Zelul exagerat şi egocentric al celor de stil nou

împotriva celor de stil vechi* (VI)

* * *

D. O trăsătură ontologică a Ortodoxiei ?

VIII. Ce fel de intercomuniune mai largă ?

În acelaşi fel, chiar dacă, în mod ipotetic, ecumenismul urma să fie interpretat ca un fel de intercomuniune mai largă, potrivit teoriilor bizare ale dlui Korakides – adică, ca o ,,comunicare doar între conducerea Bisericii (patriarhi sau arhiepiscopi) şi reprezentanţi ai altor credinţe şi religii”, în scopul colaborării ,,în probleme globale de interes pentru întreaga omenire” (73) –, încă o dată mica turmă, adică ortodocşii de stil vechi anti-ecumenişti, va ridica următoarele obiecţii întemeiate:

1. Sobornicitatea ortodoxă nu a acceptat niciodată nici măcar termenul ‘intercomuniune’, nemaivorbind de interpretarea de mai sus a acestui termen, deoarece în întreaga sa istorie au fost cunoscuţi doar termenii de ‘comuniune’ şi ‘necomuniune’ (excomunicare), într-un sens restrâns şi într-un sens cuprinzător. Deci, de exemplu: ,,Dacă cineva [fie că este episcop, fie că este laic] s-ar ruga împreună cu cel înlăturat din obştea creştinilor, chiar în casă [,,şi nu în Biserică”, ci ,,oriunde”], să se afurisească” (74).

2. Într-un fel sau altul, intercomuniunea, prin prepoziţia ‘inter-’, indică limpede o comuniune contrară naturii – contradictorie şi nelalocul ei; adică, sincretism, în măsura în care părţile care se împacă rămân ,,înăuntrul propriilor hotare dogmatice” (75).

3. Mişcarea ecumenistă, care a avut debutul său oficial în lumea ortodoxă în 1920, nu a avut niciodată un asemenea orizont restrâns al comuniunii; adică, doar la nivel de conducere. Acest lucru este dovedit, de altfel, de programul ,,planului în 11 puncte” (76) al activităţilor ortodocşilor şi heterodocşilor, care este enciclica din 1920, ce prevede colaborarea sincretistă la toate nivelele a tuturor celor implicaţi de toate părţile.

4. Participarea ortodocşilor ecumenişti la Consiliul Mondial al Bisericilor – care constituie fără îndoială ,,o încălcare flagrantă a sfintelor canoane dumnezeieşte insuflate şi a principiilor ecleziologice fundamentale”, prin care ,,însăşi esenţa şi cursul mântuitor general al Ortodoxiei sunt atacate” (77) – a fost condusă de la început în mod colectiv, şi aceasta la toate nivelele de reprezentare.

5. Această formă de reprezentare colectivă predomină atât în activităţile intercreştine, cât şi în cele interreligioase şi este, într-adevăr, stimulată de aşa-numitul ecumenism popular, sau sincretismul de bază.

6. Fireşte, se cuvine să arătăm cu claritate că, în absolut nici un caz, amestecul sincretistic nu trebuie confundat cu relaţiile formale. Primul, deşi întâlnit anterior – chiar dacă rar şi ocazional, fără să fi primit vreodată legimitate din partea Bisericii –, a fost inaugurat în mod oficial prin enciclica din 1920 şi a fost intens cultivat, de atunci încoace, prin hotărâre pan-ortodoxă (!), pe baza unui program multi-dimensional de măsuri concrete, cu totul anti-patristice.

Ultimele au existat întotdeauna, consimţite din necesitate, din pricina realinierilor istorice; cu toate acestea, ele au impus doar relaţii formale, bazate pe un protocol strict, între administraţiile religioase şi cele politice dintr-o zonă geografică specifică, desigur, fără nici o pretenţie de slujire comună (!) a lumii.

7. În orice caz, toate felurile de comuniune sau intercomuniune între ortodocşi şi heterodocşi şi cei de alte religii, în special la nivel instituţional, sunt întru totul excluse de Tradiţia patristică şi sinodală a Ortodoxiei, aşa cum este arătat de următoarele două exemple deosebite: ,,Să refuzăm pacea cu ei (conducătorii ereziilor). Fiindcă este limpede că, deşi pacea este un lucru bun, nu orice pace este mai presus de mustrare; pacea poate fi adesea primejdioasă şi ne poate îndepărta de dragostea pentru Dumnezeu; pacea cu heterodocşii este nelucrătoare” (78); ,,Foarte mari sunt ameninţările rostite de sfinţi împotriva celor care fac compromisuri cu ea/ei [erezia/ereticii], chiar până în punctul de a mânca împreună”; ,,chiar dacă el [cel care se prezintă a fi ortodox] se obişnuieşte să mănânce, să bea şi să aibă prieteşug cu ereticii, el este vinovat; aceasta este judecata Sfântului Ioan Gură de Aur şi, prin urmare, a oricărui sfânt” (79).

