posibilităţilor dispozitivului pe un angajat surd al Biroului de Patente al SUA.

În 1972, i-a fost acordat un al doilea patent lui G. Patrick Flanagan, după ce a fost interzis de armată în 1968. Acest dispozitiv era mult mai eficient prin aceea că transforma o formă de undă a unei cuvântări într-o ,,undă rectangulară de amplitudine constantă în care trecerile dintre extremele de amplitudine sunt distanţate pentru a purta cuvântarea”[7].

Dispozitivul stabilea practic codul de modulaţie sau secvenţele de sincronizare necesare pentru transferurile eficiente în sistemul nervos, unde semnalele puteau fi trimise creierului şi decodificate ca sunete în acelaşi fel în care sunetul normal este decodificat.

Rezultatul era un sunet limpede şi inteligibil.

Interesul armatei faţă de efectele auditive s-a manifestat încă de la patentarea primelor invenţii, însă în 1971 a apărut un sistem care ar fi permis trupelor să comunice printr-un radio-transmiţător care ar fi surzit adversarul şi l-ar fi dezorientat, permiţând în acelaşi timp combatanţilor ‘prietenoşi’ să comunice între ei.

Dispozitivul este descris după cum urmează:

,,În general, această descoperire are în vedere un sistem pentru producerea de tulburări auditive şi psihologice şi surzire parţială în tabăra inamică în timpul luptelor. În esenţă, un fascicul foarte bine direcţionat este emis de un număr mare de traductori distincţi şi este modulat de un sunet, cod sau semnal pulsator de vorbire. Invenţia poate utiliza diferite modele şi poate include radiatoare portabile montate pe un vehicul şi orientate pentru a converge într-un punct dorit, pe vehicule poziţionate independent cu un modulator comun de frecvenţă sau mijloace folosite pentru a modula fasciculul acustic în raport cu o frecvenţă fixată.

În timpul luptei, forţele aliate vor fi echipate cu un generator de referinţă pentru a furniza demodularea auditivă a semnalului transmis, generând un semnal pulsator inteligibil, în timp ce adversarul va fi surzit parţial de semnalul transmis şi va fi incapabil să perceapă orice informaţie transmisă în forma unui semnal pulsator modulat”[8].

Cu alte cuvinte, s-ar putea realiza o comunicare personală la distanţă prin propriile forţe, totodată nepermiţând accesul altora şi făcându-i neputincioşi pe adversari.

În 1974, s-a observat că utilizând o microundă, un semnal a fost modificat (convertit) de receptor într-un semnal acustic. Acest semnal a fost ‘auzit’ înăuntrul sau chiar în spatele capului. Raportul relata:

,,S-a observat că locul aparent al ‘sunetului’ s-a deplasat dinspre capul observatorului către absorbant. Adică, absorbantul a acţionat ca un convertor de energie de microunde în semnal acustic. După cunoştinţa noastră, această observaţie nu a fost descrisă în literatură şi poate servi drept mecanism care mediază ‘auzirea’ semnalelor de microunde pulsatoare”[9].

Prin 1989, ştiinţa a făcut un alt pas înainte prin ataşarea semnalului modulat la o microundă purtătoare. Aceasta a condus la o transmitere mult mai eficientă a sunetului. S-a relatat:

,,Sunetul este indus în capul unei persoane prin iradierea capului cu microunde din domeniul 100-10.000 megahertzi care sunt modulate cu o formă de undă specifică. Forma de undă constă din cascade modulate după frecvenţă. Fiecare cascadă este alcătuită din 10-20 pulsaţii plasate uniform şi grupate strâns. Durata cascadei este între 500 nanosecunde şi 100 microsecunde. Durata pulsaţiei este între 10 nanosecunde şi o microsecundă. Cascadele sunt modulate după frecvenţă de un semnal audio de intrare pentru a crea senzaţia de auzire la persoana al cărei cap este iradiat”[10].

Alte două patente acordate în acelaşi an abordau această realizare. Prima invenţie era legată de dispozitive de ajutorare a auzului la mamifere:

,,Invenţia este bazată pe percepţia sunetelor care este experimentată în creier atunci când acesta este supus la anumite semnale cu radiaţie de microunde”[11].

Cea de-a doua invenţie confirma observaţiile anterioare.

