Cine este Dumnezeu ? sau cum este Dumnezeu ? sau cum arată Ziditorul ? sunt întrebări fireşti care se nasc în mintea şi inima fiecărui om. Oare cine poate să răspundă la această frământare a omului, la această dorinţă de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a şti cine este Ziditorul său ?

Cine decât Sfânta Scriptură şi cine altcineva decât sfinţii pot vorbi mai bine sau Îl pot zugrăvi cu adevărat pe Dumnezeu ? Lor Dumnezeu le-a luminat mintea şi inima spre a-L pricepe şi a tâlcui tuturor cine este El. Toţi sfinţii mărturisesc cât de greu este să vorbeşti despre Dumnezeu, arătând neputinţa omenească în faţa înălţimii tainelor dumnezeirii.

Sfântul Chiril al Alexandriei spune: ,,Este cu totul greu de a se apropia de cele dumnezeieşti chiar celor foarte deprinşi şi în stare să contemple tainele şi să privească cele mai presus de minte în ,,oglindă şi ghicitură”, după preaînţeleptul Pavel (I Corinteni 13, 12). Raţiunea omenească este foarte îngroşată şi neputincioasă să pătrundă în subţirimea înţelesurilor lor. De aceea este foarte de temut a vorbi despre Dumnezeu şi este un lucru înţelept a alege tăcerea despre acestea. Totuşi, aceasta nu este o cale de urmat pentru cei însărcinaţi cu învăţătura. Ştiind aceasta, dumnezeiescul Pavel, a spus: ,,vai mie, de nu voi binevesti” (I Corinteni 9, 16)”.

Dar ce spune Sfânta Scriptură despre Dumnezeu ? Ce spun proorocii şi drepţii Vechiului Testament, bineplăcuţi lui Dumnezeu, sau apostolii şi părinţii Bisericii, prin care El şi-a făcut cunoscută voia Sa ? ,,Pe Dumnezeu, nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul, Unul-Născut, care este în sânurile Tatălui, acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1, 18), mărturiseşte Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan de Dumnezeu Cuvântătorul. Iar Sfântul Ioan Damaschin scrie: ,,Dumnezeirea nu poate fi cunoscută cu mintea şi nici nu poate fi exprimată în cuvinte, căci ,,nimeni nu cunoaşte pe Tatăl afară de Fiul şi nici pe Fiul afară de Tatăl” (Matei 11, 27). Sfântul Duh, însă, cunoaşte cele ale lui Dumnezeu, în chipul în care duhul omului cunoaşte cele ce sunt în el (I Corinteni 2, 11). În afară de Dumnezeu, nimeni n-a cunoscut vreodată pe Dumnezeu, decât numai acela căruia Dumnezeu a vrut să I se descopere. Nimeni, nu numai dintre oameni, dar nici dintre puterile cereşti sau vreo altă făptură zidită de El”.

Cu toate acestea, Dumnezeu nu ne-a lăsat în completă neştiinţă, deoarece cunoştinţa despre Ziditorul Său este sădită în chip firesc în fiecare om. Sfântul Simeon Noul Teolog tălmăceşte aceasta, scriind: ,,când Dumnezeu l-a zidit pe Adam în rai, pentru a-l face părtaş la slava Sa, la puterea şi harul Său şi a se bucura împreună cu El de acestea, i-a sădit în suflet două însuşiri: dorinţa şi râvna”. Dorinţa de a-L cunoaşte pe Cel ce l-a creat şi râvna de a păşi pe calea către Acesta urmau să îl ducă pe om către iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu, către cunoaşterea şi unirea deplină cu Făcătorul său, în lumina slavei Sale.

Chiar şi după ce Adam a călcat porunca primită în rai, neascultând de Dumnezeu, dorinţa şi râvna de a-L cunoaşte pe Făcătorul său nu i s-au şters din suflet. Aceste însuşiri au rămas în sufletele tuturor urmaşilor lui Adam, care s-au îndreptat mereu şi mereu cu mintea şi inima către Ziditorul lor. Totuşi, prin cădere, omul a pierdut unirea cu Sfântul Duh, care îl călăuzea către Dumnezeu, dorinţa şi râvna sa fiind întunecate de păcat, astfel că nu se mai putea înălţa cu adevărat către El.

