Biserica - un Departament al Statului ? (II)

Ca urmare a înnoirilor din Biserica Ortodoxă Română, Patriarhul Sofronie al III-lea al Constantinopolului (1863-1866) a protestat, trimiţând, în aprilie 1865, trei scrisori către domn, mitropolitul primat şi mitropolitul Moldovei. La aceasta, Cuza a replicat declarând că este hotărât să respingă ,,amestecul anticanonic al oricărui Sfânt Sinod străin, al oricărei Biserici străine sau al oricărui şef bisericesc străin în ceea ce priveşte administraţia şi succesiunea Bisericii române autocefale”.

După îndepărtarea lui Cuza de la putere şi venirea pe scaunul Principatelor Române a lui Carol I de Hohenzollern, Biserica Ortodoxă Română a încercat să-şi reia relaţiile cordiale cu Patriarhia Constantinopolului. Astfel, deşi în Constituţia promulgată la 1 iulie 1866 se preciza că ,,Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne neatârnată de orice chiriarhie străină, păstrându-şi însă unitatea cu Biserica ecumenică a Răsăritului în privinţa dogmelor”, în 1867 s-a alcătuit un proiect de Lege organică a Bisericii care a fost înaintat, în 1869, pentru observaţii Patriarhului ecumenic Grigorie al VI-lea (1835-1840, 1867-1871).

În decembrie 1872, acest proiect a devenit ,,Legea organică pentru alegerea mitropoliţilor şi episcopilor eparhioţi, precum şi a constituirii Sfântului Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române”. Conform legii, Sinodul avea menirea ,,să păstreze unitatea dogmatică şi canonică cu Biserica ecumenică, precum şi unitatea administrativă şi disciplinară a Bisericii naţionale”. El era format din cei doi mitropoliţi, al Ungrovlahiei şi al Moldovei, din cei şase episcopi sufragani mitropoliilor şi din opt arhierei titulari, câte unul de fiecare eparhie, pe numele unui oraş din cuprinsul eparhiei respective. Aceşti arhierei erau numiţi de Guvern şi confirmaţi de şeful statului dintre trei candidaţi propuşi de Sfântul Sinod.

Instituirea arhiereilor titulari a fost necesară pentru ca noul Sinod să aibă cel puţin 12 membri. Preşedinţia Sinodului o avea mitropolitul primat, iar în absenţa lui, mitropolitul Moldovei. Ministrul Cultelor, care trebuia să fie ortodox, participa la şedinţe, având drept de vot consultativ. Tot în Legea organică se susţinea: ,,Ambele mitropolii constituie o unică Biserică autocefală română în fruntea căreia stă un sinod, ce are a se aduna de două ori pe an”. Cu toate acestea, Patriarhia Constantinopolului nu va recunoaşte multă vreme autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, considerând-o necanonică.

În 1877, odată cu câştigarea independenţei de stat, Biserica Ortodoxă Română reîncepe să lupte pentru recunoaşterea autocefaliei ei de către Patriarhia Constantinopolului şi celelalte Biserici surori. Însă, în 1879, când i s-a cerut binecuvântarea pentru hirotonia a trei noi arhierei titulari aleşi de Sfântul Sinod, Patriarhul ecumenic Ioachim al III-lea (1878-1884, 1901-1912) a obiectat faţă de Legea organică şi, mai ales, faţă de ,,autocefalia” Bisericii Române, declarând că nu o recunoaşte.

La începutul anului 1882, relaţiile Bisericii şi statului român cu Patriarhia ecumenică s-au agravat din cauza propunerii Sfântului Sinod, înaintate Corpurilor legiuitoare, ca primatul Bisericii Ortodoxe Române să fie ridicat la rangul de patriarh. Un al doilea motiv l-a constituit sfinţirea pentru prima oară, la 25 martie 1882, a Sfântului Mir în catedrala mitropolitană din Bucureşti, fără consimţământul Patriarhiei ecumenice, până atunci, Biserica Ortodoxă Română primind Sfântul şi Marele Mir de la Patriarhia Constantinopolului.

