În urmă cu 66 de ani, odată cu introducerea calendarului adoptat la Congresul Pan-Ortodox de la Constantinopol din 1923, Biserica oficială a iniţiat o campanie deschisă împotriva celor care nu au acceptat această inovaţie, ce a fost întreţinută continuu de-a lungul deceniilor ce au urmat.

Una dintre metodele des folosite şi cu mare aderenţă în rândul credincioşilor ortodocşi a fost publicarea de articole şi cărţi al căror subiect era combaterea stilismului. Unele cărţi sunt ,,dedicate” în întregime Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit, tratând doar ,,problema stilismului”, în timp ce altele acordă doar câteva pagini sau capitole acestui ,,fenomen”. Ultima categorie de cărţi au, de fapt, ca subiect principal expunerea credinţei ortodoxe, Biserica noastră fiind ,,strecurată” în paginile acestora ca o problemă oarecare cu care se confruntă Biserica oficială.

Pentru a da credibilitate cuvintelor şi afirmaţiilor făcute la adresa ,,stiliştilor”, în fruntea acestei campanii scrise au stat nume sonore ale scriitorilor Bisericii oficiale, precum Ilie Cleopa, Nicodim Măndiţă sau, mai recent, Vasile Răducă. Această aversiune la adresa Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit nu a încetat să-şi arate roadele, de-a lungul deceniilor ea căpătând diferite valenţe.

Astfel, perioada imediat următoare schimbării calendarului bisericesc a fost una efervescentă, în care stilismului i s-a acordat o mare importanţă, titlurile articolelor şi cărţilor publicate în acea vreme fiind sugestive: ,,Calendarul nostru nu este schimbat, ci îndreptat” de Dr. C. Chiriacescu, Bucureşti, 1926, ,,Canonicitatea îndreptării calendarului şi rătăcirile răzvrătiţilor” de Hagi M. Teodoriu, apărută în 1933, la Mânăstirea Neamţ sau ,,Cuvânt de lămurire în legătură cu rătăcirile stiliştilor” de Arhimandrit Ilie Cleopa, articol publicat în revista ,,Biserica Ortodoxă Română”, 1955.

În schimb, perioada actuală stă sub semnul unei aşa-zise diplomaţii, în care omul de rând este supus unui ,,bombardament” continuu, de data aceasta mai discret, mascat de lupta împotriva sectelor pătrunse după 1989 în România. Afirmaţii defăimătoare la adresa Bisericii noastre pot fi găsite în cărţi precum ,,Lupta împotriva lui Satan”,  ,,Al cui chip să purtăm ?” şi ,,Calea sufletelor în veşnicie sau Cele 24 de vămi ale văzduhului” de Nicodim Măndiţă sau ,,Ghidul creştinului ortodox de azi” de Vasile Răducă.

Prin urmare, în ciuda trecerii timpului, poziţia Bisericii Ortodoxe Române faţă de stilism a rămas neschimbată, de asemenea neschimbate fiind tonul şi vocabularul utilizat la adresa Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit şi a credincioşilor ei: ,,răzvrătiţi”, ,,rătăciţi”, ,,oameni groşi la minte şi întunecaţi la suflete”, ,,cu mintea întunecată de mândrie”, ,,smintitori”, etc. Dar să-i lăsăm să grăiască pe purtătorii de cuvânt ai Bisericii oficiale !

Printre cei care au adus acuzaţii Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit se numără părintele Constantin Moisiu, care, în cartea sa ,,Să stăm bine, să luăm aminte”, publicată în 1941, la Tipografia Cărţilor Bisericeşti din Bucureşti, face o paralelă mai mult decât nepotrivită între stilism şi cultul creştin de rit vechi sau Biserica lipovenească. Cartea sa ce este, în esenţă, un ,,povăţuitor liturgic pentru preoţi şi popor”, prezintă lăcaşul ortodox, obiectele de cult şi slujbele bisericeşti. Ea oferă o descriere pertinentă a acestora, dând semnificaţia adecvată gesticii şi simbolisticii ortodoxe.

