,,Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului ?” (V)

Pe măsură ce s-au îndepărtat în timp şi cuget de revelaţia dumnezeiască, anticii şi-au modificat imaginea asupra dumnezeirii. Ei au încetat să mai creadă într-un Dumnezeu unic, Făcătorul cerului şi al pământului, care prin Pronia Sa poartă de grijă văzutelor tuturor şi nevăzutelor, şi au crezut că El este dincolo de orice înţelegere omenească, dincolo de orice legătură cu planul uman. Legătura dintre Dumnezeu şi om, credeau ei, se putea face prin Domnii acestei lumi – zeii lumii antice, consideraţi ca singurii cărora oamenii pot să le ceară ajutorul.

Secole de-a rândul, anticii au încercat să se apropie de lumea spirituală, de Dumnezeu, prin intermediul religiei şi filozofiei

De-a lungul veacurilor, oamenii au căutat să înţeleagă rostul existenţei umane, lumea spirituală şi pe zei. Mai întâi, prin respectul arătat religiei, prin împlinirea cu stricteţe a diferitelor ritualuri existente şi prin aducerea jertfelor rânduite, ei au căutat să atragă bunăvoinţa zeilor. Făcând cele cerute de religie, omul încerca să priceapă lumea zeilor şi să găsească izvorul vieţii, însă fără a reuşi.

Ca urmare a neputinţei oamenilor de a-i determina pe zei să-i ajute şi să le lumineze viaţa, filozofii - minţile luminate ale antichităţii - au considerat că zeii sunt doar o invenţie a oamenilor şi au încercat să găsească tâlcuri pentru raţiunile înalte ale cosmosului şi să elibereze omenirea din lanţurile unei existenţe sterpe şi inutile. Lipsiţi de lumina dumnezeiască, nici ei nu au avut prea mulţi sorţi de izbândă în aflarea adevărului; adeseori, se rătăceau în cugetele lor şi se afundau în teorii contradictorii şi sisteme filozofice sterile. Însă, uneori, Dumnezeu se lăsa întrezărit dintre norii gândurilor întunecate.

Între religiile păgâne şi creştinism există o prăpastie uriaşă, de la imaginea despre Dumnezeu până la închinarea care trebuie adusă Lui

Ancoraţi în această imagine extrem de deformată cu privire la Dumnezeu, păgânilor le-a venit foarte greu să priceapă buna vestire a apostolilor. Ei, care credeau că Dumnezeu nu se amestecă nicicând în viaţa oamenilor, nu puteau să conceapă învăţătura creştină, care susţinea că Dumnezeu este Domnul - adică, Dumnezeu nemijlocit poartă de grijă oamenilor -, şi S-au arătat nouă - adică, El nu numai că a vrut să aibă de-a face cu oamenii, dar li S-a şi arătat, S-a întrupat pentru ei şi a suferit crucea.

Astfel, multitudinii de zei nemiloşi, cruzi, dornici continuu de jertfe, adeseori umane, supuşi şi ei unui destin implacabil, se opune Tatăl iubitor care L-a trimis pe Însuşi Fiul cel Unul-Născut să pătimească şi să moară pentru a mântui neamul omenesc. Apoi, modul în care erau cinstiţi zeii păgâni diferea fundamental de modul în care este cinstit Dumnezeu: lumea păgână cu templele ei grandioase, idoli măreţi şi înfricoşători, jertfelnice pline de sângele a mii de animale jertfite spre îmbunarea zeilor a fost zdruncinată din temelii de mica biserică creştină, în care se slujeşte jertfa cea nesângeroasă şi de închinarea în cămăruţa ascunsă a inimii.

De asemenea, credinţa, nădejdea dincolo de certitudinile materiale şi iubirea neţărmurită pe care creştinii i-o purtau lui Dumnezeu contrastau puternic cu necredinţa păgânilor sătui de atâţia zei neputincioşi, deznădejdea lor în faţa destinului şi lipsa de iubire faţă de un zeu inaccesibil şi de neatins.

Această prăpastie dintre cele două lumi, păgână şi creştină, năştea în inimile păgânilor sentimente dintre cele mai diverse. Aşa precum în lumea iudaică, oamenii s-au împărţit după modul în care L-au primit sau L-au respins pe Mântuitorul, tot astfel în lumea păgână, oamenii s-au împărţit în faţa învăţăturii creştine. Unii L-au primit cu inima deschisă, făcându-se apostoli ai Săi până la capătul lumii şi până la vărsarea sângelui, în timp ce alţii, precum fariseii odinioară, s-au transformat în prigonitori ai Lui, în încercarea disperată de a respinge învăţătura Sa.

Gânditorii antichităţii au încercat să opună creştinismului filozofia păgână

Văzând răspândirea rapidă a creştinismului, minţile luminate ale lumii greco-romane s-au folosit de sistemele filozofice ale antichităţii (epicureic, stoic, neopitagoric, neoplatonic) pentru a purifica şi idealiza păgânismul, pentru a-l spiritualiza şi consolida. În plus, ei au criticat creştinismul, căutând să-i discrediteze pe creştini prin felurite mijloace, apelând pentru aceasta la minciună, intrigă şi calomnie. Uneori fără a cunoaşte, dar cel mai adesea dintr-o furie oarbă, ei îi acuzau pe creştini de viaţă imorală, chiar incestuoasă, de jertfirea de prunci etc.

