,,Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului ?” (IV)

Dorind, ca un Părinte iubitor, să-i ridice pe oameni din raţiunile străine de cugetarea la cele cereşti, Dumnezeu le-a trimis pe Mântuitorul care Îl făgăduise, care să-i elibereze din această robie înfricoşătoare. Deşi, la început, întreaga lume primise revelaţia primară cu privire la Dumnezeu, ea se îndepărtase într-atât de sorgintea, ca şi de conţinutul ei, încât numai venirea lui Hristos putea readuce lumină în cugetul omului.

Mergând să propovăduiască neamurilor pe Dumnezeul cel adevărat, apostolii s-au lovit de viziunea păgânilor asupra lumii

Mergând până la marginile lumii şi propovăduind adevărul despre Unul Dumnezeu, Atotţiitorul, apostolii au avut de înfruntat o problemă serioasă: învăţătura păgânilor cu privire la Dumnezeu şi lume era cu totul diferită de cea creştină. Când atenienii l-au auzit pe Sfântul Apostol Pavel vorbindu-le despre Dumnezeu, ,,l-au dus la Ariopag, zicând: oare putem a înţelege ce este această învăţătură nouă, care de tine se grăieşte ?”, socotind că ceea ce el căuta să-i înveţe era cu totul nou pentru ei.

Pavel confirmă prăpastia dintre cele două gândiri şi pierderea de către păgâni a cunoştinţei de Dumnezeu: ,,Trecând şi privind închinăciunile voastre, am aflat şi un jertfelnic, întru care era scris: Necunoscutului Dumnezeu. Pre care dar necunoscându-l voi îl cinstiţi, pre acesta eu îl vestesc vouă. Dumnezeu care au făcut lumea şi toate cele ce sunt într-însa, acesta fiind Domnul cerului şi al pământului” (Faptele Apostolilor 17, 19, 23-24).

Anticii păstraseră numai amintirea despre o altfel de învăţătură despre Dumnezeu – ceea ce reuşiseră ei să priceapă şi să perpetueze cu gândirea lor aplecată spre cele vremelnice. Religiile păgâne şi, mai apoi, filozofiile păgâne considerau că Dumnezeu - Divinitatea absolută se află nu numai dincolo de cunoaşterea umană şi de orice cugetare omenească, ci şi în afara oricărei legături cu lumea oamenilor. Ei erau convinşi că între El şi lumea văzută există o întreagă ierarhie de zei, sau mai bine zis Domni, fiecare cu atribuţiile lui. Dintre aceştia, oamenii se pot ruga doar celor aflaţi pe treptele cele mai de jos ale ierarhiei cereşti, care se învecinează direct cu lumea lor.

Pentru păgâni, Dumnezeu nu era Domnul

Dumnezeu fiind considerat dincolo de cunoaşterea umană, dar şi în afara oricărei legături cu lumea oamenilor, păgânii credeau că aceşti zei sunt cei care guvernează şi rânduiesc destinele oamenilor - Domnii acestei lumi. Cu toate acestea, nici unul dintre aceşti Domni nu era zeul primordial - Dumnezeu, ci simpli zei care fie se trag din Acesta, fie sunt inferiori Lui. În principiu, esenţa religiilor păgâne consta tocmai în aceea că numirile de ,,Dumnezeu” şi ,,Domnul” nu se refereau la aceeaşi fiinţă.

Erechtion, templu în stil ionic dedicat regelui-erou erechteu, identificat mai târziu cu zeul Poseidon

De pildă, zeul suprem din religia Greciei antice, care era politeistă, poartă numele de Zeus. El este conducătorul zeilor şi al oamenilor, dar nu el este Făcătorul lumii, izvorul oricărei existenţe - Absolutul. Legendarul Prometeu spune că el este un ,,zeu nu demult ivit”, iar poetul grec Hesiod (secolul al VIII-lea î.Hr.) îl consideră un ,,răzvrătit din născare”, care a uzurpat scaunul tatălui său, Cronos. La rândul lui, acesta ajunsese conducătorul zeilor prin înlăturarea tatălui său, Uranus.

