De-a lungul timpului, Biserica oficială a avut o poziţie unitară faţă de Biserica Ortodoxă Română de Răsărit, exprimată de părintele Cleopa. Astfel, în articolul ,,Cuvânt de lămurire în legătură cu rătăcirile stiliştilor” apărut în 1955, el s-a făcut purtătorul de cuvânt al Bisericii în problema ,,stilismului”, prezentând şi combătând această ,,mişcare”. Lui i s-au alăturat o întreagă serie de clerici şi monahi, ce au luptat împotriva ,,stilului vechi”, urmând întru totul viziunea părintelui Cleopa, diferenţele constând doar în vehemenţa acuzaţiilor şi invectivele folosite.

Concret, poziţia Bisericii oficiale poate fi rezumată astfel: ,,stilismul” este o mişcare schismatică sau eretică, (termeni ce sunt utilizaţi în paralel, deşi nu au acelaşi sens), căzută în neascultare faţă de Biserica Ortodoxă Română. Singura soluţie propusă pentru rezolvarea acestei crize ecleziastice este întoarcerea şi pocăinţa ,,fiilor neascultători” în sânul ,,mamei pline de iubire”.

Astfel, în cele şapte decenii ce s-au scurs de la adoptarea reformei calendarului, conducătorii Bisericii oficiale nu au dorit să poarte nici un fel de dialog cu ierarhii Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit, afirmând că ,,stiliştii” au căzut în păcatul neascultării faţă de ierarhia canonică a Bisericii. Pentru a-şi argumenta această poziţie, apologeţii reformei calendarului au întocmit o listă de canoane apostolice şi ale sfinţilor părinţi încălcate de ,,stilişti”. Însă, pledoaria lor are o temelie şubredă, ce poate fi uşor dărâmată de cunoscătorii adevărului istoric, al dogmelor ortodoxe şi al dreptului canonic.

Prin urmare, nici motivele, nici argumentele cu care este susţinută această reformă nu sunt solide, demonstrând lipsa unor criterii riguroase dogmatice şi teologice în săvârşirea unui act atât de important pentru Biserică, ca schimbarea calendarului ecleziastic.

Astăzi, deşi această perspectivă asupra ,,stilismului” nu s-a schimbat deloc, dimpotrivă s-a înrădăcinat atât printre clericii Bisericii Ortodoxe Române, cât şi în sufletele credincioşilor săi, modul în care este ,,propovăduită” a dobândit noi aspecte. De exemplu, în timp ce unii reprezentanţi ai Bisericii oficiale au opinii radicale şi fundamentaliste, alţii uzează de ideologia ecumenistă şi limbajul ei de lemn pentru a prezenta obiectiv ,,mişcarea stilistă” şi a-şi ascunde adevăratele intenţii şi idei în spatele frazelor golite de sens. De asemenea, această viziune este revigorată prin editarea unor cărţi ale apologeţilor reformei calendarului, ca şi prin apariţia în mass-media a unor fragmente semnificative din scrierile lor.

Printre aceste cărţi se numără ,,Dumnezeiasca Biserică Ortodoxă”, apărută în 1996, la Editura Panaghia, cu binecuvântarea Î.P.S. Pimen, arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor. După cum îi arată şi numele, lucrarea expune învăţătura cu privire la Biserică şi însuşirile sale, un capitol aparte fiind rezervat istoriei Bisericii Ortodoxe Române, în care este discutată problema ,,stilismului”. Cartea nu oferă o imagine originală asupra acestui subiect, fiind o culegere nereuşită a ideilor mai multor autori, putând fi uşor recunoscute opiniile şi stilul părinţilor Cleopa sau Petre David, ultimul fiind chiar citat în bibliografia lucrării.

Într-un stil dur şi categoric, plin de insulte, capitolul ,,Mişcarea stilistă (anticalendaristică)” prezintă succint motivele apariţiei ,,stilismului”, istoria sa şi, de asemenea, aşa-zisele păcate ale ,,stiliştilor”. Cauzele apariţiei opoziţiei faţă de reforma calendarului sunt considerate a fi ,,abaterile de la învăţătura şi practica de cult legală şi canonică”.