Majoritatea păgânilor îi considera pe cei care credeau în Hristos oameni fără de Dumnezeu, însă învăţaţii antici - adevăraţii oameni fără de Dumnezeu -, precum Pliniu, Tacit şi Celsus, ca şi elita greco-romană, în viziunea căreia toate religiile vechi nu erau decât nişte superstiţii ridicole, nu vedeau în creştinism decât ,,o altă superstiţie primitivă nemăsurată”.

Primii filozofi din secolul al II-lea care au combătut creştinismul au fost Cornelius Fronton, profesorul împăratului şi filozofului stoic Marcus Aurelius (161-180), Arrianus şi Crescens, care l-au denunţat autorităţilor romane pe Sfântul Mucenic Iustin († 1 iunie 165) că este creştin. De asemenea, Lucian de Samosata (cca 120-180), filozof din şcoala epicureică, a combătut, în scrierile sale, toate filozofiile şi religiile. Printre acestea, el a ridiculizat credinţa creştinilor în nemurirea sufletului şi răsplata viitoare.

Celsus, unul dintre cei mai însemnaţi adversari ai creştinismului din secolul al II-lea, îi aseamănă pe creştini cu ,,nişte viermi îngrămădiţi în gunoaie”

Dintre primii adversari ai creştinismului, înainte de neoplatonici, cel mai însemnat a fost filozoful Celsus. În jurul anului 178, el a scris o lucrare intitulată ,,Cuvânt adevărat”, în care critica învăţătura creştină. Trăind la puţin timp după vremurile apostolice, el nu contestă viaţa, minunile, învierea lui Iisus Hristos, nici autenticitatea Evangheliilor, însă el caută să le interpreteze într-o manieră naturală sau cu ajutorul magiei.

El consideră creştinismul un amestec de extravaganţe iudaice, erori recente şi idei împrumutate din filozofie şi îl denunţă ca pe o religie periculoasă societăţii, cultului păgân şi statului. Argumentele sale, îndrăzneţe la prima vedere, au fost demontate 70 de ani mai târziu, de către ilustrul apărător şi apologet al creştinismului, Origen (cca 185-254).

Sentimentele păgânilor faţă de relaţia pe care creştinii o aveau cu Dumnezeu sunt exprimate astfel de către Celsus, citat de Origen: ,,În închipuirea lui, Celsus ne aseamănă cu nişte broaşte adunate la sfat în jurul unei bălţi, cu nişte viermi îngrămădiţi în gunoaie, întrecându-se care dintre ei ar fi mai păcătoşi şi declarând: «Nouă toate ni le dezvăluie Dumnezeu şi ni le anunţă dinainte, lăsând la o parte lumea întreagă şi mişcarea cerului şi, neluând în seamă pământul acesta atât de întins, conduce numai pentru noi singuri, comunică numai cu noi şi nu a încetat să ne trimită mesageri ca să fim neîncetat în comuniune cu El». Creştinii se aseamănă cu nişte viermi care declară: «Da, Dumnezeu există, dar după Dumnezeu îndată urmăm noi, cei făcuţi de El, întru totul asemănători Lui, căci nouă ne sunt supuse toate: pământul, apa, văzduhul şi astrele, pentru noi există toate şi pentru noi au fost rânduite toate»“ (Origen, Contra lui Celsus).

De-a lungul secolelor, învăţaţii creştini vor întemeia şcoli de filozofie şi vor pune bazele filozofiei creştine

În apărarea creştinismului se vor ridica atât cei care-L vor mărturisi pe Hristos până la moarte şi vor pecetlui cu sângele lor credinţa în adevăratul Dumnezeu, cât şi urmaşii apostolilor care vor propovădui şi vor scrie cărţi spre zidire sufletească. Ei vor încerca, prin cuvintele şi faptele lor, să apere credinţa în Hristos de acuzaţiile şi calomniile îndreptate împotriva ei de lumea păgână şi să restabilească adevărul cu privire la Dumnezeu.

Istoria a dat numele de apologeţi scriitorilor creştini greci şi latini din secolul al II-lea, care au apărat creştinismul şi Biserica de ura, fanatismul, învinuirile şi calomniile nedrepte ale păgânilor şi de prigoanele crude şi sângeroase, dezlănţuite de Imperiul Roman contra creştinilor. Printre scriitorii greci se numără: Quadratos sau Codratos, care a înmânat împăratului Adrian (117-138), cu ocazia şederii sale la Atena, o apologie în favoarea creştinilor; Aristide, filozof din Atena, care a dat, către anul 139, împăratului Antonin Pius (138-161) o ,,apologie pentru creştini”, în 17 capitole, în care îi apără de calomniile păgânilor şi mulţi alţii.

Ei sunt precursorii marilor scriitori şi filozofi creştini din secolele următoare, care au scris numeroase lucrări, au întemeiat şcoli de filozofie şi au pus bazele filozofiei creştine.

Damian Ilie

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 32 (4/2004)