În 1992, a fost emis alt patent cu următoarea descriere:

,,Un sistem de comunicaţii silenţioase în care purtători non-auditivi, din domeniul de frecvenţă audio foarte joasă sau foarte înaltă sau din spectrul de frecvenţă ultrasonică adiacentă, sunt modulaţi ca amplitudine sau frecvenţă cu informaţia dorită şi propagaţi acustic sau vibratoriu, pentru stimularea creierului, de obicei prin folosirea de difuzoare, căşti sau convertori piezoelectrici”[12].

Acest dispozitiv a avut un caracter practic limitat pentru că necesita ca persoana să fie în contact cu sau în imediata vecinătate a dispozitivului emiţător. Când sunt analizate împreună, fiecare dintre aceste patente este văzut ca un pas înainte discret către un nou sistem de arme.

În 1995, s-a relatat că în cercetarea timpurie, au fost trimise şi recepţionate semnale sonore clare. Este dificil de stabilit acum ce nivel de cercetare militară sau de altă natură a avansat în aceste domenii. Din rapoartele Congresului SUA reiese limpede că acest domeniu întreg a fost de mare interes pentru comunităţile de contrainformaţii. Potrivit Oamenilor de ştiinţă pentru responsabilitate globală:

,,Dr. Allan Frey şi dr. Joseph Sharp au condus cercetare legată de subiect. Sharp însuşi a luat parte la aceste experimente şi a relatat că el a auzit şi a înţeles cuvinte transmise prin semnalele analogice purtate de microunde pulsatoare ale vibraţiilor glasului vorbitorului. Comentând aceste studii, dr. Robert Becker, nominalizat de două ori pentru Premiul Nobel pentru pace, a remarcat că un asemenea dispozitiv are aplicaţii evidente în operaţiuni ascunse gândite să înnebunească o ţintă cu voci sau să transmită instrucţiuni nedetectabile unui potenţial asasin”[13].

Apoi, în 1996, a apărut o nouă realizare, un ,,sistem de comunicaţii fără fir (wireless), nedetectabil prin metode de radio-frecvenţă, pentru convertirea semnalelor audio inclusiv vocea umană în semnale electronice din domeniul frecvenţei ultrasonice, care transmite semnalul ultrasonic prin intermediul undelor de presiune acustice printr-un mediu purtător, inclusiv gaze, lichide sau solide şi reconverteşte undele de presiune acustice ultrasonice înapoi în semnalul audio original”[14].

Deşi acesta era gândit să fie folosit cu aparatură de recepţie şi emisie, interesul a constat din metodele de modulare pentru transmiterea semnalului.

Adevărata muncă continua să fie făcută publică sub forma patentelor. Cu toate acestea, acţiunile militare în domeniu au început să iasă la suprafaţă. Ceea ce se ştia din experienţă era că patentele erau ţinute secret de guvern şi confiscate de armată. Când această proprietate intelectuală era confiscată, inventatorilor li se dădea să aleagă: vor lucra pentru guvern sau nu vor putea continua cercetarea sau nici măcar nu vor putea vorbi despre invenţia lor potrivit unui ordin de securitate naţională. Cei care nu cooperau se puteau trezi cu lucrarea efectiv stopată.

Conexiuni creier-computer

Se fac progrese majore pentru a conecta biologia la tehnologia informatică. În 1990, a apărut ştirea că ,,oamenii de ştiinţă au reuşit pentru prima oară să creeze o cultură de celule ale creierului uman care se divid şi cresc în condiţii de laborator, o realizare cu implicaţii profunde pentru înţelegerea şi tratarea unei game largi de tulburări neurologice de la epilepsie la boala Alzheimer”[15].

Potrivit unei relatări din Wall Street Journal din februarie 1994:

,,Cercetătorii au afirmat că au făcut un prim pas cheie către crearea de microcipuri care folosesc celule vii din creier. Cercetătorii au spus că au aflat cum se plasează celule din creierul embrionar în locurile dorite pe cipuri de silicon sau sticlă şi apoi să stimuleze celulele creierului să crească de-a lungul căilor dorite”[16].

Cealaltă posibilitate este ca atât celulele creierului, cât şi componentele computerului să poată fi construite în laboratoare, creând probabil primele computere adăugite biologic.