Zelul exagerat şi egocentric al celor de stil nou

împotriva celor de stil vechi* (IV)

de Arhimandrit Chiprian Aghiochiprianitul

* * *

D. O trăsătură ontologică a Ortodoxiei ?

Al treilea opozant vehement al celor de stil vechi, dl. Alexandros S. Korakides, încheie cartea sa incoerentă, ,,Ortodoxie şi viaţă: câteva concepţii greşite” (Ορθοδοξια και Ζωη - Παραπλανησεις) (44) cu un capitol special de 16 pagini, intitulat ,,Adenda. Absurda schismă din ultimul secol” (45).

1. Cel care citeşte cu atenţie îşi dă seama imediat că limbajul dlui Korakides este cu totul nepatristic, deoarece chiar atunci când tratează binecunoscuta şi cu adevărat dureroasa patologie a comunităţii de stil vechi, el este abuziv şi arogant.

2. Cu toate că deţine un doctorat în teologie şi are o operă literară bogată în favoarea autorităţii sale (începând din anii ’1950), dl. Korakides se distinge, anume în acest text, printr-o pedanterie trufaşă şi extrem de respingătoare, care îl determină în mod inevitabil să se îndepărteze de la subiect, când ajunge fie la calendar, fie la ecumenism.

3. Urmăreşte poate dl. Korakides, prin intermediul unei expuneri emoţionale, vagi, generalizate, confuze, şi eronate din punct de vedere teologic, să îndrepte atenţia cititorului către raţionamentul său nefondat, anume că întreaga problemă a calendarului poate fi redusă la eşecul de a accepta o ’schimbare’, deoarece ’schimbări’ au avut loc întotdeauna în istoria Bisericii ? (46)

I. Legătura dintre ecumenism şi problema calendarului

Sentimentalismul de neiertat al prezentării dlui Korakides, ca şi desconsideraţia sa evidentă faţă de sau necunoaşterea (?) contextului istoric şi teologic al originii şi dezvoltării reformei din 1924, este demonstrat pe deplin de afirmaţia sa că disputa ,,despre ’ecumenism’, care a fost inventată recent şi prin înţelegere ulterioară” constituie o ,,amăgire a poporului lui Dumnezeu” şi un ,,pretext invalid şi stupid” (47).

1. Cu toate că tot ceea ce am scris până acum – deşi succint – este suficient pentru a respinge această perspectivă, i-am aminti dlui Korakides că toţi cei care au reacţionat împotriva inovaţiei din 1924, şi nu numai cei de ,,stil vechi”, au remarcat chiar dintru început legătura directă dintre ecumenism şi reforma calendarului.

2. Unii dintre cei mai binecunoscuţi şi renumiţi dintre aceştia au fost următorii, care au văzut ,,problema calendarului ca fiind punctul de plecare al tuturor celorlalte revizuiri” care erau anunţate şi iniţiate prin enciclica ecumenistă din 1920 a Patriarhiei Constantinopolului şi consecinţa sa firească, congresul pan-ortodox din 1923:

· Stareţul Daniil de Katounakia (1843-1929). A se vedea memorandum-ul său ,,O voce din Sfântul Munte despre sinodul ecumenic ce va să vină” (Φωνη εξ Αγιου Ορους δια την προσεχη Οικουμενικην Συνοδον), 6/19 mai 1925

· Arhimandritul Philotheos Zervakos (1884-1980). A se vedea articolul său ,,Conferinţa pre-sinodală din Sfântul Munte: o combatere a programului ei” (Η εν Αγιω Ορει Προσυνοδος. Ανασκευη του προγραμματος αυτης), 1926

· Mitropolitul Irineu de Cassandreia (1864-1945). A se vedea lucrarea sa ,,Memorandum adresat Sfântului Sinod al ierarhilor Greciei” (Υπομνημα εις την Ιεραν Συνοδον της Ιεραρχιας της Ελλαδος), 1929

· Episcopul Nicolae Velimirovici, de Ohrid (1880-1956). A se vedea declaraţiile lui de la Comisia pregătitoare inter-ortodoxă (Sfântul Munte, 1930)

· Mitropolitul Sofronie de Elevtheroupolis (1875-1960). A se vedea declaraţiile lui de la cea de-a XIV-a Întrunire a ierarhilor Bisericii Greciei (1931) şi de la cea de-a XV-a Întrunire a ierarhilor (1933)

· Arhiepiscopul Serafim Sobolev, de Boguchar (1881-1950). A se vedea expunerea sa ,,Cu privire la calendarele nou şi vechi” de la Congresul de la Moscova, 8-18 iulie 1948.