Zeus este Domnul, conducătorul cerului şi al pământului, dar el nu este Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului, Cel Atotţiitor şi Atotputernic. Se poate vedea că Zeus nu este atotputernic şi din faptul că el şi ceilalţi zei - Domnii grecilor se supun, deopotrivă cu muritorii, destinului pe care îl hotărăsc Parcele, zeiţele destinului, şi pe care ei nu pot să-l modifice.

În religiile altor popoare antice, precum în cele ale babilonienilor sau hitiţilor, apar legende similare, potrivit cărora zeul primordial, creatorul lumii a fost lipsit de puterea sa creatoare şi îndepărtat de la conducerea lumii văzute şi nevăzute de alţi zei. De exemplu, în mitologia ugarită, zeul Baal din generaţia a patra de zei îl înlătură pe zeul primordial şi, când acestuia i se oferă din nou tronul, el refuză şi este exilat la capătul lumii de Baal, care rămâne să conducă lumea.

Pe de altă parte, chinezii şi tătarii credeau în existenţa unui Dumnezeu Atotputernic, dar nu credeau că El are vreo legătură cu oamenii şi, de aceea, nu-I aduceau Lui cinstire, ci numai unor zei intermediari, care aveau grijă de lume.

În Asia, la popoarele ariene, divinitatea se confunda cu cerul a toate cuprinzător, iar fenomenele naturale au fost treptat divinizate ca fii ai Lui. Doar Egiptul a păstrat o învăţătură tainică despre un singur Dumnezeu suprem, Ra, despre care textele sacre scriau: ,,El a făcut cerul şi pământul pentru inima lor (a oamenilor). El a făcut suflarea vieţii pentru nările lor. Ei sunt chipul Lui, ieşit din trupul Lui. El suie la cer pentru inimile lor. El le-a făcut verdeţuri, dobitoace şi fiare, peşti şi păsări, ca să îi sature”. Dar în această imagine, apropiată de revelaţia primară, s-au amestecat, cu timpul, tot felul de închipuiri politeiste.

Pentru egipteni, Dumnezeu era o simplă abstracţiune şi era doar făcătorul zeilor, care erau emanaţiuni dintr-însul. Pentru cei consacraţi, aceşti numeroşi zei erau numai diferite numiri şi manifestări ale unui Dumnezeu suprem, dar, pentru popor, ei alcătuiau un şir nesfârşit de divinităţi, care le guvernau viaţa şi pe care trebuia să îi cinstească pentru ca aceştia să fie îngăduitori cu ei.

Lumea păgână ştia că nu se închină Creatorului, ci unor făpturi pe care le numeau ,,demoni”

Păgânii înşişi afirmau că zeii pe care-i venerează nu sunt Acel Dumnezeu primordial care a dat viaţă tuturor fiinţelor. Pentru ei, ,,Dumnezeu” nu era ,,Domnul” şi nu I se închinau Lui, ci Domnilor, pentru că ştiindu-i că sunt aproape de lumea lor, credeau că îi pot ajuta. ,,Între eterul de sus şi pământul de jos există puteri divine mijlocii plasate în văzduh, care îi înştiinţează pe zei de meritele şi dorinţele noastre. Grecii le numeau ,,demoni - daimoni”. Prin intermediul lor se săvârşesc (…) şi semnele zeilor şi (…) miracolele magilor şi toate genurile de proorocii”, scrie Apuleius, expunând o versiune deja filozofică a mitologiei greceşti (Apuleius, ,,Despre zeitatea lui Socrate”).

În mitologia greacă, demonii aparţineau lumii nevăzute şi mijloceau relaţia dintre zei şi oameni, nefiind considerate neapărat fiinţe malefice. Către aceste puteri ale văzduhului erau înălţate rugăciunile zilnice ale păgânilor. O invocaţie din epoca elenistică suna astfel: ,,Vino la mine, duhule, tu care pluteşti în văzduh şi care eşti chemat prin semne şi nume tainice”. Păgânii erau convinşi că văzduhul şi cerul erau pline de zeităţile lor.

La rândul lor, filozofii antichităţii căutau să dobândească o imagine mai limpede cu privire la Dumnezeire

Filozofii antichităţii, cei mai luminaţi oameni ai acelei epoci, erau destul de sceptici în ce-i priveşte pe zei, ca şi în privinţa ajutorului pe care aceştia îl puteau da oamenilor. Ei au încercat să privească dincolo de această multitudine de zei din religiile antice şi să priceapă, prin înţelepciunea omenească, dacă mai presus de ei există vreo altă fiinţă.