Astfel, ca şi în celelalte scrieri, unul dintre motivele principale ale apariţiei ,,stilismului” este prostia şi necunoştinţa iniţiatorilor şi susţinătorilor acestuia. ,,Călugării fără pregătire teologică şi generală, …, fanatici şi ignoranţi, certaţi cu disciplina vieţii monahale, lipsiţi de smerenie” sunt acuzaţi că ,,n-au priceput şi nu au vrut să se supună hotărârilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române”, despărţindu-se de Biserica oficială şi ,,făcând propagandă” la sate.

Referirile la istoria şi ierarhii Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit redau îndeaproape opiniile profesorului Petre David: ,,au atras la ei, pe un fost arhiereu ortodox caterisit, Galaction Cordun, pe care l-au declarat cu de la sine putere ,,Mitropolitul” lor. Galaction Cordun a făcut ,,episcop” necanonic pe Meftodie Marinache, apoi pe Evloghie Oţa, care fusese caterisit de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi exclus din monahism pentru păcatele sale. Toţi aceşti aşa-zişi ,,arhierei”, făcuţi de oameni arhierei şi nu de Dumnezeu, au făcut alt arhiereu pe Glicherie Tănase, un fost călugăr de la Mânăstirea Neamţ caterisit de Biserica Ortodoxă Română, pentru păcatele făcute şi exclus din monahism în 1931”. Astfel, ,,stiliştii” şi-au ,,făcut cu puterea lor omenească propria ierarhie, bineînţeles necanonică”.

Consecinţele unui astfel de fapt sunt cele expuse oficial de părintele Cleopa: ,,stiliştii au devenit astfel schismatici şi au rămas fără ierarhia canonică şi deci fără valabilitatea sfintelor taine”. Modul în care sunt exprimate urmările respingerii reformei calendarului urmează tactica părintelui Nicodim Mândiţă, aceea de a-i înfricoşa pe credincioşi, astfel ca aceştia nici măcar să nu se gândească să stea de vorbă cu ,,stiliştii”: ,,Cei care au aderat la stilişti sau vor să adere trebuie să fie pe deplin conştienţi că ,,arhiereii” şi ,,preoţii” lor nu au puterea dumnezeiască pentru a putea săvârşi sfintele taine şi deci nici mirungerea, cununia, spovedania, împărtăşania, hirotoniile de episcopi, preoţi şi diaconi, maslurile”.

De asemenea, termenii ,,schismatici”, ,,eretici” şi ,,sectanţi” sunt folosiţi alternativ pentru a-i desemna pe credincioşii Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit, urmărind a crea şi mai multă confuzie. Această degringoladă şi stare de incertitudine amplifică şi mai mult imaginea distorsionată schiţată ,,stiliştilor”.

În finalul acuzaţiilor, autorul readuce în prim plan soluţia pentru a ieşi din această criză ecleziastică: ,,Prea Fericitul Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române le-a propus stiliştilor să revină în cadrul Patriarhiei Ortodoxe Române, astfel încât episcopii, preoţii şi diaconii să fie hirotoniţi de arhiereii Bisericii Ortodoxe Române, iar dacă doresc sărbătorile religioase să le ţină după vechiul calendar”. Această propunere arată că, de fapt, substratul puternicei campanii de defăimare a Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit nu este, în realitate, opoziţia faţă de reforma calendarului …

Lăsând la o parte poziţia radicală faţă de Biserica Ortodoxă Română de Răsărit, plină de ironii şi batjocuri la adresa sa şi a credincioşilor, este demn de remarcat faptul că în această carte, tipărită cu binecuvântarea arhiepiscopului Sucevei şi Rădăuţilor, apar o serie de afirmaţii neconforme cu învăţătura ortodoxă.

Astfel, în lucrare se susţine că monahii ,,au călcat votul ascultării necondiţionate, făcut la intrarea în monahism şi pentru aceasta au fost caterisiţi de Biserica Ortodoxă”. Canoanele sfinţilor părinţi nu fac nici o referire la excluderea din monahism, şi nici la caterisirea călugărilor. Monahii au jurat lui Hristos să împlinească poruncile evanghelice şi să-I slujească până la moarte şi, precum clericului nu îi poate fi luată demnitatea preoţească pe care o primeşte de la Dumnezeu (putând doar să fie oprit de sinodul bisericesc de la a mai sluji), nici călugărului nu i se poate lua haina monahală pe care i-a dat-o Însuşi Hristos.