Dar Dumnezeu nu a încetat să-Şi arate dragostea şi marea Sa milostivire faţă de creaţia Sa supremă, omul, căci ,,S-a făcut cunoscut omului căzut, atât cât îi este cu putinţă acestuia să Îl înţeleagă, mai întâi prin lege şi prin prooroci, iar în urmă, prin Fiul Său, Unul-Născut, Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Dumnezeu cunoscând toate şi îngrijindu-se dinainte de folosul fiecăruia, a descoperit omului să cunoască numai ceea ce este de folos şi a trecut sub tăcere ceea ce acesta n-ar fi putut să poarte”, scrie Sfântul Ioan Damaschin.

Aceeaşi milostivire şi iubire a lui Dumnezeu este zugrăvită şi de Sfântul Ambrozie al Milanului: ,,În jurul nostru se află din belşug dărnicia Celui ce dă. El a vărsat în noi atât cât a socotit că ne este de ajuns. Şi ceea ce s-a revărsat nu este nici separat, nici tăiat, ci păstrează unitatea cu întregul, încât să lumineze puterea de înţelegere a inimii noastre. Aşadar primim cât va fi de folos inimii noastre”.

Întreaga creaţie dă, de asemenea, mărturie despre dumnezeire: ,,zidirea însăşi, unitatea, păstrarea şi îndrumarea acesteia arată omului că Dumnezeu a urzit acest univers, îl ţine şi are grijă de el. El a unit focul şi apa, aerul şi pământul pentru a forma o singură lume; El le păstrează pe toate acestea nedescompuse. El a rânduit cele cereşti şi cele pământeşti, le-a amestecat şi împărţit, le-a pus în mişcare şi conduce mersul lor neîncetat şi neîmpiedicat. Făuritorul tuturor a pus în toate o lege după care totul se conduce şi este guvernat”.

Totuşi, după cum scrie Sfântul Simeon Noul Teolog, ,,deasupra tainelor Lui zace un acoperământ şi pentru priceperea ascunselor Lui taine este nevoie de lumina Sfântului Duh”. Acest acoperământ a fost îndepărtat pentru oameni de sfinţii lui Dumnezeu, asupra cărora s-a pogorât harul şi lumina Duhului lui Dumnezeu. Printre cei care au tâlcuit dumnezeirea, străduindu-se să pună în cuvinte ceea ce este dincolo de cuvinte, s-a numărat Sfântul Ioan Damaschin.

Înţelepţit de Duhul Sfânt, el scrie: ,,Ce este însă fiinţa lui Dumnezeu, sau cum este întru toate, omul nu poate cunoaşte cu mintea şi nici nu poate spune în cuvinte. Omului nu îi este cu putinţă să spună ceva despre Dumnezeu şi, în general, să înţeleagă altceva decât cele care, în chip dumnezeiesc, au fost vestite sau s-au spus şi revelat prin cuvintele dumnezeieşti ale Vechiului şi Noului Testament”.

Cu toate că nu poate fi cunoscut în adevărata Sa fiinţă, omul poate mărturisi ,,pe Unul Dumnezeu fără de început, fără de sfârşit, pururea dăinuitor, nezidit şi necreat, neschimbat şi nestricăcios, simplu şi necompus, nevăzut, impalpabil, necircumscris, infinit, indefinit, de necuprins cu mintea, atotputernic, atotstăpânitor, atoatevăzător, atoatepurtător de grijă şi judecător, izvorul bunătăţii şi al dreptăţii, putere care nu se poate cunoaşte cu nici o măsură, ci se măsoară numai cu propria ei voinţă. Căci poate toate câte le voieşte.

Creează toate făpturile, văzute şi nevăzute, le ţine şi le păstrează, poartă grijă de toate, le stăpâneşte pe toate, le conduce şi împărăţeşte peste ele într-o împărăţie fără de sfârşit şi nemuritoare, pe toate le umple şi nu este cuprins de nimic, ci cuprinde universul, îl ţine şi conduce. Străbate toate fiinţele fără să se întineze, este mai presus de toate, este în afară de orice fiinţă, pentru că este mai presus de ele. Este însăşi lumina, însăşi bunătatea, însăşi viaţa, însăşi fiinţa pentru că existenţa Sa sau ceva din cele ce sunt ale Sale nu vin de la altcineva. El este izvorul existenţei pentru cele care există, al vieţii pentru cei vii, şi cunoaşte toate înainte de facerea lor”.

Hristos în slavă

Deşi sfinţii s-au străduit să-L descrie pe Dumnezeu în cuvinte, orice s-ar spune despre El reprezintă doar o imagine palidă a Sa: ,,Toate însuşirile pe care I le acordăm nu explică fiinţa Lui”. Totuşi, în marea Sa dragoste de oameni, Dumnezeu a dezvăluit acestora deofiinţimea Sa în trei Persoane dumnezeieşti, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, ce împreună sfinţesc, împreună dau viaţă, luminează, mângâie şi desăvârşesc în acelaşi fel toate lucrările.