Din nefericire, dorinţa autorului - exprimată în introducerea cărţii - ca cititorii să urmărească ,,de aproape şi cu toată grija firul tălmăcirii, ca să le fie spre zidire şi întărire întru dreapta credinţă” se pierde printre paginile cărţii. Astfel, în capitolul intitulat ,,Însuşirile ritului ortodox”, stilismul şi cultul creştin de rit vechi sunt prezentate ca întruchipând cuvintele părintelui Moisiu: ,,orice schimbare, în materie de cult, chiar când nu atinge nicidecum temeiul credinţei, poate da naştere la adânci frământări religioase”.

După ce prezintă pe scurt istoria şi cauzele apariţiei cultului creştin de rit vechi în Rusia secolului al XVII-lea, autorul afirmă: ,,Cam acelaşi lucru s-a petrecut la noi, cu schimbarea calendarului, făcută în 1924”. ,,Socotind îndreptarea calendarului ca o abatere de la credinţa străbună, unii dintre credincioşi, destul de mulţi la număr, mai ales în Moldova şi Basarabia, nefiind deplin lămuriţi asupra rostului schimbării s-au desprins de la sânul bisericii strămoşeşti, dând naştere sectei stiliştilor, păstrători ai stilului vechi”.

Acuzaţiile aduse Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit culminează în afirmaţia: ,,în timpul din urmă (N.R.: anii ’40), păstrătorii stilului vechi au pricinuit atâtea dureroase turburări, în masa credincioşilor, mergând uneori, chiar până la vărsare de sânge”. Muţi de uimire, încercăm să ne dăm seama ce vrea să spună autorul, cu atât mai mult cu cât el comentează cele de mai sus astfel: ,,Aceasta datorită faptului, că în chestie de cult, care se confundă cu credinţa, poporul nu îngăduie nici o schimbare, oricât ar părea de îndreptăţită”.

Cu stupoare, ne întrebăm ce să credem: oare ,,păstrătorii stilului vechi” din anii '40 au ajuns să-i omoare pe credincioşii Bisericii oficiale sau clerul acesteia sau s-au omorât între ei ? Istoria nu consemnează astfel de fapte ce ar păta, odată pentru totdeauna, imaginea Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit; dimpotrivă. Credem că, mai degrabă, şarada părintelui Moisiu ar trebui dezlegată astfel: ,,în timpul din urmă, adepţii stilului nou au pricinuit atâtea dureroase turburări, în masa credincioşilor, mergând uneori, chiar până la vărsare de sânge”, căci Biserica noastră este stropită cu sângele celor care au mărturisit dreapta credinţă în acei ani.

În fapt, întreaga expunere, din această carte, a stilismului pare a fi o apologie a sa, căci argumentele folosite pentru a combate ,,secta stiliştilor” vin, în realitate, să o susţină. De exemplu, autorul afirmă fără să vrea că poporul este un apărător al dreptei credinţe, în timp ce ierarhii Bisericii Ortodoxe Române fac politică bisericească: ,,Şi dacă poporul drept credincios este aşa de vajnic apărător al formelor cultului cu care din veac a fost deprins, apoi să ştii, frate creştin, că nici autoritatea bisericească, nu rămâne mai prejos, întru păstrarea fără prihană şi fără ştirbire a acestei sfinte şi drepte slujiri dumnezeieşti, ci pedepseşte necruţător orice înnoire sau lepădare din cuvintele mântuitoare”. Cum altfel putem numi această atitudine politicianistă, de neguţător a ,,autorităţii bisericeşti” când pe de-o parte ,,pedepseşte necruţător orice înnoire sau lepădare”, iar pe de altă parte introduce înnoiri ,,pedepsind necruţător” pe cei ce se opun acestora ?