O altă abatere de la învăţătura ortodoxă o reprezintă îndemnul: ,,Veniţi înapoi, la dumnezeiasca Biserică Ortodoxă Română, pentru ca să vă mântuiţi voi şi copiii voştri, şi pentru a fi scoşi din focul cel veşnic al iadului, prin pogorământ, cei care se află acolo datorită păcatelor ierarhiei necanonice”. Potrivit acesteia, ar fi posibil ca cei morţi aflaţi în iad, care în timpul vieţii s-au împotrivit schimbării calendarului, să se mântuiască ca urmare a întoarcerii urmaşilor lor în sânul Bisericii oficiale. Este foarte gravă o astfel de afirmaţie, ca şi genul de manipulare folosit pentru a-i converti pe ,,stiliştii rătăciţi”.

Printre cărţile care abordează problema ,,stilismului” se numără şi cele care prezintă viaţa religioasă din România care, la prima vedere, sunt obiective. O astfel de carte este ,,Atlasul religiilor şi al monumentelor istorice religioase din România”, scris de dr. Constantin Cuciuc şi tipărit de Editura Gnosis în 1996. Semnificativ pentru modul în care autorul prezintă ,,cultele şi credinţele religioase din România” este faptul că lucrarea a fost editată de Centrul Internaţional Ecumenic pentru Dialog Spiritual, cunoscut pentru ctitorirea complexului interreligios de la Vulcana.

Astfel, autorul prezintă cultele din România dintr-o perspectivă ecumenistă, propovăduind toleranţa şi armonia religioasă, tipice mentalităţii protestante. Mai mult, importanţa dată fiecărui cult în parte este disproporţionată faţă de numărul credincioşilor acestora pe teritoriul României. De exemplu, cultele protestante şi neo-protestante sunt descrise deosebit de amănunţit, fiind prezentate, de asemenea, fundaţiile şi organizaţiile aferente lor. Se creează astfel impresia că unele culte au o mai mare răspândire decât în realitate, fapt ce afectează viziunea globală asupra vieţii religioase din România. Prin această deformare a realităţii se urmăreşte anularea perspectivei credincioşilor ortodocşi asupra Bisericii Ortodoxe ca Biserică naţională şi a Ortodoxiei ca credinţă a neamului românesc.

În ceea ce priveşte ,,stilismul”, el este prezentat în cadrul capitolului dedicat ,,Cultului ortodox”, în subcapitolul ,,Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România”. Autorul subliniază că ,,acesta a fost realizat şi pe baza materialului redactat de Mitropolia Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România (iunie 1991)”.

El oferă informaţii importante despre Biserica Ortodoxă Română de Răsărit, redând destul de realist prigoana la care a fost supusă Biserica şi credincioşii săi de-a lungul deceniilor scurse de la schimbarea calendarului.

,,Dar tot atunci (prin 1930) începe şi prigoana împotriva lor, preoţii stilişti au fost arestaţi, în timpul incidentelor din unele localităţi (din judeţele Bacău, Vaslui, Neamţ) au fost revolte în care au murit credincioşi. Printr-o hotărâre a Consiliului de Miniştri, în 1936, stiliştii au fost integraţi forţat în Biserica Ortodoxă Română, cei nesupuşi erau prigoniţi. Au fost demolate, pe baza acestei hotărâri, vreo 30 de biserici stiliste. Prin două legi, din 1942 şi 1943, le-au fost confiscate averile şi lăcaşele de cult, iar conducătorii arestaţi”. ,,În 1953 se abate asupra lor, ca şi asupra altor biserici un val de persecuţii şi arestări … După 1955 din patrimoniul stilist au mai fost dărâmate două mânăstiri, 3 biserici, iar 5 preoţi au murit în închisoare”.