8. În această conjunctură, socotim potrivit să facem câteva remarci critice despre ceea ce a fost prezentat ca un argument puternic al ecumeniştilor, despre pretinsa ,,prezenţă şi mărturie a Bisericii Ortodoxe în mişcarea ecumenistă” (80). Să ne aducem aminte că ortodocşii ecumenişti şi-au exprimat oficial conştientizarea colectivă a faptului că ,,participarea ortodocşilor la mişcarea ecumenistă de astăzi” este o ,,strădanie de a aplica credinţa apostolică noilor circumstanţe istorice şi nevoilor existenţiale şi are loc împreună cu alte grupuri creştine, cu care nu există comuniune deplină”; aceasta ,,este, într-un fel, ceea ce este nou astăzi” (81).

9. Ortodocşii anti-ecumenişti, care nu constituie cu siguranţă ,,grupuri şi mişcări extreme”, nici nu sunt angajaţi în ,,gălăgii isterice anti-ecumeniste” şi, fără îndoială, nu fac ,,propagandă” (82) (!), îşi exprimă obiecţiile şi pun următoarele întrebări îndreptăţite:

• Dacă credinţa apostolică, care este ,,ceea ce am fost învăţaţi de Sfinţii Părinţi” (83), ar fi cu adevărat aplicată situaţiei istorice contemporane, cum ar putea fi aceasta garantată alături de acele comunităţi creştine care au deformat cumplit credinţa apostolică şi s-au despărţit de Una şi singura Biserică ?
• Nu ar fi aceasta cu totul contrar ,, slăvitei şi cinstitei rânduieli a Tradiţiei noastre” (84), în aceea că se va aşeza adevărul (Ortodoxia) şi erezia (heterodoxia) pe aceeaşi treaptă ?
• Opinia potrivit căreia co-existenţa sincretistică şi colaborarea dintre adevăr şi minciună, dintre viaţă şi moarte, vor da ,,împreună” ,,viaţă şi nemurire” (85) lumii, nu reprezintă de fapt o eroare cumplită şi o pan-erezie autentică ?
• Într-adevăr, cum este posibil pentru Ortodoxie, în toată strălucirea ei, să evanghelizeze lumea ,,într-o unire” cu erezia, care este întuneric duhovnicesc, când – potrivit Tradiţiei noastre patristice şi sinodale – ,,despărţirea de adevăr este urâţenie şi orbire noetică” (86) ?
• Cum pot anti-ecumeniştii să uite faptul că ereticii au suferit o schimbare profundă în teologie, în duh şi în inimă, nu doar în evlavia morală: o schimbare care exclude în întregime mărturia şi evanghelizarea lor ,,alături” de Trupul plin de har al Bisericii, de vreme ce ,,despărţirea de adevăr este orbire a minţii şi intelectului” ? ,,Fiindcă [ereticii], îndepărtându-se de adevăr, au fost orbiţi în cuget şi înţelegere şi, ca unii îmboldiţi de vrăjmaşul amăgitor, s-au abătut de la învăţătura cea dreaptă” (87). Şi în consecinţă, comunităţile lor au nevoie de curăţire duhovnicească şi teologică pe principiul terapiei patristice, după ce ei au fost mai întâi reintegraţi în sobornicitatea ortodoxă.

10. Date fiind aceste consideraţii, este extrem de limpede că participarea la mişcarea ecumenistă şi mult lăudata ,,mărturie” înaintea heterodocşilor, ca o cerinţă misionară, se subminează şi se resping dintru bun început din pricina acestei temelii putrede: ,,împreună cu alte grupuri creştine” (88).

11. Ar trebui remarcat că abaterea ecumeniştilor este de o aşa natură şi gravitate încât, în virtutea acestei ,,uniri” sincretistice, ei au ajuns în punctul nu doar de a nu da nici un fel de ,,mărturie”, ci şi de a proclama următoarele concepţii incredibile, ce distrug credinţa apostolică, care a mărturisit întotdeauna că toţi cei ce ,,sunt în afara adevărului” (sunt extra veritatem) ,,sunt în afara Bisericii”(sunt extra Ecclesiam) (89): ,,Astăzi, noi creştinii [ortodocşi şi heterodocşi] nu putem trăi şi munci, aşa cum am făcut odinioară, izolaţi unii de alţii, din contră, noi avem ‘responsabilitate comună şi interdependenţă în Trupul lui Hristos’ ” (90) !