Una dintre cele mai importante figuri care s-a ridicat împotriva Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit a fost cea a Arhimandritului Ilie Cleopa. Neîndoios, alegerea sa ca purtător de cuvânt al Bisericii oficiale s-a datorat mitului creat cu privire la persoana sa, de mare călugăr şi duhovnic, în ale cărui învăţături nu s-ar putea strecura umbră de minciună.

Printre primele sale scrieri referitoare la ,,stilism” se numără articolul intitulat ,,Cuvânt de lămurire în legătură cu rătăcirile stiliştilor”, apărut în numărul 3-4/1955 în oficiosul patriarhiei, ,,Biserica Ortodoxă Română”. În acest articol, ce are ca scop prezentarea greşelilor adepţilor stilului vechi, precum şi combaterea acestora, părintele Cleopa reuşeşte să schiţeze imaginea pe care Biserica oficială doreşte să o impună asupra ,,mişcării stiliste”. Pentru aceasta, el nu pregetă să se folosească de trunchierea adevărului şi distorsionarea faptelor reale, dezbaterea depăşind cu mult limitele bunului simţ şi ale decenţei.

Pentru a nu lăsa nici o urmă de îndoială, în introducerea articolului, părintele Cleopa afirmă că expune poziţia oficială a Bisericii. În plus, el susţine că un al doilea argument care l-a determinat să scrie ar fi fost discuţiile purtate cu ierarhii stilişti: ,,Pricinile care m-au îndemnat a scrie cele ce urmează au fost două: mai întâi îndemnul şi binecuvântarea Î.P.S. Patriarh Iustinian al Bisericii Ortodoxe Române, apoi discuţiile care le-am avut în mai multe rânduri cu conducătorii grupării stiliste de la Mânăstirea Slătioara şi din alte părţi”.

Dintru bun început, acest mare duhovnic se foloseşte de minciună pentru a crea o falsă impresie în ceea ce priveşte stilismul, căci el nu a purtat niciodată discuţii cu ,,conducătorii grupării stiliste”, mai exact cu ierarhii Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit. Iar pentru a-şi desăvârşi minciuna, el atribuie acestora cuvinte şi fapte demne de condamnat precum: ,,conducătorii grupării stiliste au zeificat calendarul vechi şi pentru îndreptarea lui au făcut şi fac multă turburare între credincioşi şi cu multă ironie vorbesc de rău şi defaimă ierarhia canonică a Bisericii noastre Ortodoxe şi pe sfinţiţii ei slujitori”.

Având în vedere că nici părintele Cleopa, nici altcineva din ierarhia Bisericii Ortodoxe Române nu a purtat discuţii oficiale cu ierarhii Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit, polemica sa răspunde unei imagini create mai mult sau mai puţin artificial. De fapt, această imagine se conturează ca un amestec de presupuneri, deducţii logice realizate în necunoştinţă de cauză şi speculaţii proprii. La toate acestea, autorul adaugă opinii ale clericilor, monahilor sau chiar ale credincioşilor Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit, neautorizaţi a face afirmaţii cu privire la motivele dogmatice ale rezistenţei ,,stiliste”.

Părintele nu acordă ,,mişcării stiliste” prezumţia de nevinovăţie pe care societatea civilă o acordă oricărei persoane acuzate, pentru a nu pomeni despre o atitudine duhovnicească parfumată cu frică de Dumnezeu, potrivită staturii sale monahale. Mai mult decât atât, presupunerile şi deducţiile sale îl conduc la formularea unor acuzaţii şi insulte la adresa Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit, în absenţa unor minime informaţii sau dovezi: ,,(1) Preoţii stilişti slujesc cu antimise care nu li s-au dat cu blagoslovenia episcopului locului, iar unii din ei îşi sfinţesc singuri antimise sau le au furate şi cumpărate de prin alte părţi; (2) stiliştii şi-au făcut biserică osebită şi sfinţesc biserici fără episcop şi fără delegaţii lor, încă şi fără sfintele moaşte; (3) botează a doua oară, prin casele mirenilor; (4) neavând Sfântul Mir, miruiesc copiii cu untdelemn de prin candele; (5) stiliştii neavând preoţi pentru slujbele bisericeşti, au dat voie călugărilor şi mirenilor să facă slujbe în locul preoţilor: botez, spovedanie, înmormântare; (6) preoţii lor slujesc la mai multe biserici, lăsând una se duc la alta, oriunde li se pare că vor avea venit mai mult; (7) preoţii şi călugării stilişti se folosesc de canoanele din Pidalion spre susţinerea rătăcirii lor, pe care tălmăcindu-le după a lor părere şi nu după înţelesul Bisericii, pe mulţi cu sfintele canoane, care sunt dreptarele şi legile Ortodoxiei, îi duc la rătăcire, nesupunere şi pierzare”.