II. Reformatorul din 1924: un pionier al ecumenismului !

Şi, mai important, reformatorul din 1924, adică arhiepiscopul Atenei, Chrysostomos Papadopoulos († 1938), a fost el însuşi pe deplin conştient de legătura directă dintre ecumenism şi reforma calendarului. De asemenea, el a fost conştient de actul pregătitor al acelei reforme, anume Enciclica din 1920, şi a acţionat cu luciditate şi în conformitate totală cu agenda acesteia, după cum este demonstrat de următoarele fapte:

1. Ca arhimandrit şi profesor universitar, Chrysos­tomos Papadopoulos a luat parte, ca delegat al Bisericii Greciei (împreună cu ecumenistul Hamilkas Alivizatos) şi a Ciprului, la întrunirea pregătitoare a conferinţei pan-creştine a mişcării ‘Credinţă şi Organizare’ (Faith and Order) de la Geneva, 12-20 august 1920.

2. Cei 18 delegaţi ortodocşi de la această conferinţă ,,au început să alcătuiască o agendă pentru această consultaţie pe baza enciclicei patriarhale din 1920” (48).

3. Potrivit lui Nicholas Zernov, ,,participarea în număr mare a ortodocşilor” la această conferinţă ,,nu a fost fără legătură cu enciclica pe care o emisese Patriarhia Ecumenică cu câteva luni mai înainte (ianuarie 1920)” (49).

4. La această conferinţă, Hamilkas Alivizatos ,,a expus programul ortodocşilor”, făcând, printre altele, următoarele comentarii de referinţă: ,,Programul propus ţinteşte, cel puţin pentru moment, către crearea unei ligi a Bisericilor după modelul Ligii Naţiunilor, care va înlesni scopul final al unirii Bisericilor în credinţă şi administraţie” (50).

5. Aceasta este tocmai viziunea enciclicei din 1920 şi a fost realizată în 1948, odată cu înfiinţarea Consiliului Mondial al Bisericilor; şi, astfel, Chrysostomos Papadopoulos poate fi considerat nu doar un promotor al reformei din 1924, ci de asemenea un pionier al ecumenismului şi unul dintre întemeietorii acestei organizaţii pan-confesionale cu sediul la Geneva.

6. Este extrem de important şi demn de reţinut faptul că programul acestei întruniri pregătitoare din 1920, care a avut semnificaţie istorică pentru mişcarea ecumenistă, ‘a fost alcătuit’ ‘sub controlul strict al delegaţiei Bisericii Greciei (adică al lui Chrysostomos Papadopoulos şi Hamilkas Alivizatos), ‘a fost acceptat de către celelalte delegaţii ortodoxe’ şi, aşa cum ‘oricine ar putea spune din programul pe care l-au alcătuit, principiile sale de bază corespundeau spiritului enciclicei din 1920 a Patriarhiei Ecumenice’ (51).

7. Mai mult, contribuţia decisivă a lui Chrysostomos Papadopoulos la acest program binecunoscut, care adevereşte în mod categoric conştiinţa sa ecumenistă şi implicaţiile sincretiste ale reformei din 1924, este descrisă în raportul dezbaterilor, compilat de Papadopoulos şi Alivizatos şi supus atenţiei Sfântului Sinod, al cărui preşedinte – ar trebui remarcat – era Meletie Metaxakis.

• ,,Raportul asupra consultaţiei pregătitoare a conferinţei pan-creştine întrunite la Geneva (30 iulie – 8 august 1920)”, în care este expus programul (constând din 2 secţiuni: ,,1. Liga Bisericilor (§ 1-6)” şi ,,2. Organizarea Bisericilor (§ 1-5)), informa sinodul că ,,s-a căzut de acord în cadrul consultaţiei şi, de asemenea, în comisia pregătitoare a conferinţei că programul propus de către delegaţia Bisericii Ortodoxe era cel mai pozitiv şi important punct al eficienţei acestei consultaţii” (52).

8. Prin urmare, aşa-zisa dispută ,,despre ‘ecumenism’, care a fost inventată recent şi prin înţelegere ulterioară” nu numai că nu reprezintă o ,,amăgire a poporului lui Dumnezeu” şi un ,,pretext invalid şi stupid” (53), precum susţine dl. Korakides, ci este, de fapt, un adevăr istoric de nezdruncinat, pe care ecumeniştii de bună credinţă din Geneva şi Constantinopol se mândresc să-l proclame. Până acum, opozanţii înverşunaţi ai stilului vechi din Atena ignoră sau suprimă cu asiduitate acest adevăr; adică, ei îl tăinuiesc intenţionat pentru a înşela conştiinţa Bisericii şi, fireşte, spre propria osândire.

