De-a lungul timpului, numeroşi clerici şi scriitori bisericeşti s-au alăturat părintelui Ilie Cleopa în campania Bisericii oficiale de defăimare şi denigrare a Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit. Imaginea pe care aceştia au conturat-o ,,stilismului” şi ,,stiliştilor” în paginile cărţilor lor nu diferă mult de poziţia părintelui Cleopa, care este, de fapt, poziţia Bisericii oficiale. Astfel, imaginea creionată de ei este caracterizată de aceeaşi lipsă de argumente, de aceleaşi cuvinte jignitoare şi atitudine inflexibilă faţă de ,,stiliştii” numiţi când ,,schismatici”, când ,,eretici”.

Unul dintre marii apologeţi ai Bisericii oficiale împotriva stilului vechi este ieromonahul protosinghel Nicodim Măndiţă. El ocupă un loc aparte în galeria scriitorilor Bisericii oficiale, redactând numeroase cărţi pentru luminarea credincioşilor. Imaginea sa de păstor, duhovnic şi, nu în ultimul rând, de scriitor, a reprezentat mereu o garanţie pentru credibilitatea şi autenticitatea opiniilor lui. Aprecierea de care s-a bucurat părintele Măndiţă şi scrierile sale, în ultimele decenii, este reflectată de nenumăratele reeditări ale lucrărilor sale.

Cărţile sale abordează o varietate mare de subiecte, reprezentând adevărate culegeri sau enciclopedii referitoare la o anumită temă, iar citatele din Sfânta Scriptură, pildele şi cuvintele sfinţilor dau o mare valoare acestora. Printre acestea se numără ,,Explicarea celor şapte laude”, în care tâlcuieşte înţelesul slujbelor bisericeşti zilnice, ,,Poarta raiului”, în care prezintă alcătuirea lăcaşului de cult, ,,Arma creştinului”, ,,Cele patru feluri de vieţuire creştinească” etc.

Deşi frica de Dumnezeu şi smerenia caracterizează scrierile părintelui Măndiţă, în cărţile lui apar numeroase atacuri la adresa ,,stilismului”. Mai mult, acuzele şi insultele aduse Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit, clerului şi credincioşilor săi sunt mult mai dure decât cele ale părintelui Cleopa.

Una dintre primele lucrări ale părintelui Nicodim Măndiţă dedicată ,,stilismului”, ,,Stil vechi sau credinţă”, a fost publicată în 1934. După cum arată însuşi titlul cărţii, autorul se declară deschis împotriva ,,stilismului”, pe care îl opune credinţei ortodoxe, considerându-l o abatere de la aceasta. De asemenea, referiri la ,,stilism” apar în cărţile sale ,,Calea sufletelor în veşnicie sau Cele 24 de vămi ale văzduhului” şi ,,Al cui chip să purtăm ?”.

Prima dintre acestea a fost tipărită în anul 1948, fiind reeditată în repetate rânduri de-a lungul timpului. Cartea prezintă ,,calea sufletelor în veşnicie” sau, mai bine spus, calea urmată de sufletul omului după moarte până la înfăţişarea înaintea Dreptului Judecător.

,,Calea sufletelor în veşnicie” are la bază o scriere mai veche care zugrăvea ,,trecerea sufletului Cuvioasei Teodora prin vămile văzduhului, după ieşirea sa din trup, aşa cum i s-a descoperit cuviosului Grigorie, ucenicul cel mai apropiat al Sfântului Vasilie cel Nou”. Părintele Măndiţă a ,,prelucrat, completat şi ilustrat” vechea traducere din limba greacă, transformând-o într-o adevărată enciclopedie referitoare la vămile văzduhului şi la păcatele corespunzătoare acestora. Autorul însuşi măruriseşte că a scris cartea ,,pentru educarea, luminarea şi folosirea iubitului nostru popor creştin ortodox din toate ramurile societăţii şi ţinuturile ţării”.

Cartea poate fi considerată un manual pentru credinciosul care doreşte să se spovedească, explicitând amănunţit păcatele şi roadele lor. Printre acestea, autorul enumeră apartenenţa la Biserica Ortodoxă Română de Răsărit şi respectarea calendarului bisericesc alcătuit de Sfinţii Părinţi la primul Sinod Ecumenic.

Astfel, el tratează problema calendarului numai dintr-o perspectivă teologică, latura canonică fiind expusă în cea de-a doua carte, ,,Al cui chip să purtăm ?”. Dintru bun început, autorul îşi motivează prezentarea: ,,Văzând cum unii dintre creştinii noştri ortodocşi, din cauza necunoştinţei adevărului s-au smintit pe chestia îndreptării calendarului în anul 1924 cu 1=14 octombrie, dând naştere la multe infernalităţi, revolte contra clerului şi a Sfintei Biserici, batjocoriri, discreditări, vărsări de sânge, ba chiar şi ucideri, sminteală mare, care şi azi cloceşte în capetele unora, m-am văzut şi eu silit să arăt celor nelămuriţi în dreapta credinţă şi care o confundă pe aceasta cu calendarul, câteva lămuriri cu privire la precizia calendarului”.

