,,Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului ?” (III)

La plinirea vremii, după făgăduinţa făcută patriarhului Avraam, Dumnezeu L-a trimis în lume pe Mântuitorul, Dumnezeu-Cuvântul, care S-a întrupat pentru a aduce din nou în sufletele oamenilor lumina cunoştinţei de Dumnezeu. De-a lungul secolelor, revelaţia primară, care le vorbea oamenilor despre Unul Dumnezeu care a creat lumea şi toate cele din lume, fusese acoperită de greşeli, superstiţii şi rituri bizare; pentru că omul, nereuşind să cugete la înţelesurile cele înalte ale lucrurilor, a găsit alte raţiuni, distorsionate şi, treptat, şi-a alterat percepţia despre Ziditorul său. În loc să se închine Unuia Dumnezeu, omul a ajuns să venereze idoli ciopliţi în lemn sau piatră sau să se închine soarelui, lunii şi stelelor, cerându-le sfatul şi ajutorul ca unor fiinţe însufleţite. Adânciţi în întunericul neştiinţei despre cine este şi cum este Dumnezeu, oamenilor le venea foarte greu să creadă că deasupra celor văzute şi nevăzute, deopotrivă, exista Cineva atotputernic şi atotînţelept care le zidise pe toate.

În lumea care îşi pierduse limpezimea cugetării şi se îndepărtase de Ziditorul ei, a rămas, însă, un neam care a păstrat cu fidelitate revelaţia primară, neamul evreiesc; de aceea, Dumnezeu l-a ales pentru ca în sânul lui să se nască Mântuitorul neamului omenesc. Cu toate acestea, nici credinţa iudaică nu a rămas neîntinată de raţiuni străine de cugetarea dumnezeiască şi, de-a lungul veacurilor, în ea s-au strecurat o sumedenie de greşeli şi superstiţii.

În vremea venirii Mântuitorului, jertfele continuau să se săvârşească în templul din Ierusalim, precum fuseseră rânduite odinioară de Dumnezeu prin proorocul Moise, dar pretutindeni se înălţaseră sinagogi, în care rugăciunile şi cititul din Scriptură erau întrerupte adeseori de controverse religioase aprinse şi înverşunate. Acestea aveau loc între două grupări - cea a fariseilor şi cea a saducheilor - care înţelegeau diferit învăţătura dată de Moise. Primii se îndepărtaseră de duhul Legii Vechi şi o interpretau într-un mod foarte rigid: ,,Cu fapta o călcau în fiecare zi, dar voiau ca literele legii să rămână neschimbate şi să nu li se adauge nimic; dar, mai bine spus, conducătorii iudeilor adăugau ceva, nu pentru îmbunătăţirea Legii, ci pentru înrăutăţirea ei”. De asemenea, ei se considerau apărători ai neamului lui Israil împotriva străinilor, care erau păgâni şi idolatri.

În cealaltă tabără se aflau saducheii, care alcătuiau un partid politico-religios în cadrul iudaismului. Faţă de severa respectare a legii de către farisei, saducheii interpretau textele Scripturii mult mai liber şi îngăduitor, pentru a corespunde cu ideile lor. Ei susţineau un anumit materialism şi tăgăduiau învierea din morţi, iar după Flavius Josephus, şi supravieţuirea sufletului după moarte, ba chiar şi existenţa duhurilor.

În plan politic, principalii inamici ai fariseilor erau irodienii, care, urmând exemplul lui Irod, îi simpatizau pe străini şi acceptau jugul roman. În opoziţie cu fariseii erau şi vameşii, care se înţelegeau cu romanii pentru strângerea unor impozite cât mai mari şi îi asupreau pe oamenii de rând, personificând dominaţia romană în ceea ce avea ea mai tiranic şi mai odios.