IX. ,,Perspectiva istorică extinsă”

În concluzie, ne este teamă că anti-stilismul său lipsit de spirit critic şi vulgar nu i-a permis dlui Korakides să-şi amintească şi să aplice o regulă fundamentală a investigaţiei teologice: ,,Este imperios necesar – spunea adevăratul teolog părintele Gheorghe Florovski – ca teologii să fie conştienţi de acea perspectivă istorică extinsă în care au fost discutate şi înţelese mereu problemele credinţei şi dogma” (91).

1. Îl sfătuim frăţeşte pe dl. Korakides să se trezească din punct de vedere teologic şi să studieze cu atenţie şi seriozitate relaţia dintre ecumenism şi problema calendarului în cadrul perspectivei istorice extinse a ultimilor 100 de ani; nu este posibil pentru noi să continuăm o discuţie serioasă sau să avem o înţelegere corectă a acestei relaţii dacă nu o situăm în contextul ei istoric, care este conturat, cât de puţin, de evenimentele de referinţă ale mişcării ecumeniste anti-ecleziastice.

2. Pentru a arăta aceasta, vom reaminti dlui Alexandros Korakides câteva din aceste pietre de hotar, care au contribuit decisiv la consolidarea unei înţelegeri sincretistice în sfera Bisericilor Ortodoxe locale, rugându-ne pentru trezirea sa şi, mai mult, ca el să poată contribui la demitizarea sau demascarea ecumenismului pan-eretic:

• 1902-1904: Enciclicele patriarhului Ioachim al III-lea

• 1920: Enciclica Patriarhiei Constantinopolului

• 1923: Congresul pan-ortodox de la Constantinopol

• 1948: Înfiinţarea Consiliului Mondial al Bisericilor

• 1952: Enciclica patriarhului Athenagora

• 1958: Rezoluţia celei de-a 25-a întruniri a ierarhilor Bisericii Greciei cu privire la participarea ei la Consiliul Mondial al Bisericilor

• 1961: Prima Consultaţie pan-ortodoxă de la Rhodos

• 1965: Ridicarea anatemelor din 1054

• 1968: A patra Consultaţie pan-ortodoxă de la Chambesy, Geneva

• 1971: Schimbarea direcţiei Consiliului Mondial al Bisericilor către sincretismul interreligios, la sugestia ortodocşilor

• 1975: Mărturisirea de la Thyateira (Constantinopol)

• 1976: Prima Consultaţie pan-ortodoxă pre-sinodală de la Chambesy, Geneva

• 1985: Teologia botezului, formulată de Ioan Zizioulas, astăzi mitropolit al Pergamului

• 1986: A treia Consultaţie pan-ortodoxă pre-sinodală de la Chambesy, Geneva

• 1986: Întrunirea religiilor pentru pacea lumii de la Assisi, Italia

• 1991: A VII-a Adunare Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor de la Canberra, Australia

• 1993: Declaraţia de la Balamand, Liban

• 1989-1990-1993: Alunecări dogmatice în dialogul cu necalcedonienii (monofiziţii)

• 1995: Comunicatul comun semnat de Papa Ioan Paul al II-lea şi patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului

• 2000: Slujba de pomenire extra- sau a-dogmatică şi interreligioasă a mărturisitorilor şi mucenicilor secolului al XX-lea

• 2001: Întrunirea de rugăciune interreligioasă de la Assisi, Italia

• 2005: Înmormântarea Papei Ioan Paul al II-lea, cu participare pan-ortodoxă.

Note

* Pentru a-i desemna pe cei de stil vechi, ortodocşii greci de stil vechi folosesc o serie de termeni, precum: ortodocşi aflaţi în rezistenţă patristică împotriva ecumenismului, susţinători ai calendarului tradiţional sau chiar vechi-calendarişti. Iar când se referă la ortodocşii de stil nou, îi numesc ortodocşi inovatori, susţinători ai noului calendar sau nou-calendarişti. Pentru uşurinţa cititorului român, unde am întâlnit aceste referiri specifice grecilor, le-am tradus simplu prin stil vechi şi stil nou.

73. A se vedea nota 69.

74. Canonul 10 apostolic (comentariile din paranteze sunt extrase din tâlcuirile lui Zonaras şi Balsamon), Patrologia Græca, vol. CXXXVII, col. 56AB; Compendiu al dumnezeieştilor şi sfintelor canoane, ed. G. Ralles şi M. Potles, Atena: G. Chartophylax, 1852, vol. II, p. 14.