Vreme de secole, filozofii s-au străduit să înţeleagă rostul lumii şi pe Creatorul ei, şi au pus în cuvinte aceste strădanii ale lor. Ei au întemeiat şcoli de filozofie, de gândire, la care învăţau despre cele văzute şi cele nevăzute ale lumii. Aceste şcoli au susţinut, fiecare în parte, o anumită teorie cu privire la facerea lumii. Ideile lor erau asemănătoare din anumite puncte de vedere, multe dintre ele susţinând că lumea provine dintr-un element de origine, pe care l-a organizat, eventual, un zeu suprem, dar care în nici un caz nu l-a creat.

În timp ce şcolile materialiste propovăduiau că elementul de origine al lumii era unul material (apa sau focul, aerul sau infinitul), cele idealiste susţineau că acesta este unul nematerial, ideal. Thales din Milet (625-546 î.Hr.), primul filozof al grecilor, care a fondat şcoala ioniană sau milesiană, credea că apa este substanţa de bază din care a fost creată toată materia. Heraclit din Efes (540-475 î.Hr.), influenţat de şcoala ioniană, afirma că focul este sursa primordială a materiei şi considera sufletul un amestec de foc şi apă.

Alţi filozofi pretindeau că materia provine dintr-un amestec de elemente, precum Empedocle (490-430 î.Hr.), care afirma că toate lucrurile sunt alcătuite din patru elemente ireductibile: apă, aer, pământ şi foc, care se combină şi se separă prin intermediul a două forţe: dragostea şi ura. Prin acest proces, lumea evoluează din haos spre o formă organizată şi înapoi în haos, într-un ciclu veşnic. El critica credinţa populară în zei şi considera acest ciclu etern ca pe obiectul căruia trebuia să i se închine oamenii.

Hesiod, în poemul său ,,Teogonia” (,,Naşterea zeilor”), sistematizează miturile Greciei antice şi arată că lumea a apărut, fără ajutorul vreunui întemeietor, din haos - o masă de elemente amestecate, fără formă sau ordine, care s-a organizat întâmplător în forma actuală.

***

Cel de-al doilea curent din filozofia greacă antică era cel idealist, care propovăduia că elementul primordial al lumii era nematerial. Filozoful şi matematicianul grec Pitagora (582-500 î.Hr.), care a fondat o şcoală de filozofie la Crotona, în sudul Italiei, susţinea superioritatea formelor asupra materiei. Sistemul său filozofic combina ideile etice cu cele supranaturale şi matematice într-o perspectivă spirituală asupra vieţii. El considera că lumea este guvernată de numere, care reprezentau principiul ultim al proporţiei, ordinii şi armoniei universului.

Ideile lui Pitagora au influenţat puternic un alt filozof celebru al Greciei antice, Platon (cca 428 – cca 347 î.Hr.). Născut într-o familie aristocrată la Atena, el a întemeiat, în 387 î.Hr., Academia din Atena, unde se preda astronomie, biologie, matematică, teorie politică şi filozofie. El concepea lumea nevăzută, spirituală, ca fiind constituită din forme sau idei veşnice, aranjate ierarhic, forma cea mai înaltă care le luminează pe toate celelalte fiind forma absolută a Binelui.

Primind învăţătură de la preoţii egipteni, din rămăşiţele revelaţiei primare, el avea o oarecare idee despre Dumnezeu, căci în dialogul ,,Timaeus”, Platon scria că lumea este condusă de o singură divinitate, ,,a cărei putere şi măreţie sunt atât de însemnate, încât cineva nu ar fi în stare să le cuprindă ori să le redea în cuvinte, din cauza excepţionalei, inestimabilei lor forţe”.

Discipolul cel mai de seamă al lui Platon a fost Aristotel (384-322 î.Hr.). El a studiat la Academia lui Platon, a fost dascălul lui Alexandru cel Mare, iar în 335 î.Hr. s-a întors la Atena, unde a întemeiat propria şcoală, numită Lycaeum. În metafizica sa, Aristotel susţine existenţa unei fiinţe divine, descrisă ca ,,primul mişcător” sau ,,cauza primă”, care este responsabilă de unitatea şi determinarea naturii. După el, ,,Dumnezeu este intelect pur, perfect în unitate şi neschimbător, şi este aspiraţia tuturor lucrurilor din lume”. Însă, filozoful grec credea şi în existenţa altor mişcători sau cauze, precum cauzele inteligente ale planetelor şi stelelor.