Disputele religioase dintre aceste grupări, tâlcuirile diferite ale legii lui Moise nu puteau decât să-i dezorienteze pe oameni şi să le creeze o imagine deformată asupra lui Dumnezeu. Nici preoţii nu erau uniţi, iar cărturarii, aparţinând unor tabere rivale, se alăturau preoţilor într-o controversă nesfârşită. Nici marele preot, nici sanhedrinul - consiliul suprem prezidat de marele preot, care judeca pricinile importante, interpreta legea şi delibera asupra chestiunilor publice - nu aveau puterea ecleziastică sau administrativă de a pune capăt conflictelor care aveau loc în sinagogi.

Credinţa iudaică a avut mult de suferit atât din cauza formalismului fariseic, cât şi a necredinţei saducheilor, însă mai presus de acestea a dăinuit speranţa mesianică - nădejdea în venirea Mântuitorului făgăduit de Dumnezeu. Dar şi această nădejde era alterată, căci greşelile şi superstiţiile care se strecuraseră în Lege de-a lungul veacurilor au îngreunat foarte mult percepţia omului asupra lui Dumnezeu şi a Mântuitorului pe care El făgăduise că Îl va trimite. Din ajutor şi călăuză pentru a-L percepe pe Dumnezeu, legea devenise o piedică în apropierea omului de Ziditorul lui.

În loc să Îl zărească în Scripturi pe Mântuitorul care urma să-i călăuzească către cunoaşterea lui Dumnezeu, în puţinătatea credinţei lor, iudeii preluaseră câteva expresii simbolice şi Mântuitorul devenise, potrivit imaginii pe care şi-o făuriseră, un cuceritor faimos care trebuia să facă din poporul evreu conducătorul întregii lumi. Această imagine falsă îi determina să vadă în orice răzvrătit care se ridica împotriva stăpânirii romane un Mesia.

Cu toate acestea, în lumea antică, atât printre evrei, cât şi prin celelalte neamuri, existau oameni care, înălţându-şi cugetul către Dumnezeu, prin credinţă şi virtute, au reuşit să păstreze o imagine realistă asupra Mântuitorului. Magii haldei, ce slujeau stelelor ca unor dumnezei, văzând acea stea ,,cu dumnezeiască mergere”, au venit şi s-au închinat lui Hristos, înţelegând că El este Dumnezeul cel adevărat şi Însuşi Făcătorul stelelor. Căci, căutând să priceapă înţelesurile mai înalte ale lucrurilor, cugetând la cele cereşti şi la legile nestrămutate ale lumii, ei au ştiut să citească în ştiinţa lor ce însemna acea stea care umbla pe cer altfel decât celelalte stele şi Cui I se supunea ea în mersul ei neobişnuit.

Înţelegând că a venit în lume Cel ce a făcut lumea, magii au mers să vestească poporului ales că proorociile sale s-au împlinit şi S-a născut Cel atât de aşteptat. Însă Irod, ce domnea în acea vreme în Iudeea, ,,s-a tulburat, şi tot Ierusalimul împreună cu el” (Matei 2, 3). Crezând că Mesia va fi un cuceritor faimos, regele Irod s-a temut că Cel ce se născuse îi va lua tronul. Nici fariseii sau saducheii, care mutaseră disputa cu privire la legea lui Dumnezeu într-un plan mai degrabă politic, nu au reuşit să vadă că Hristos era Mesia pe care ei Îl aşteptau de veacuri.

Orbiţi de raţiuni străine de învăţătura dumnezeiască a proorocilor lor şi de propriile păreri cu privire la Lege, unora li s-a părut că Hristos propovăduia o învăţătură diferită de cea a părinţilor lor. Alţii, însă, care păstrau în cugetele lor o imagine mai apropiată de realitate despre Mesia, au căutat să-I priceapă învăţătura şi să se înalţe cu mintea către cele cereşti. Nici acestora nu le-a fost uşor să înţeleagă cuvintele Mântuitorului, în ciuda nenumăratelor minuni pe care El le-a făcut înaintea lor. Oamenii L-au primit pe Hristos după cum s-a oglindit imaginea Sa în inimile şi cugetele lor.