În continuare, ,,stiliştii” sunt etichetaţi drept ,,smintiţi” şi ,,necunoscători ai adevărului”, părintele Mândiţă pornind în prezentarea sa de pe o poziţie categorică, insultându-i pe credincioşii Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit şi afirmând că aceştia ,,confundă dreapta credinţă cu calendarul”.

Mai mult, el îi consideră pe ,,stilişti” responsabili de toate tulburările care au avut loc în perioada reformei calendarului bisericesc. Într-adevăr, se poate spune că cei care s-au împotrivit schimbării calendarului, rămânând fideli Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit, sunt vinovaţi de tot ceea ce s-a întâmplat, căci dacă ei s-ar fi supus ierarhilor adepţi ai curentului modernist, aceştia nu ar mai fi fost ,,nevoiţi” să recurgă la ,,batjocoriri, discreditări, vărsări de sânge, ba chiar şi ucideri” …

Acestora le este conturată o imagine de-a dreptul hidoasă, ei fiind priviţi ca persoane ,,de prin toate ramurile societăţii, care s-au împotrivit rânduielilor Bisericii, camuflându-se prin mânăstiri, schituri şi prin parohii”. ,,Motivaţiile” acestora nu reprezintă o enigmă pentru autor, ele fiind prezentate succint şi concis: ,,unele persoane profesează stilismul, precupeţind pe cei proşti, pentru câştig urât; iar altele, din neascultare de Biserică, stau cu îndărătnicie împotriva adevărului învederat, nevrând a ţine calendarul îndreptat. Confuzia babiloniei existentă în capetele bolnave de stilism, este o prăbuşire în bezna necunoştinţei”.

Păcatele de care sunt acuzaţi clerul şi credincioşii Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit au la bază diferenţele între calendarul bisericesc şi calendarul iulian reformat în 1924. Printre acestea se numără postirea ,,contra rânduielilor Bisericii”, părintele Mândiţă îndemnându-i pe cei care vor să se spovedească să răspundă la următoarea întrebare: ,,când Sfânta Biserică dezlega postul, eu posteam încă 13 zile, împotrivă; iar când ea hotăra post fiilor şi fiicelor ei, eu îndărătnicindu-mă împotriva rânduielilor şi hotărârii ei sfinte, mâncam de frupt înainte ?”

Pe lângă ,,păcatul” de a respecta calendarul bisericesc, cu toate consecinţele sale, precum postirea în perioade diferite de timp, ţinerea sărbătorilor la alte date, părintele îi învinuieşte pe ,,stilişti” că se opun Bisericii oficiale şi deciziilor sinodului acesteia. Astfel, ei sunt acuzaţi de ,,răzvrătire contra Bisericii”, de a-i îndemna pe credincioşi să părăsească ,,unica Sfântă Biserică dreptcredincioasă răsăriteană a lui Dumnezeu şi a se duce la: schismatici (calendarişti, uniaţi cu papa, lipoveni, ...), papistaşi, eretici şi sectari” şi de a fi ,,nesocotit hotărârea Sfântului Sinod”.

Folosindu-şi în chip strălucit darul de a vorbi şi de a scrie, părintele Măndiţă împleteşte o mulţime de strategii pentru a contura o imagine deformată şi, s-ar putea spune, bolnavă Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit. Pledoaria sa împotriva Bisericii şi credincioşilor săi abundă de insulte şi invective grosolane: ,,capetele bolnave de stilism”, ,,oameni groşi la minte şi întunecaţi la suflete”, ,,smintitori, iude şi caiafe”, ,,apostaţi”.

La acestea se adaugă întrebările tendenţioase şi acuzaţiile strecurate în text, precum ,,Am ucis oameni atacându-i mişeleşte, cu cuvântul, prin grăirea de rău şi ponegriri, prin răzvrătirea contra Sfintei Biserici Ortodoxe pe chestia îndreptării calendarului ?” Astfel, indirect, ,,stiliştii” sunt acuzaţi de ,,mari grozăvii”: ,,atacuri mişeleşti”, ,,vieţuire anticreştinească”, ,,hulirea numelui lui Dumnezeu” şi, de asemenea, ,,lucrări vrăjmăşeşti cu gândul, cu cuvântul şi cu fapta pentru a învrăjbi pe alţii spre neascultare şi pentru a lupta împotriva hotărârii Bisericii, provocând multe crime spirituale şi trupeşti prin susţinerea aceea nebunatică”.