În finalul acestor acuzaţii, părintele Cleopa conchide: ,,Am dorit să se poată înţelege mai luminat cât de mare este vina canonică a stiliştilor. Căci ei de 30 de ani lucrează orice taină şi orice sfinţire în bisericile lor fără arhiereu şi fără ierarhie şi prin urmare, dacă ei n-au ierarhi, nici preoţii lor nu se pot numi preoţi, nici Biserica lor Biserică şi încă nici creştinii botezaţi de ei nu se pot zice cândva creştini”.

Astăzi, după 45 de ani, ne permitem să ne facem ecou al înaintaşilor noştri întrebând: Oare de la cine consideră clericii Bisericii oficiale că ar trebui să ceară preoţii noştri blagoslovenie ? Cine este ,,episcopul locului” ? Cum de un prea cuvios monah poate să acuze de furt de cele sfinte în lipsa oricăror dovezi ? Cum poate vorbi un preot despre slujitorii sfântului altar, ortodocşi ca şi el, ca despre nişte necinstitori ai sfintelor taine ale Bisericii, nişte iubitori de argint şi răstălmăcitori ai tradiţiei ortodoxe ? Oare toate acestea nu defaimă însăşi tagma din care face chiar el parte … şi pe el însuşi ?

În aceeaşi notă desconsideratoare, părintele Cleopa se foloseşte de opiniile clericilor şi mirenilor Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit, pe care le ridică la rangul de ,,poziţie oficială” a acesteia. Astfel, el deformează afirmaţiile lor până la limita minciunii şi a prostiei, scriind că ,,stiliştii” susţin idei de genul: ,,s-a schimbat data Paştilor, pe care Biserica le-a prăznuit întotdeauna la aceeaşi dată”, ,,s-au stricat dogmele adevăratei credinţe şi toate aşezămintele canonice ale Sfinţilor Părinţi” etc; de asemenea, în lipsa unui context concret, cuvintele ,,stiliştilor” par a nega adevărul istoric: ,,cele patru posturi de peste an n-au suferit nici o primenire în decursul vremii până la îndreptarea calendarului” (N.R.: posturile au fost stabilite în forma actuală abia după câteva secole de creştinism), ,,Sfinţii Părinţi de la Soborul de la Niceea, în anul 325, ar fi întocmit o pascalie pentru toţi anii cât va fi lumea” (N.R.: Părinţii de la Primul Sinod Ecumenic au stabilit modul de calcul al datei Sfintelor Paşti, şi nu o pascalie) sau aduc acuze Bisericii oficiale: ,,noi, cei ce am îndreptat calendarul vechi, am ajuns să nu ne mai conducem după Sfinţii Părinţi, ci după părerea astronomilor şi a filozofilor”, ,,ne-am dat cu catolicii” etc.