Sfântul Simeon Noul Teolog se minunează de adâncimile tainelor Sfintei Treimi, scriind: ,,Dumnezeu este unica fiinţă în trei Persoane, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, întrucât dumnezeirea celor trei Persoane este una. Dumnezeu, pentru Treimea persoanelor, nu este Unul, iar pentru Unitatea Fiinţei nu este Trei, ci El este în acelaşi timp Unul şi Trei”.

Despre aceleaşi taine, Sfântul Ioan Damaschin mărturiseşte: ,,Credem într-o singură Dumnezeire, într-o singură fiinţă a lui Dumnezeu, într-o singură putere, într-o singură voinţă, într-o singură activitate, într-o singură stăpânire, într-o singură domnie, într-o singură împărăţie cunoscută în trei ipostasuri desăvârşite, dar cinstită într-o singură închinăciune, mărturisită şi adorată de toată fiinţa raţională. Cunoaştem şi mărturisim că este un singur Dumnezeu, adică o singură fiinţă, care este în trei ipostasuri, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh”.

Omul îşi poate forma o imagine despre taina Sfintei Treimi, fără a ajunge vreodată însă să o cunoască cu adevărat. ,,Scrutând cu precizie adâncimile acestei taine, mintea omului poate ajunge, este drept, într-o mică măsură, să-şi facă o idee tainică despre învăţătura cunoaşterii lui Dumnezeu, dar desigur fără a putea tălmăci în cuvinte şi adâncimea inexprimabilă a tainei acesteia şi fără să poată explica în ce chip un lucru se poate şi număra şi în acelaşi timp se sustrage numărătoarei, apare ca separat şi totuşi este conceput în unitate, este divizat cu privire la persoane, dar nu se poate diviza în fiinţă”, scrie Sfântul Grigorie al Nyssei.

Taina Sfintei Treimi este mai bine pusă în cuvinte de Sfântul Ioan Damaschin: ,,Credem într-unul Tatăl, principiul şi cauza tuturor, care nu S-a născut din cineva şi este singurul care există nenăscut şi este făcătorul tuturor. El este prin fire Tatăl singurului Unuia-Născut, Fiul Său, Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi purcezătorul prea Sfântului Duh”. Astfel, ,,cele trei ipostasuri sunt unul în toate, deosebindu-se doar prin nenaştere, naştere şi purcedere”.

,,Credem într-Unul Fiul lui Dumnezeu, care S-a născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, deofiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut. Când spunem că Fiul este mai înainte de toţi vecii, arătăm că naşterea Lui este în afară de timp şi fără de început. Căci Fiul lui Dumnezeu, ,,strălucirea slavei, chipul Tatălui” (Evrei 1, 3), înţelepciunea şi puterea cea vie, icoana desăvârşită şi vie a nevăzutului Dumnezeu, nu a fost adus din neexistenţă la existenţă, ci a fost totdeauna împreună cu Tatăl şi în Tatăl, născut din El din veşnicie şi fără de început. Căci nu a fost cândva Tatăl când n-a fost Fiul, ci o dată cu Tatăl a fost şi Fiul care S-a născut din El.

Fiul lui Dumnezeu, din pricina îndurării milei Sale pentru mântuirea noastră, a fost zămislit fără de sămânţă, prin bunăvoinţa Tatălui şi prin împreună-lucrarea Sfântului Duh şi S-a născut prin Sfântul Duh, fără stricăciune, din Sfânta Fecioară şi Născătoarea de Dumnezeu Maria. Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, a unit firea omenească cu cea dumnezeiască, în Ipostasul Său, iar cele două firi au păstrat putinţa de a înţelege, voi, lucra şi acţiona liber. El şi-a acoperit dumnezeirea cu partea trupească, pentru ca omul să nu piară din cauza strălucirii Sale. Ca un om, a flămânzit, a însetat, a obosit, a fost răstignit, a primit moartea şi îngroparea de trei zile, a înviat, S-a înălţat la ceruri de unde va veni în ziua cea de apoi.