Pentru a da şi mai multă gravitate ,,crimelor stiliştilor”, autorul arată cum sunt pedepsite acestea de către Dumnezeu: ,,toate dezlegările ce li se fac în Sfânta Biserică, la citirea molitfelor, la sfânta spovedanie, la sfântul maslu, la prohodire, la panihizi, se întorc asupră-le în legături nedezlegate”, susţinându-şi afirmaţiile cu diferite citate din Sfânta Scriptură care avertizează asupra … ,,proorocilor mincinoşi”.

De asemenea, ,,asupra acestora şi a altor răzvrătiţi ca ei, vine blestemul apostolesc: ,,Aceştia nu ştiu câte hulesc, şi câte după fire, ca nişte dobitoace necuvântătoare ştiu, în acelea se strică. Vai lor ! Că în calea lui Cain au umblat şi în înşelăciunea lui Valaam s-au vărsat şi în împotrivirea în cuvinte a lui Core au pierit. Copaci tomnatici neroditori, de două ori morţi şi dezrădăcinaţi”. Afirmaţiile sale au ca scop şi înspăimântarea şi întoarcerea împotrivă a credincioşilor Bisericii oficiale, pentru ca aceştia să respingă dintru început orice dialog cu cei ,,pedepsiţi de Dumnezeu”, ,,blestemaţi de apostoli”, adevăraţi ,,lupi în piele de oaie”.

Cea de-a doua carte a sa, ,,Al cui chip să purtăm ?”, a fost reeditată în 1999, la Editura Agapis, având binecuvântarea Episcopului Galaction al Alexandriei şi Teleormanului. În această carte, părintele Măndiţă combate ,,dintre alte erezii papistăşeşti, protestante şi ale pleiadelor sectare raderea bărbii şi a mustăţilor”, arătând cum au ajuns catolicii şi protestanţii să renunţe la podoaba bărbătească şi oferind argumente scripturistice în favoarea acesteia.

Surprinzător la prima vedere, autorul dedică ,,stiliştilor”, numiţi parcă în batjocură ,,calendarişti”, un capitol special intitulat: ,,Fugiţi de calendarişti şi de toţi ereticii ! Fugiţi de trufaşi !” Autorul motivează denumirea de ,,trufaşi” afirmând: ,,calendariştii se mândresc cu podoaba bărbătească împotriva fraţilor lor, împotriva unor călugări sau preoţi care nu au această podoabă”. Sub acest pretext, al ,,mândririi calendariştilor cu podoaba bărbătească”, părintele lansează o pledoarie împotriva lor, insistând de această dată asupra laturii canonice a reformei calendarului bisericesc şi a pedepselor şi anatemelor Bisericii care cad asupra celor care refuză să accepte schimbarea calendarului.

În mod deliberat, autorul exagerează unele opinii ale credincioşilor Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit, făcând supoziţii nefondate. Mânuind cu îndemânare cuvântul căruia îi acordă nuanţele dorite, el amplifică afirmaţiile ,,calendariştilor”, trăgând concluzii pripite şi tendenţioase. Astfel, ,,calendariştii defaimă Biserica, zicând că este spurcată” sau ,,calendariştii nu ascultă de Sfântul Sinod, de episcopi şi de preoţi, deci ei nu ascultă nici de Domnul Iisus Hristos şi sunt afurisiţi”.

Mai mult, pentru a impune o anumită imagine, părintele se foloseşte de diferite tactici. În primul rând, referirile la ,,calendarişti” sunt făcute într-o carte în care nu vorbeşte decât de ,,papistaşi, papistăşiţi, preoţi uniaţi, calvini, luterani şi pleiada sectarilor”, lucru ce sugerează apartenenţa şi părtăşia credincioşilor Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit cu ereziile acestora. Pe de altă parte, pentru fiecare acuzaţie în parte, autorul nu uită să sublinieze asemănarea ,,calendariştilor” cu ,,evstatienii”, susţinătorii unei erezii din primele veacuri creştine, pentru a crea impresia că, la rândul lor, ,,stiliştii” sunt eretici.

Acuzaţiile canonice aduse de părintele Măndiţă Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit şi credincioşilor ei se aliniază poziţiei Bisericii oficiale, exprimată de părintele Cleopa. Astfel, ,,calendariştii” sunt acuzaţi de separare de Biserică, de neascultare faţă de ,,socotinţa şi slobozenia localnicului episcop”, de ,,aducerea de jertfe în locaşurile lor, cu preoţii lor mincinoşi”, construirea de lăcaşuri de cult ,,fără voia episcopului”. De asemenea, calendariştii sunt acuzaţi de ,,hulă la adresa Sfintei Biserici” şi de repetarea săvârşirii unor sfinte taine, precum botezul şi cununia.