• Cu toate acestea, precum spune cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic, prin gura preşedintelui lui, Sfântul Tarasie, ,,adevărul, când este prigonit, are obiceiul de a străluci mai puternic” (54).

9. Noi credem că este foarte edificator, într-o asemenea conjunctură, să amintim cititorilor noştri următorul lucru: vina, nu doar a tăcerii, ci de asemenea a suprimării voite a adevărului a fost înfruntată de către cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic, în timpul celei de-a cincea sesiuni (4 aprilie 787), când ,,Teodor, preacinstitul episcop al Mirei Lichiei, a spus: ‘Dacă această comoară (un comentariu în favoarea icoanelor, şters dintr-o anume carte de către iconoclaşti) ar fi fost la vedere la acea vreme (în timpul sinodului iconoclast din Hiereia, din 754), nimeni nu ar fi fost vătămat; dar fie ca Dumnezeu să răsplătească în ziua judecăţii celor care au tăinuit-o’; ‘sfântul sinod a spus: «Vai de sufletele lor, fiindcă au ascuns adevărul»’.” (55)

Note

* Pentru a-i desemna pe cei de stil vechi, ortodocşii greci de stil vechi folosesc o serie de termeni, precum: ortodocşi aflaţi în rezistenţă patristică împotriva ecumenismului, susţinători ai calendarului tradiţional sau chiar vechi-calendarişti. Iar când se referă la ortodocşii de stil nou, îi numesc ortodocşi inovatori, susţinători ai noului calendar sau nou-calendarişti. Pentru uşurinţa cititorului român, unde am întâlnit aceste referiri specifice grecilor, le-am tradus simplu prin stil vechi şi stil nou.

44. Alexandros S. Korakides, ,,Ορθοδοξια και Ζωη – Παραπλανησεις”, Atena, 2004.

45. Ibid., p. 199-214.

46. Ibid., p. 206.

47. Ibid., p. 212.

48. Basileios T. Stavrides şi Evangelia A. Barellas, ,,Istoria mişcării ecumeniste” (Ιστορια της Οικουμενικης Κινησεως), a treia ediţie, Thessaloniki: Patriarchikon Hidryma Paterikon Meleton, 1996, p. 93.

49. Protopresbiter George Tsetses, ,,Contribuţia Patriarhiei Ecumenice la înfiinţarea Consiliului Mondial al Bisericilor” (Η Συμβολη του Οικουμενικου Πατριαρχειου στην Ιδρυση του Παγκοσμιου Συμβουλιου Εκκλησιων), Katerine: Ekdoseis ‘Tertios’, 1988, p. 96.

50. A se vedea nota 48.

51. Antonios M. Papadopoulos, ,,Atitudinea Bisericii Greciei faţă de relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi heterodocşi” (Η Στασις της Εκκλησιας της Ελλαδος εναντι των Σχεσεων της Ορθοδοξου Εκκλησιας προς τους Ετεροδοξους), în Mărturisirea şi slujirea Ortodoxiei astăzi (Μαρτυρια και Διακονια της Ορθοδοξιας Σημερα), Thessaloniki: Ekdoseis ‘Adelphon Kyriakide’, 1998, vol. II, p. 86-87.

52. Arhimandrit Theokletos (Strangas), ,,Istoria Bisericii Greciei din surse sigure (1817-1967)” (Εκκλησιας Ελλαδος Ιστορια εκ πηγων αψευδων (1817-1967)), Atena, 1970, vol. II, p. 903. Pentru ,,Raport”, a se vedea p. 901-914.

· În ce priveşte relaţia deosebită dintre Papadopoulos şi Metaxakis, în contextul promovării ecumenismului, o lucrare detaliată a noastră, o contribuţie la studiul interdependenţei dintre ecumenism şi problema calendarului, va fi curând publicată.

53. A se vedea nota 47.

54. Cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic, Mansi, vol. XIII, col. 189D / Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice (Πρακτικα των Αγιων και Οικουμενικων Συνοδων), ed. Spyridon Melias, Holy Mountain: Ekdosis Kalyves Timiou Prodromou, 1981, vol. II, p. 822a (a cincea sesiune).

55. Idem, Mansi, vol. XIII, col. 188E, 189A/ Πρακτικα, vol. II, p. 821b (a cincea sesiune).

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 44/septembrie-octombrie 2008