Credem şi întru unul Sfântul Duh, Domnul şi de viaţă făcătorul, care purcede din Tatăl şi se odihneşte în Fiul, împreună închinat şi slăvit cu Tatăl şi cu Fiul, ca fiind de aceeaşi fiinţă şi din veşnicie împreună. Credem în Duhul cel din Dumnezeu, drept, conducător, izvorul înţelepciunii, al vieţii şi sfinţeniei. El este Dumnezeu împreună cu Tatăl şi cu Fiul; nezidit, desăvârşit, creator; care îndumnezeieşte, dar nu se îndumnezeieşte; care împărtăşeşte, dar nu se împărtăşeşte; mângâietor, deoarece primeşte rugăciunile tuturor; în toate asemenea Tatălui şi Fiului; purces din Tatăl şi dat prin Fiul. Are propriul ipostas, nedespărţit şi neseparat de Tatăl şi Fiul, având toate câte are Tatăl şi Fiul afară de nenaştere şi naştere”.

Despre Sfântul Duh dă mărturie şi Sfântul Ambrozie al Milanului: ,,Sfântul Duh purcede din Tatăl şi mărturiseşte despre Fiul. Martor credincios şi drept, dă mărturie chiar şi despre Tatăl, faţă de care nimic nu este mai deplin în ceea ce priveşte înălţimea măreţiei dumnezeieşti, nimic nu este mai limpede cu privire la unitatea puterii dumnezeieşti, când înşişi Duhul şi Fiul (care este martor al celor părinteşti şi părtaş nedespărţit al tainelor) fac cunoscută aceasta”.

Alături de acestea, Sfântul Simeon Noul Teolog vorbeşte despre lucrarea Sfântului Duh asupra omului căzut: ,,Sfântul Duh este primit de toată zidirea, iar harul Său este o dumnezeiască luminare, o nebiruită putere dumnezeiască care tămăduieşte pe omul neputincios şi firea sa căzută”.

Pentru a arăta unitatea Sfintei Treimi, Sfântul Ioan Damaschin punctează deosebirile care există între cele trei Persoane dumnezeieşti: ,,Tatăl este necauzat şi nenăscut, căci nu este din cineva: El îşi are existenţa de la Sine însuşi şi nu are de la altul ceva din ceea ce are, ba, mai mult, el este în chip firesc principiul şi cauza modului de existenţă a tuturor văzutelor şi nevăzutelor. Fiul este din Tatăl prin naştere, iar Sfântul Duh este din Tatăl, dar nu prin naştere, ci prin purcedere. Cunoaştem că există deosebire între naştere şi purcedere, dar care este felul deosebirii nu ştim deloc. Naşterea Fiului din Tatăl şi purcederea Sfântului Duh sunt simultane.

Cele trei ipostase stau unele în altele căci ele sunt nedepărtate şi nedespărţite şi au neamestecată întrepătrunderea uneia în alta, neconfundându-se între ele. Ipostasele sunt unite fără să se amestece şi despărţite fără să se despartă. Ele sunt de aceeaşi fiinţă şi sunt identice în ceea ce priveşte voinţa, activitatea, puterea, stăpânirea şi mişcarea, astfel că Dumnezeirea este neîmpărţită şi există un singur Dumnezeu: Dumnezeu şi Cuvântul şi Duhul”.

Deşi cuvintele şi noţiunile omeneşti sunt slabe şi neputincioase în a exprima dumnezeirea, sfinţii au pus în astfel de cuvinte şi noţiuni tainele Sfintei Treimi, deoarece, după cum spune Sfântul Ioan Damaschin, ,,oamenii fiind îmbrăcaţi în trupul acesta gros, nu pot să înţeleagă sau să exprime lucrările dumnezeieşti, sublime şi imateriale decât întrebuinţând imagini, tipuri şi simboluri potrivite felului omenesc de a gândi”.

Cu toate acestea, sfântul precizează din nou că Dumnezeu este dincolo de orice cuvinte, acestea fiind folosite doar ca ajutătoare de către om în încercarea sa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu.

,,Aşadar, toate câte s-au spus despre Dumnezeu, folosind cuvinte şi noţiuni omeneşti, sunt spuse în chip simbolic şi au un sens mai înalt, căci dumnezeirea este simplă şi fără de formă. Prin ochii lui Dumnezeu şi vederea Lui, se înţelege puterea Lui atoatevăzătoare şi cunoştinţa Lui căreia nu i se poate ascunde nimic. Prin urechi şi auz, se înţelege însuşirea lui de a fi milostiv şi de a primi rugăciunea noastră. Prin gură şi grai, se înţelege însuşirea Sa prin care îşi exprimă voinţa. Prin mâncare şi băutură se înţelege conlucrarea noastră cu voinţa Lui, iar prin miros se înţelege însuşirea Lui de a primi gândurile şi sentimentele noastre faţă de El. Prin faţă sau chip se înţelege arătarea şi apariţia sa prin fapte sau minuni, iar prin mâini se înţelege trăsătura prin care realizează lucrările Lui. Prin urgie şi mânie se înţelege ura şi aversiunea Sa faţă de rău, iar prin uitare şi somn se înţelege întârzierea Lui pentru pedepsirea duşmanilor şi amânarea ajutorului faţă de cei ai lui.