Ca urmare, la 10 iulie 1882, Patriarhul Ioachim al III-lea al Constantinopolului trimite membrilor Sinodului Bisericii Române o scrisoare patriarhală - semnată de cei 11 arhierei ai sinodului său - plină de mustrări şi ameninţări. În februarie 1883, Sinodul român replică: ,,Pe temeiul istoriei noastre române, pe temeiul legislaţiei noastre moderne, pe temeiul demnităţii statului român şi al demnităţii naţiunii române, Sfântul Sinod român declară sus şi tare că Biserica Ortodoxă Română a fost şi este autocefală în tot cuprinsul teritoriului României şi nici o autoritate bisericească streină nu are drept de a ne impune ceva …”

Odată cu înscăunarea unui nou patriarh ecumenic, Ioachim al IV-lea (1884-1886), relaţiile dintre Biserica Ortodoxă Română şi Patriarhia Constantinopolului cunosc o evoluţie favorabilă. Astfel, la 20 aprilie 1885, Mitropolitul Primat Calinic Miclescu (1875-1886) scrie Patriarhiei Ecumenice cerând recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, potrivit rânduielilor canonice ale Bisericii Răsăritului. Scrisorii sale îi se alătură şi o adresă a venerabilului Dimitrie Sturdza, mason în Loja ,,Înţelepţii din Heliopolis”, pe atunci ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice.

La 25 aprilie 1885, patriarhul ecumenic răspunde atât mitropolitului primat, cât şi ministrului Cultelor, scriindu-le că, împreună cu membrii Sinodului său, a recunoscut autocefalia Bisericii Ortodoxe Române. El a trimis, de asemenea, o enciclică celorlalte Patriarhii şi Biserici Ortodoxe pentru a le aduce la cunoştinţă această decizie.

În 1893, un nou proiect de lege, intitulat Legea clerului mirean şi a seminariilor, stârneşte controverse în societatea sfârşitului de secol. În ciuda opoziţiei Mitropolitului Primat Iosif Gheorghian (1886-1893, 1896-1909), proiectul a fost prezentat Corpurilor legiuitoare, Guvernului şi Sinodului, această iniţiativă aparţinând masonului Take Ionescu (1858-1922), pe atunci ministrul Cultelor şi al Instrucţiunii Publice.

Ca urmare, la 20 mai 1893, după retragerea din scaun a lui Iosif Gheorghian, legea a fost promulgată. Ea conţinea prevederi cu privire la salarizarea preoţilor din bugetul Statului sau al comunelor, ei fiind împărţiţi în mai multe categorii, după pregătirea lor şi după locul în care aveau parohia.

Prin aceeaşi lege se fixau ,,taxele” de epitrahil, preotul devenind astfel un simplu funcţionar al Statului. De asemenea, se stabilea înfiinţarea de consistorii eparhiale pe lângă fiecare eparhie, pentru judecarea abaterilor clerului. Dreptul de a trimite un preot în judecată îl avea atât chiriarhul locului, cît şi ministrul Cultelor, iar pentru bisericile cu fonduri proprii, acest drept îl aveau şi epitropii sau eforii lor.

În cartea sa ,,Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, volumul III, apărută la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române în 1997, Mircea Păcurariu conchide: ,,Aşadar, Legea clerului mirean a adus o seamă de schimbări în viaţa Bisericii Române … Este adevărat însă că statul avea acum dreptul de a-şi spune cuvântul aproape în toate problemele bisericeşti, fapt care a avut urmări negative pentru viaţa Bisericii. Pe de altă parte, Legea - apărută din dorinţa de a îmbunătăţi starea materială a clerului mirean - n-a contribuit la o îmbunătăţire a stării materiale a slujitorilor sfintelor altare”.

Un alt act legislativ prin care statul se amesteca în problemele interne ale Bisericii a fost Legea pentru înfiinţarea Casei Bisericii, propusă în ianuarie 1902 de ministrul Cultelor de atunci, venerabilul mason Spiru Haret (1851-1912). Casa Bisericii urma să deţină controlul asupra averilor bisericeşti şi fondurilor de la bugetul statului destinate cultelor, ocupându-se şi cu numirea clerului şi construirea de noi biserici.