O altă modalitate de defăimare a Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit o constituie tratarea superficială şi mincinoasă a unor chestiuni delicate ale tradiţiei ortodoxe, mizându-se pe lipsa de cunoştinţe teologice a cititorului de carte religioasă. De exemplu, părintele Cleopa scrie că ,,stiliştii” afirmă: ,,Biserica este obligată a se ţine cu prăznuirea Sfintelor Paşti de paştele evreiesc”, idee pe care o întăreşte cu grava afirmaţie conform căreia ,,stiliştii au îndrăznit a falsifica canonul I din Antiohia şi canonul VII apostolic” ce se referă la acest aspect. Într-adevăr, potrivit tradiţiei, Biserica prăznuieşte Sfintele Paşti numai după paştele evreiesc, deoarece acesta din urmă - preînchipuire a Învierii Domnului - marchează momentele vânzării, răstignirii, morţii şi învierii Fiului lui Dumnezeu.

O afirmaţie asemănătoare este următoarea: ,,sfânta lumină se aprinde numai când se fac Paştile pe stil vechi şi numai la această dată exactă, când a fost Învierea Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Dar lucrurile nu se petrec aşa cum susţin ei. Sfânta şi dumnezeiasca lumină nu ţine cont de stil vechi sau stil nou, ci se pogoară numai atunci când creştinii dreptmăritori fac împreună slujba Sfintelor Paşti, oricând ar fi acea dată. E limpede dar că sfânta lumină se ţine de slujba Sfintelor Paşti şi nu Paştile de sfânta lumină”.

Se pare că, pe de o parte, părintele minimalizează minunea pe care Dumnezeu ne-a lăsat-o, nouă ortodocşilor, ca dovadă că, dintre toţi, noi suntem ,,creştinii dreptmăritori”. Ne mirăm nespus de această afirmaţie, cu atât mai mult cu cât vine din partea unui ortodox, deoarece toate celelalte confesiuni creştine - catolică, protestantă etc - ca şi celelalte religii neagă minunea sfintei lumini. Să se fi aliniat oare Biserica Ortodoxă Română acestei opinii generale ?

Pe de altă parte, cuvintele de mai sus par a premerge ideilor ecumeniste actuale cu privire la sărbătorirea Sfintelor Paşti, având în vedere faptul că Mişcarea Ecumenică, prin Consiliul Mondial al Bisericilor, a luat în discuţie sărbătorirea Învierii Domnului la o dată fixă, de către toate confesiunile creştine. Mai mult, mai-marii Bisericilor creştine au elaborat un calendar care să poată satisface atât problemele de ordin civil, cât şi pe cele ecleziastice, calendar ce nu mai are nimic în comun cu tradiţia ortodoxă şi cu atât mai puţin cu învăţătura Mântuitorului. Nu cumva prin poziţia ,,necruţătoare” pe care o are faţă de ,,stilism”, Biserica oficială îşi apără părtăşia la cele de mai sus ?

Aceste aşa-zise argumente împotriva Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit sunt completate de ironii la adresa ,,minţii întunecate a stiliştilor”, precum: ,,Dacă n-am făcut calculele bine, atunci rămânem în urmă, căci anul cerului nu aşteaptă cu socotelile noastre şi nici soarele nu-şi schimbă mersul”, ,,după altă părere greşită a stiliştilor, calendarul iulian este dogmă, sfânt, canon şi fără greşeală. Că este fără greşeală calendarul iulian, pot să spună stiliştii cât vor vrea. Mărturiseşte împotriva lor toată ştiinţa astronomică”.

,,În toate izvoarele de credinţă nu găsim nimic scris despre calendar şi pe bună dreptate, pentru că nu aici îşi are calendarul locul. Pentru că, precum am văzut, calendarul este un mijloc de măsurare a vremii, el a fost născocit de mintea omenească, n-a fost nevoie să fie coborât cu hârzobul din cer, precum cred stiliştii”.