Căci cei care au vrut să creadă şi să priceapă adevăratele rânduieli ale lucrurilor văzute şi nevăzute au văzut şi au găsit Adevărul, iar cei care s-au lăsat amăgiţi de păreri vremelnice şi bucurii trecătoare au fost înşelaţi şi orbiţi de minciună. Cei din urmă, care au perseverat în credinţa lor falsă, au sfârşit prin a-L răstigni pe Hristos, pentru că le tulbura imaginea pe care şi-o alcătuiseră despre Dumnezeu.

Alţi evrei, care aveau o viziune mai realistă şi totuşi nu foarte limpede, L-au urmat o vreme, ca ucenici, încercând să-I desluşească învăţătura şi, nereuşind, L-au părăsit. Astfel, auzindu-L pe Mântuitorul vorbind despre a mânca Trupul Lui şi a bea sângele Lui, ,,mulţi din ucenicii Lui au zis: Greu este cuvântul acesta ! Cine poate să-l asculte ? … Şi de atunci mulţi dintre ucenicii Săi s-au dus înapoi şi nu mai umblau cu El” (Ioan 6, 60, 66).

Cei care au avut imaginea cea mai clară şi mai realistă despre Dumnezeu L-au urmat pe Mântuitorul până în sfârşit, făcându-se următori şi apostoli ai Săi. Nici lor nu le-a fost uşor să înţeleagă învăţătura dumnezeiască: de multe ori, Mântuitorul îi mustră pe apostoli, căci aceştia nu reuşesc întotdeauna să priceapă cuvintele Sale. Pe de altă parte, Iuda, unul dintre cei doisprezece apostoli, este cel care, orbit de păreri vremelnice şi bucurii trecătoare, Îl va da în mâinile duşmanilor Săi.

Printre cei care L-au urmat au fost oameni care aveau o viziune foarte înaltă despre Dumnezeu şi lor Mântuitorul le-a mărturisit deschis că El este Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Când femeia samarineancă Îi spune: ,,Ştim că va veni Mesia, Care se  cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate”, El îi răspunde: ,,Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine” (Ioan 4, 25-26), iar orbului din naştere îi spune: ,,Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu ? El a răspuns şi a zis: Dar cine este, Doamne, ca să cred în El ? Şi a zis Iisus: L-ai şi văzut ! Şi Cel ce vorbeşte cu tine, Acela este. Iar el a zis: Cred, Doamne” (Ioan 9, 35-38).

Alţii pricep din cuvintele sau faptele Sale că El este Dumnezeu, precum Natanail sau Marta: ,,Eu am crezut că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, care a venit în lume” (Ioan 11, 27). Chiar şi unii farisei şi saduchei au recunoscut în cuvintele Mântuitorului Legea părinţilor lor, precum cărturarul care ştia că mai presus de formalismul şi litera legii se află cea mai importantă poruncă dată de Dumnezeu oamenilor: ,,Şi a-L iubi pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul şi din toată puterea şi a iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi, este mai mult decât toate arderile de tot şi decât toate jertfele” (Marcu 12, 33).

Precum L-au perceput evreii pe Hristos în vremea vieţii Sale pământeşti, tot aşa au reacţionat oamenii faţă de creştinism în cele două milenii care s-au scurs de la naşterea Mântuitorului. Fariseii şi saducheii au avut nenumăraţi urmaşi de-a lungul veacurilor care, din cauza neputinţei lor de a-L înţelege pe Dumnezeu, au procedat precum înaintaşii lor. Ei au încercat să înlocuiască învăţătura dumnezeiască cu propriile idei şi imagini despre Dumnezeu, L-au negat pe Hristos, răstignindu-L din nou.

Însă şi apostolii au avut urmaşi, care au păstrat şi au dus mai departe adevărata viziune asupra lumii văzute şi nevăzute, fidelă învăţăturii dumnezeieşti. Prin nobleţea cugetării lor, având credinţă şi săvârşind cele ale credinţei, ei au lăsat omenirii o moştenire demnă de înălţimea pentru care a fost creată.

Damian Ilie

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 30 (2/2004)