Unirea Transilvaniei cu România, de la 1 decembrie 1918, a adus schimbări nu numai în viaţa laică, ci şi în cea bisericească. Odată cu acest act a avut loc şi unirea Bisericii Ortodoxe din România, care reunea ţara Românească şi Moldova, cu Bisericile Ortodoxe din Transilvania, Basarabia şi Bucovina.

Înainte de unire, Biserica Ortodoxă din România era subordonată aproape total statului, lipsa unei poziţii clare a Bisericii faţă de stat, precum şi a statului faţă de Biserică afectând direct viaţa religioasă. În schimb, Biserica Transilvaniei avea o ,,organizare corespunzătoare”, cuprinsă în Statutul Organic al Mitropolitului Andrei şaguna al Ardealului. Principiile sale de bază erau autonomia faţă de stat şi sinodalitatea caracterizată de colaborarea dintre clerici şi mireni la conducerea treburilor bisericeşti. La problemele unirii Bisericilor româneşti se mai adăugau ,,moştenirea” absolutismului ţarist a Bisericii Basarabiei, precum şi mentalitatea Bisericii din Bucovina, tributară împăratului de la Viena şi aparatului de stat austriac.

În acest context, la 23 aprilie 1919, Sinodul Mitropoliei Ardealului, alcătuit pe atunci numai din episcopii Ioan Papp al Aradului - care era şi locţiitor de mitropolit şi Miron Cristea al Caransebeşului, s-a unit cu Sinodul Bisericii din România, Biserica Ortodoxă din Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş ,,devenind astfel parte integrantă a Bisericii mame din România întregită”. Ulterior, în iunie 1919, s-a stabilit ca la baza viitoarei organizări a Bisericii să stea Statutul şagunian.

Miron Cristea (1868-1939)

La 18 septembrie 1920, Sfântul Sinod, prezidat de noul mitropolit primat, Miron Cristea (1919-1939), mason ,,cu grad foarte înalt”, se întruneşte pentru a întocmi un proiect de Statut de organizare şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe Române. Cu toate că proiectul a fost elaborat în scurt timp, înaintarea lui Corpurilor legiuitoare a fost întârziată voit timp de 5 ani, aşteptându-se votarea noii Constituţii şi înfiinţarea Patriarhiei Române.

În martie 1923 este promulgată Noua Constituţie a României care conferea titlul de Biserică ,,dominantă” Bisericii Ortodoxe şi garanta autonomia ei faţă de stat. ,,S-a înscris apoi, spre respectare, şi principiul participării mirenilor alături de clerici la viaţa bisericească”.

Doi ani mai târziu, la 4 februarie 1925, Sfântul Sinod a luat în dezbatere problema înfiinţării Patriarhiei Ortodoxe Române, ca la 12 februarie aceasta să fie dezbătută de Senat, iar la 17 februarie de Camera Deputaţilor. Legea este promulgată la 23 februarie 1925 şi publicată în Monitorul Oficial din 25 februarie 1925 sub titlul ,,Lege pentru ridicarea scaunului arhiepiscopal şi mitropolitan al Ungrovlahiei, ca primat al României, la rangul de Scaun patriarhal”. Ca o încununare a strădaniilor ierarhilor români, la 30 iulie 1925, patriarhul ecumenic Vasilie al III-lea (1925-1929) recunoaşte înfiinţarea Patriarhiei Ortodoxe Române.

Ca urmare, în martie 1925, Sfântul Sinod prezintă Corpurilor legiuitoare proiectul Legii Cultelor şi al Statutului de organizare a Bisericii Ortodoxe Române. Legea, în 46 articole, şi Statutul de organizare a Bisericii, cu 178 articole, au fost votate la 24 martie de Senat şi la 3 aprilie de Camera Deputaţilor, ambele fiind promulgate la 6 mai 1925.