75. A se vedea nota 65.

76. Stavrides şi Barellas, ,,Istoria mişcării ecumeniste”, p. 54-56.

77. Mouratides, ,,Mişcarea ecumenistă: Marea ispită contemporană a Ortodoxiei”, p. 87.

78. Sfântul Chiril al Alexandriei, ,,Comentariu la Evanghelia de la Luca”, Patrologia Græca, vol. LXXII, col. 756D-757A.

79. Sfântul Teodor Studitul, ,,Epistola I.39, ’Către Teofil Stareţul’ ”, Patrologia Græca, vol. XCIX, col. 1048D; ,,Epistola II.32, ’Către Taleleu, fiul său duhovnicesc’ ”, Patrologia Græca, vol. XCIX, col. 1205AB.

80. Stylianos Tsompanides, ,,Η αβεβαιοτητα του οικουμεnικου οραματος και η εnδορθοδοξη κριση. Κοιnωnιολογικες παραμετροι” (Caracterul îndoielnic al viziunii ecumeniste şi criza intra-ortodoxă: parametri sociologici), Γρηγοριος ο Παλαμας (mai-august 2004), p. 497.

• Ceea ce este cunoscut ca cea de-a treia Consultaţie Ortodoxă pre-sinodală (28 octombrie - 6 noiembrie 1986, Chambesy, Geneva) a exprimat conştientizarea colectivă a ecumeniştilor cu privire la ,,mărturia” lor – şi încă una ,,dinamică” – în Σχεσεις προς τον λοιπον χριστιανικον κοσμον” (Relaţiile cu restul lumii creştine), Επισκεψις, nr. 369 (15 decembrie 1986), p. 9, 14 (textele III şi IV).

81. ,,Η οικουμενικη φυσις της ορθοδοξου μαρτυριας: πορισματα του εις Ωαλαμο Φιλλανδιας ορθοδοξου Συμποσιου” (‘Natura ecumenistă a mărturiei ortodoxe’: Concluziile simpozionului ortodox de la Valaam, Finlanda), Επισκεψις, nr. 176 (15 octombrie 1977), p. 12.

• Simpozionul în cauză, implicând un număr de 30 de teologi ortodocşi şi ţinut la Mânăstirea Valaam, Finlanda, între 24-30 septembrie 1977, a fost organizat de ,,Grupul de lucru ortodox” din cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor, sub preşedinţia părintelui George Tsetses, iar concluziile lui au influenţat direct rezoluţiile celei de-a treia Consultaţii Ortodoxe pre-sinodale (a se vedea nota precedentă).

82. Tsompanides, ,,Caracterul îndoielnic al viziunii ecumeniste”, p. 499.

83. Sfântul Vasilie cel Mare, ,,Epistola 140, ‘Către Biserica Antiohiei’ ” (§2), Patrologia Græca, vol. XXXII, col. 588B.

84. Sfântul Clement al Romei, ,,Epistola I către Corinteni”, VII.2, Βιβλιοθηκη Ελληνων Πατερων και Εκκλησιαστικων Συγγραφεων (Biblioteca Părinţilor şi Scriitorilor Bisericeşti Greci), vol. I, p. 15, ll. 32-33.

85. Potrivit II Timotei 1, 10.

86. Sfântul Vasilie cel Mare, ,,Împotriva lui Eunomie”, II.16, Patrologia Græca, vol. XXIX, col. 604AB.

87. Cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic, Mansi, vol. XIII, col. 349E / Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice, vol. II, p. 866b (a şasea sesiune, Tomos VI); Mansi, vol. XIII, col. 356A / Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice, vol. II, p. 867b (ibid.); Mansi, vol. XIII, col. 376A / Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice, vol. II, p. 873a (a şaptea sesiune, hotărâre).

88. A se vedea nota 81.

89. Sfântul Irineu al Lyonului, ,,Împotriva ereziilor”, IV.33.7, Patrologia Græca, vol. VII, col. 1076.

90. ,,Η επισκεψη της Α.Θ. Παναγιοτητος του Οικουμενικου Πατριαρχου κ. κ. Δημητριου στην Εκκλησια της Αγγλιας” (Vizita înalt prea sfinţitului patriarh ecumenic Dimitrie în Biserica Angliei), Επισκεψις, nr. 393 (15 februarie 1987), p. 9-10, 6-7.

• În cursul vizitei sale oficiale în Anglia, dintre 7-10 decembrie 1987, patriarhul Dimitrie († 1991) a făcut afirmaţia mai sus menţionată, care nu este, bineînţeles, singura de acest gen.

91. Florovski, ,,Scriptură, Biserică, Tradiţie”, p. 93.