La sfârşitul atlasului există un tabel ce cuprinde asociaţiile şi fundaţiile religioase ale cultelor din România şi, de asemenea, asociaţiile interconfesionale. Amintim doar câteva dintre acestea: ,,Asociaţia Baptistă a Învăţătorilor din Şcolile Biblice pentru Copii (baptistă), Asociaţia Creştină ,,Sfântul Grigorie Palama” (Biserica Ortodoxă Română), Organizaţia Religioasă ,,Martorii lui Iehova”, Asociaţia Comunităţilor Baha'i din România (Baha'i), Mişcarea de Integrare Spirituală în Absolut”, etc. Printre acestea, în judeţul Suceava este specificată ,,Asociaţia ,,Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România”, având rezidenţa în localitatea Râşca, anul semnalării 1990 şi apartenenţa religioasă: stilişti”. Această alăturare nu poate decât să favorizeze asocierea ,,stilismului” cu mişcările sectante, generând şi mai multă confuzie cu privire la acesta.

O poziţie aparent diferită are tânăra generaţie de clerici ortodocşi care şi-a însuşit mentalitatea tipic protestantă propovăduită de mişcarea ecumenistă, în timpul studiilor la diferite institute teologice din Europa. În acest curent se înscrie şi atitudinea adoptată de părintele Vasile Răducă, preotul paroh al Bisericii Kretzulescu, faţă de ,,stilism”. Având studii în Grecia şi în Elveţia, la Universitatea din Fribourg, el este cunoscut în lumea ortodoxă pentru ,,remarcabila sa cultură teologică”.

Astfel, în prefaţa cărţii sale, ,,Ghidul creştinului ortodox de azi”, cu o smerenie bine calculată, el afirmă: ,,Cartea de faţă nu se avântă în doctrina Bisericii Ortodoxe, ci prezintă modul în care un creştin ortodox poate să trăiască astăzi adevărurile eterne ale lui Hristos, spre a avea certitudinea că poate fi un bun creştin”. Din nefericire, întreaga sa carte este îmbibată de învăţătura ecumenistă cu care a fost îndoctrinat în timpul studiilor, ,,modul în care un bun creştin poate să trăiască astăzi” fiind prezentat ca o lungă listă de ,,prescripţii”, ca o simplă reţetă medicală ce înfăţişează creştinismul dintr-o perspectivă ecumenistă.

Poziţia sa faţă de ,,stilism”, care poate fi considerată ca aparţinând întregii sale generaţii de clerici, este una echivocă, ambiguă, permiţând modificări şi schimbări de sens. În plus, spre deosebire de restul cărţilor referitoare la ,,stilism”, părintele Răducă  adoptă o atitudine lipsită de orice urmă de patimă, insultele şi cuvintele dure fiind absente.

Astfel, în capitolul ,,Creştinismul şi Biserica”, autorul enumeră ,,datele separării Bisericilor”, printre acestea fiind şi anul 1924, când ,,în Biserica Ortodoxă Română se separă de Biserica mamă cei care nu au acceptat calendarul actualizat la Conferinţa de la Constantinopol din 1923. Această grupare dăinuie până azi cu titulatura ,,Biserica ortodoxă de stil vechi”, pentru că păstrează sărbătorile potrivit calendarului vechi, iulian”.

De asemenea, în capitolul ,,Timpul sacru şi sărbătorile”, luând în discuţie data Învierii Mântuitorului, părintele Răducă scrie: ,,Ba mai mult, în unele din Bisericile care au adoptat noul calendar îndreptat, inclusiv la noi, au apărut mişcări schismatice care l-au refuzat, funcţionând până astăzi sub numele de ,,stilişti” sau ,,Biserica de rit vechi”.” Ţinând cont de ,,remarcabila cultură teologică” a distinsului părinte, nu putem crede într-o simplă confuzie de denumiri între Biserica Ortodoxă Română de Răsărit şi cultul lipovenesc, ci în folosirea fără scrupule a aceloraşi arme ale confuziei şi dezinformării.

Poziţia sa rece şi calculată sugerează că noua generaţie de clerici ortodocşi a reuşit ceea ce nu au reuşit înaintea ei părinţii Ilie Cleopa, Nicodim Măndiţă sau alţii din generaţia lor: depăşirea ,,problemei stiliste”. Stilul pătimaş al primilor dovedea neputinţa lor în faţa acestei probleme, neputinţă ,,rezolvată” de cei tineri cu ajutorul ideologiei ecumeniste. Astfel, ortodocşii ecumenişti au reuşit să ,,anuleze” canonicitatea ,,stiliştilor”, pentru a se putea lipsi de prezenţa lor la întrunirile pretins pan-ortodoxe, unde aceştia ar putea mărturisi adevărul, deranjând ,,unanimitatea” ecumenistă a ortodocşilor şi înclinaţia acestora către modernism şi unitate cu toate confesiunile heterodoxe.