Legea consfinţea autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, organizată ca Patriarhie cu 5 mitropolii: Ungrovlahia, Moldova şi Suceava, Ardeal, Bucovina, Basarabia. În fruntea Bisericii se afla Sfântul Sinod, ,,cea mai înaltă autoritate pentru chestiunile spirituale şi canonice şi for suprem pentru chestiunile bisericeşti de orice natură”, format din patriarh, mitropoliţi, episcopi şi arhierei vicari.

Organul deliberativ al Patriarhiei era Congresul Naţional Bisericesc, format din câte 6 reprezentanţi ai fiecărei eparhii - 2 preoţi şi 4 mireni - aleşi pe 6 ani, care se întrunea o dată la 3 ani, şi se ocupa cu probleme administrative, culturale şi economice. Organul executiv al Sfântului Sinod şi al Congresului Naţional Bisericesc era Consiliul Central Bisericesc, format din 15 membri, câte 3 de fiecare Mitropolie (1 cleric şi 2 mireni).

Patriarhul, mitropoliţii şi episcopi erau aleşi de forurile bisericeşti şi de membrii ortodocşi ai Corpurilor legiuitoare. Ei erau recunoscuţi şi investiţi de şeful statului şi, ulterior, înscăunaţi de ierarhii Bisericii.

Deşi în Constituţia din 1923 se prevedea că ,,raporturile dintre diferitele culte şi stat se vor stabili prin lege”, statul român a semnat, la 10 mai 1927, un concordat cu Vaticanul prin care oferea Bisericii Catolice - cult numit în acea vreme ,,minoritar” - un statut cu totul privilegiat. Acest act stabilea, printre altele, că numirea episcopilor era rezervată Scaunului papal, care trebuia doar să informeze Guvernul român asupra numirii, ca şi dreptul acestora de a numi preoţi-parohi fără a cere aprobarea Guvernului, excepţie făcând clericii de naţionalitate străină. În plus, se hotăra ca episcopii români uniţi şi arhiepiscopul latin de Bucureşti să fie senatori de drept.

În ceea ce priveşte întreţinerea episcopiilor, seminariilor şi a altor instituţii, precum şi a personalului Bisericii Catolice, concordatul decidea constituirea unui ,,patrimoniu sacru” al cultului catolic - Biserica Catolică obţinând astfel averi imense pe care nu le deţinuse nici în Imperiul Austro-Ungar. Acest ,,patrimoniu” era compus din titlurile de rentă română de stat, primite pentru exproprierea unor bunuri ale Bisericii Romano-Catolice, plătindu-i acesteia sute de milioane de lei, deşi statul austro-ungar oferise Bisericii acele bunuri doar cu drept de uzufruct, şi nu ca proprietate, astfel că, de fapt, în 1918 dreptul de proprietate revenea statului român.

Catedrala mitropolitană din Bucureşti

Actul de la 23 august 1944, care a marcat instaurarea unui regim totalitar în România, a adus cu sine profunde schimbări şi în viaţa religioasă. Ca urmare, la 4 august 1948, este votată o nouă lege privind regimul general al cultelor, care prevedea separarea Bisericii de Stat, precizând că acesta va asigura libertatea de conştiinţă pentru toţi cetăţenii ţării, egalitatea între cultele religioase şi autonomia lor.

Cu toate acestea, legea conferea statului drept de control absolut asupra problemelor de orice natură ale cultelor. Astfel, în articolul 13 se stabileau următoarele: ,,cultele religioase pentru a putea să se organizeze şi să funcţioneze vor trebui să fie recunoscute prin decret al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, dat la propunerea guvernului, în urma recomandării ministrului Cultelor. În cazuri bine motivate se va putea retrage recunoaşterea în acelaşi mod.” În plus, ,,averea cultelor dispărute sau a căror recunoaştere a fost retrasă, aparţine de drept statului”.