În plus, afirmaţiile părintelui Cleopa cu privire la Biserica Ortodoxă seamănă izbitor cu cele ale specialistului în parapsihologie şi vrăjitorie, Ion Ţugui, prezentate în numărul trecut. Astfel, părintele afirmă: ,,Biserica Ortodoxă îşi dădea seama de nevoia îndreptării calendarului, însă nu o putea face în acel moment dintr-o pricină foarte însemnată: În vremea aceea (N.R. anul 1582), papalitatea căuta toate prilejurile de a atrage Biserica Ortodoxă la o unire sub stăpânirea sa. Schimbarea calendarului era pentru papă un prilej binevenit ca să o atragă în cursă. Biserica Ortodoxă era prea sătulă de binefacerile venite de la Roma şi de aceea s-a ferit să primească propunerea papei şi a mers mai departe după calendarul iulian neîndreptat, până când condiţiunile i-au fost prielnice ca să facă ea singură îndreptarea”. Din respect pentru Ortodoxie, ne abţinem să comentăm cuvintele părintelui Cleopa.

De fapt, întreaga argumentaţie adusă împotriva stilismului pledează pentru întrebarea: dacă Biserica Ortodoxă Română a considerat stilismul ca fiind o problemă atât de importantă de ce nu au existat niciodată discuţii oficiale cu ierarhia Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit ? Se cade ca înaltele feţe bisericeşti să trateze o problemă atât de delicată a tradiţiei ortodoxe doar pe baza unor presupuneri şi păreri culese de la persoane particulare care nu erau îndreptăţite să susţină poziţia Bisericii noastre ?

Î.P.S. Mitropolit Galaction Cordun (1883-1959)

Răsfoind paginile istoriei Bisericii noastre din dorinţa de a afla dacă, de-a lungul a 76 de ani de schismă, au existat momente de apropiere sau de minim dialog am rămas uimiţi de anumite coincidenţe. Astfel, găsim că la începutul anului 1955, Prea Sfinţitul Galaction Cordun, la acea vreme Secretar al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, face publică simpatia sa faţă de ,,mişcarea stilistă”, pentru ca la 5 aprilie 1955 să devină, printr-un act oficial, Mitropolitul Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit şi Întâistătător al Mânăstirii Slătioara.

Prea Sfinţiţii Glicherie Tănase (1891-1985) şi Evloghie Oţa (1909-1979)

În aceeaşi perioadă, arhimandritul Evloghie Oţa, stareţul Mânăstirii Râmeţi, judeţul Alba, declară că el, monahii mânăstirii sale şi satele dimprejur trec sub jurisdicţia canonică a Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit. Iar la sfârşitul anului 1956, Prea Sfinţitul Galaction hirotoneşte întru arhierei pe părinţii Evloghie Oţa, Meftodie Marinache şi Glicherie Tănase.

Răspunsul Bisericii oficiale la aceste evenimente nu s-a lăsat deloc aşteptat, căci la 14 aprilie 1955, la numai 9 zile de la emiterea actului oficial prin care se consfinţea numirea Prea Sfinţitului Galaction în scaunul de mitropolit, el a fost caterisit de Sinodul Bisericii Ortodoxe Române. Prin urmare, articolul părintelui Cleopa apare aproape în acelaşi timp cu înscăunarea şi caterisirea Prea Sfinţitului Galaction !

Acestea să fie motivele pentru care Biserica oficială a dus o luptă înverşunată, în acea perioadă, pentru desfiinţarea mişcării stiliste ? Oare argumentele părintelui Cleopa ar fi avut greutate în faţa erudiţiei Prea Sfinţitului Galaction ? Mai degrabă, am crede că, în faţa adevărului, precum lupul în faţa luminii lunii, el s-a ascuns în spatele unor subterfugii precum minciuna, defăimarea şi osândirea.

Totuşi ,,nimeni, aprinzând făclia, n-o ascunde sub un vas, sau n-o pune sub pat, ci o aşează în sfeşnic, pentru ca cei ce intră să vadă lumina. Căci nu este nimic ascuns, care să nu se dea pe faţă şi nimic tainic, care să nu se cunoască şi să nu vină la arătare” (Luca 8, 16-17).

Damian Ilie

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 14-15/mai-iunie 2000