Astfel, părintele comentează: ,,evstatienii (tot aşa fac şi calendariştii) afară de obşteasca adunare a credincioşilor ce se făcea în Biserică, îşi făceau osebite adunări şi defăimând Biserica lui Dumnezeu, săvârşeau slujbe prezbiterii lor, fără de socotinţa şi slobozenia localnicului episcop, pentru aceasta canonul 6 de la Sinodul de la Gangra îi anatematiseşte pe ei şi pe cei asemenea lor, ca pe unii ce fac dezbinare”.

Preoţii Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit sunt ,,preoţi mincinoşi”, slujbele şi sfintele taine săvârşite de aceştia sunt ,,minciuno-slujbe”, lăcaşurile de cult sunt ,,case necurate”, iar credinţa propovăduită de ei cuprinde doar ,,minciuno-învăţături”. Toate acuzaţiile dezvăluie o poziţie similară faţă de ,,stilism”: negarea existenţei Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit, a existenţei harului şi a existenţei unei ierarhii bisericeşti constituită după canoanele Sfinţilor Părinţi.

Alături de aceste acuzaţii, părintele uzează de minciună pentru susţinerea poziţiei sale. Astfel, ,,pe lângă altele şi aceasta era învăţătură a evstatienilor (azi a calendariştilor) ca să defaime locurile şi Bisericile întru care se află sfinte moaşte de mucenici (şi azi se află sfinte moaşte de mucenici în toate sfintele Biserici) şi a prihăni liturghiile ce se făceau acolo şi adunările credincioşilor şi a se îngreţoşa de dânsele; pentru aceasta canonul acesta anatematiseşte pe unii ca aceia, care socotesc pomenirile mucenicilor urâcioase (şi calendariştii zic că rugăciunile sfintei biserici şi pomenirile ei spurcă pe om şi de aceea dau canon greu celui ce a intrat în sfânta biserică: o, ce nebunie !) şi adunările ce se fac la ele, care sunt întru slava lui Dumnezeu, a Stăpânului mucenicilor”.

Prin urmare, atitudinea autorului nu diferă mult de poziţia părintelui Cleopa, căci el îi acuză de aceleaşi ,,păcate” pe ,,calendarişti” şi trage aceleaşi concluzii, singura diferenţă fiind virulenţa limbajului utilizat de primul dintre cei doi. Credincioşii Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit sunt ,,trufaşi”, ,,răzvrătiţi”, ,,neascultători”, ,,îndărătnici”, pentru a nu pomeni de ,,prostia” sau ,,neştiinţa” acestora.

În pledoariile sale, părintele Măndiţă îi acuză pe ,,stilişti” de a fi când ,,eretici”, când ,,schismatici”, fără a face nici o deosebire între cei doi termeni. Astfel, el afirmă: ,,calendariştii, despărţindu-se de Biserica lui Dumnezeu, răzvrătindu-se contra ei şi neascultând hotărârile Sfântului Sinod cu îndreptarea calendarului sunt schismatici, în afara sânului ei”, pentru ca, mai departe, să scrie ,,cei care susţin prosteşte că această măsurătoare, calendarul este însăşi credinţa, formează o ruptură, schismă, erezie. Asta-i o lucrare anticreştinească şi neomenească”.

Din modul în care părintele utilizează cei doi termeni se remarcă faptul că aceştia nu sunt folosiţi în sens apologetic. Dimpotrivă, în încercarea de a contura o imagine cât mai întunecată Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit şi credincioşilor săi, cei doi termeni sunt folosiţi pur şi simplu ca insulte.

În finalul acuzaţiilor sale, autorul recurge la polemică: ,,O, smintitorilor, voi, cei care scoateţi pe oameni din Biserică, spunându-le că Biserica este rea şi legea e schimbată, nu vă temeţi că poate să vă trăsnească Dumnezeu, sau să vă înghită pământul de vii, ca pe Core, Datan şi Aviron ? Veniţi acum să ne întrebăm şi să-mi răspundeţi, voi iudelor şi caiafelor: dacă s-a îndreptat calendarul v-am schimbat legea ? V-am schimbat pe Dumnezeu ? Cum ziceţi voi, neînţelepţilor, de care-şi bat joc străinii umplându-vă capetele de minciuni, că ne-am catolicit ? Smintitorilor care aţi zăpăcit pe cei simpli cu minciunile voastre, răspundeţi-mi, ce v-am stricat din lege ? Dacă s-a îndreptat calendarul, s-a stricat legea ? Au doară calendarul vă este vouă lege ? Calendarului vă închinaţi voi ?

În faţa atâtor afurisenii cu care sunt afurisiţi toţi calendariştii care fac aceste lucruri şi toţi care le urmează lor, cum pot ei să se mândrească cu podoaba bărbătească a lor, dacă o poartă şi să se amăgească astfel ca şi fariseul din Sfânta Evanghelie ?” ...

Damian Ilie

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 18-19/septembrie-octombrie 2000