Şi pentru a spune într-un cuvânt, toate expresiile proprii firii omeneşti cu privire la Dumnezeu, afară de cele care s-au spus despre venirea în trup a Cuvântului lui Dumnezeu, au un sens ascuns şi ne învaţă din lucrurile proprii firii noastre cele ce sunt mai presus de noi. Cuvântul lui Dumnezeu, însă, a primit pentru mântuirea noastră pe om în întregime, suflet, trup, însuşirile firii omeneşti şi sentimentele naturale şi neprihănite”.

Dorinţa şi râvna sădite în inima omului l-au făcut pe acesta să Îl caute mereu pe Dumnezeu, să îşi imagineze cum arată Făcătorul cerului şi al pământului. Primind învăţătura Mântuitorului, acum 2000 de ani a început o aventură aparte pentru omenire ce nu s-a încheiat: căutarea lui Dumnezeu şi cunoaşterea Sa atât cât omul poate să Îl cunoască pe Ziditorul său.

Dar neputinţa omenirii căzute, lipsită de harul Sfântului Duh, împreună cu înălţimea tainelor dumnezeieşti au făcut ca, de-a lungul timpului, omul să plăsmuiască imagini greşite despre Dumnezeu, după mintea şi imaginaţia sa sau să încerce să Îl cuprindă pe Dumnezeu cel necuprins cu mintea sa mărginită. Împotriva acestor imagini greşite, sfinţii apostoli şi părinţi ai Bisericii au teologhisit şi dogmatisit cât mai pe înţelesul tuturor pentru a nu îngădui strecurarea nici celei mai mici neînţelegeri în cunoaşterea lui Dumnezeu. Împotriva acestor imagini false, au avut de luptat marii dascăli şi ierarhi ai Bisericii, pentru ca turma credincioşilor să păstreze cu fidelitate învăţătura corectă şi imaginea adevărată despre Dumnezeu.

Cele mai crunte bătălii le-au avut de dus cu preoţii sau chiar arhiereii - cei puşi să păzească imaginea lui Dumnezeu în mintea şi inima creştinilor - care au zugrăvit imagini false despre Dumnezeu înlăuntrul Bisericii, căci, de fapt, ereziile nu au reprezentat altceva decât introducerea unor păreri eronate cu privire la dumnezeire. Unii dintre ei au făcut aceasta dintr-o necunoaştere a învăţăturii, dintr-o ignoranţă şi neputinţă de a desluşi cu mintea adevărul de greşeală. Alţii, dornici de putere sau slavă deşartă, s-au folosit de învăţătura Bisericii pentru a-şi împlini scopurile murdare.

În ultimele veacuri, mişcările secularizate s-au folosit de imaginea lui Hristos pentru a-şi ascunde adevăratele intenţii în spatele unei aparenţe creştine. De-a lungul timpului, această exploatare a imaginii creştine nu a însemnat neapărat introducerea unor idei false, ci uneori numai acordarea unei importanţe exagerate unui anumit aspect în defavoarea altora. Bazându-se însă pe o astfel de mentalitate, o mare parte din societatea actuală aşteaptă ca Biserica să îşi dezvolte latura caritativă, insistându-se asupra misiunii sociale a creştinismului şi neglijându-se tocmai esenţa învăţăturii ortodoxe: putinţa mântuirii pe care ne-a dăruit-o Hristos.

Toate aceste încercări şi strădanii, de a uzita de perspectiva creştină în scopuri lumeşti, au dus la apariţia unei mulţimi de curente şi imagini pervertite ale lui Dumnezeu, care au înflorit, au durat, dar s-au stins, strălucirea dumnezeirii neputând fi întunecată de om, căci ,,Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi” (Evrei 13, 8).

Iar cine Îl caută cu adevărat pe Dumnezeu, Îl va găsi, dar nu printr-o cunoaştere raţională, intelectuală, lipsită de duh, proprie învăţaţilor zilelor noastre, ci numai prin trăirea după cuvintele Sfinţilor Părinţi, în singurul loc unde poate fi găsit Dumnezeu, în Biserică …

Damian Ilie

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 22-23/ianuarie-februarie 2001