Chiar dacă aveau o idee mai înaltă despre Dumnezeu, filozofii nu puteau, totuşi, să creadă că Acesta are vreo legătură cu lumea oamenilor sau că s-ar implica în vreun fel în aceasta şi că oamenii ar putea comunica cu El. Astfel, lui Aristotel i se pare evident faptul că ,,prietenia cu zeul nu admite o dragoste reciprocă, de altfel nici un alt gen al acesteia. Ar fi absurd să spună cineva că ,,este prieten cu Zeus” “ (Aristotel, ,,Etica mare”). O afirmaţie asemănătoare îi atribuie Apuleius lui Platon: ,,Nici un zeu nu comunică cu oamenii, zeii supremi nu fac efortul de a se umili în aşa măsură” (Apuleius, ,,Despre zeitatea lui Socrate”).

De asemenea, filozoful roman Cicero (106-43 î.Hr.) considera că oamenii trăiesc în univers precum şoarecii într-o casă mare: se bucură de splendoarea ei, deşi aceasta nu le-a fost destinată: ,,Când te uiţi la o casă mare şi frumoasă, nu-ţi dai seama imediat, în absenţa stăpânului, că ea nu a fost construită pentru şoareci şi sticleţi. Nu ar fi însă o adevărată nebunie din partea ta să consideri că ţie, iar nu zeilor nemuritori, îţi aparţine măreţia lumii ?” (Cicero, ,,Despre natura zeilor”).

Nici biograful şi eseistul grec Plutarh (cca 50 – cca 120 d.Hr.), care a călătorit în Egipt şi a fost preot în templul lui Apollo din Delfi, nu are o idee prea diferită de cele de mai sus. El credea că Dumnezeu este autorul binelui, iar materia al răului. În afară de Dumnezeul unic, Plutarh recunoaşte ca reali pe toţi zeii grecilor şi ai tuturor popoarelor păgâne. Între Dumnezeul suprem şi lume, el pune ca intermediar ideile, iar între ceilalţi zei şi lume aşează pe demoni, care sunt atât buni, cât şi răi.

,,Nimeni nu vine la Tatăl, fără numai prin Mine” (Ioan 14, 6)

De-a lungul secolelor, religiile păgâne nu au reuşit să dea oamenilor mulţumire şi împlinire sufletească, aceştia fiind mereu în căutarea unui alt zeu, mai puternic şi mai binevoitor faţă de nenumăratele şi insolvabilele probleme ale spiritului uman. Astfel că grecii, ca şi alte popoare antice, au preluat continuu din mitologiile altor popoare noi şi noi zei, însetând de fapt după Unul Dumnezeu.

Nici filozofii antici nu au reuşit să ofere oamenilor o perspectivă mai apropiată de realitate. Ei au cugetat neîncetat la lume şi la facerea ei, dar după cum mărturiseşte un gânditor din primul veac creştin, eforturile lor erau inutile: ,,Toate lucrurile, fie cereşti, fie pământeşti, sunt pline de obscuritate; filozofii au căutat în zadar să le aprofundeze şi să le dea explicaţii; totul este plin de incertitudine”.

Prin urmare, când Hristos a venit în lume, popoarele antice se închinau la diferiţi zei, fiind neputincioase să iasă la lumină; oamenii înţelepţi rătăceau cu mintea printre felurite idei, nereuşind, nici ei, să întrevadă adevărul. Acestei omeniri neajutorate a venit Dumnezeu Însuşi să-i întindă mâna pentru a o trage la lumină şi la adevăr: Hristos, ,,Lumina cea adevărată care luminează pre tot omul, care vine în lume” (Ioan 1, 9), a adus lumii lumina adevărului. El i-a luminat pe antici şi i-a făcut să priceapă tot ce aceştia au însetat de a pricepe până la venirea Lui.

Damian Ilie

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 31 (3/2004)