Părintele Răducă mărturiseşte liniştit, ca şi cum problema ar fi deja soluţionată: ,,Problema uniformizării calendarului se află pe agenda de lucru a viitorului mare sinod ortodox”, ,,stiliştii” putând presupune liniştiţi, la rândul lor, că nu vor fi invitaţi să ia parte la acesta.

Lista celor care au încercat să păteze onoarea Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit şi să defaime pe cei care au refuzat să se alinieze curentului modernist ar putea continua, însă poziţia lor nu diferă cu mult de cele deja prezentate. Cu toate acestea, în multitudinea de scrieri apărute după revoluţia din 1989, se pot remarca şi cărţi care redau, într-un mod obiectiv, adevărul istoric sau dogmatic cu privire la schisma din sânul Bisericii Ortodoxe din anul 1924.

Printre acestea se numără memoriile avocatului Petre Pandrea, intitulate ,,Reeducarea de la Aiud”, apărute în Editura Vremea, în anul 2000. Această autobiografie este cu atât mai relevantă pentru istoria Bisericii, cu cât autorul ,,s-a declarat în repetate rânduri, verbal şi în scris, că este agnostic religios (N.R.: nu are apartenenţă religioasă), estet şi jurist umanist”.

El afirmă în paginile cărţii sale că, în calitate de avocat, a apărat în perioada comunistă reprezentanţi ai diferitelor culte religioase din România. În biografia sa se notează: ,,Din 1937 până în prezent (început de aprilie 1964), cu excepţia detenţiilor, avocatul Pandrea a fost prezent, cerut şi ales insistent, în marile procese ideologice ale României: baptişti, adventişti, iehovişti, pravoslavnici rămaşi la stil vechi, vladimirişti etc. În total, a fost de cinci ori arestat pentru pledoarii cu suspiciuni de ,,comploturi statale”.”

La pagina 141, autorul îl descrie pe Sfântul Ierarh Glicherie, ,,fostul călugăr de la Mânăstirea Neamţ”, după cum este numit în cartea ,,Dumnezeiasca Biserică Ortodoxă”: ,,Am cunoscut trei călugări athoniţi şi pe profesorul de dogmatică ortodoxă Dumitru Stăniloaie … Al doilea călugăr athonit (N.R.: probabil autorul îi atribuie Sfântului Ierarh Glicherie titlul de athonit datorită vizitei sale din acei ani la Muntele Athos) a fost episcopul Glicherie, popă al celor 300.000 de stilişti din Republica Populară Română în anii 1948-1958, clienţii mei în epoca 1954-1958. Fusese arestat în 1948-1952 şi dus la canal de Pauker-Luca-Georgescu. Revenise la stăreţia sa de la Slătioara, cu 140 de călugări stilişti. Am avut lungi convorbiri în legătură cu procesele, cu lumea, cu viaţa, cu filozofia, cu religia. Era un om inteligent, ponderat şi profund, ca un golf fără fund. Privirile sale erau luminoase, albastre şi adânci, ca cerul luminos de primăvară”.

Numărul scrierilor care vor relata obiectiv adevărul istoric va creşte, fără îndoială, vădind şi înscriind în cartea istoriei faptele oamenilor. Celor a căror onoare şi memorie a fost pătată şi întinată de cuvintele şi faptele unor pretins creştini nu le rămâne decât să îngăduie neştiinţa unora dintre credincioşii Bisericii oficiale, ca şi răutatea altora ce urmăresc îngroparea ,,problemei stiliste”, urmând cuvintelor psalmistului şi nădăjduind la dreptatea lui Dumnezeu, ,,pentru că toţi cei ce te rabdă pre tine, nu se vor ruşina” (Psalmi 24, 2).

Damian Ilie

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 20-21/noiembrie-decembrie 2000