Ulterior, lucrurile au cunoscut o evoluţie şi mai defavorabilă Bisericii Ortodoxe. Astfel, în 1952, statul comunist promulga un decret prin care toţi monahii sub 50 de ani erau obligaţi să-şi părăsească chinoviile, iar prin decretul 410 din 1959 desfiinţa unele mânăstiri şi schituri ortodoxe, alte sute de călugări şi călugăriţe fiind scoşi cu forţa.

După căderea comunismului, cu toate că situaţia a fost extrem de prielnică reabilitării poziţiei Bisericii Ortodoxe în societatea românească, statul nu a făcut nici un demers în acest sens. Ultimul deceniu este plin de reglementări ale unor aspecte secundare legate de viaţa religioasă din România, fără însă a se promulga o lege privind regimul general al cultelor. Mai mult decât atât, aceste reglementări nu au susţinut întotdeauna Biserica, de multe ori puterea politică chiar oprimând financiar atât instituţia în sine, cât şi clerul.

Astfel, în cartea sa ,,Libertatea religioasă în România”, apărută la Cluj-Napoca în 1998, Ilie Fonta, secretar de stat al Secretariatului de Stat pentru Culte între anii 1995-1996, notează: ,,unele dintre partidele coaliţiei majoritare, în alegerile din noiembrie 1996, au promis salarizarea integrală a clericilor ortodocşi. Până la acea dată, majoritatea clericilor şi angajaţilor cultelor primea de la stat contribuţii la nivelul salariului minim brut pe ţară. Prin Ordonanţa 47 din august 1997 s-a decis îngheţarea contribuţiei simple la nivelul de 150.000 lei, urmând ca această sumă să crească odată cu indexarea salariilor bugetarilor, măsură care a făcut ca respectiva contribuţie să fie tot timpul mai mică decât salariul minim brut pe ţară.” În plus, el subliniază: ,,În noiembrie 1996 s-au promis multe îmbunătăţiri în viaţa clerului ortodox, dar în august 1997 s-a luat şi puţinul care se obţinuse în anii anteriori, cu alte cuvinte s-a pierdut un drept câştigat.”

Până în prezent, Secretariatul de Stat pentru Culte a înaintat Guvernului trei proiecte ale Legii Cultelor: în noiembrie 1993, decembrie 1997 şi în 1998. Ultimul proiect, trimis Parlamentului la jumătatea lunii septembrie 1999, a stârnit o adevărată polemică ce nu a încetat nici astăzi. Astfel, este de domeniul cotidianului amendarea prezentului proiect de lege, cea mai notorie propunere fiind cea a Fundaţiei ,,Misiunea Română pentru Europa” din Timişoara care preconizează interzicerea sărutatului icoanelor deoarece ,,aceste practici pot favoriza transmiterea bolilor contagioase”.

Ne întrebăm descumpăniţi care sunt motivele pentru care vreme de zece ani nu a fost promulgată o lege privind regimul general al cultelor. Singura explicaţie pe care o putem întrezări este aceea că statul priveşte Biserica ca pe un simplu departament al său, căci ce alt motiv ar exista pentru un atare comportament ? Dacă Biserica ar fi fost considerată o instituţie independentă de stat (ceea ce nici nu este, prin lege), puterea laică nu ar fi putut întârzia reglementarea relaţiilor cu aceasta.

Această nedumerire nu îşi are rădăcinile în prezent, ci în faptul, şi mai şocant, că ierarhii ortodocşi au luptat pentru obţinerea independenţei Bisericii (autocefalia) faţă de Patriarhia Constantinopolului, în timp ce statutul ei faţă de stat era doar unul de autonomie, aşa cum au prevăzut toate legile cultelor. Micile erori ,,politice” ale clerului au condus, de-a lungul timpului, la greşeli grave care au constituit adevărate lovituri date instituţiei Bisericii.

Astfel, lupta pentru obţinerea autocefaliei ca şi pentru înfiinţarea Patriarhiei Române nu au fost decât dorinţele unor oameni politici. Aceste preocupări ale ierarhilor ortodocşi ai sfârşitului de secol XIX au facilitat drumul către modernismul de astăzi al Bisericii Ortodoxe Române, ce a transformat-o treptat într-un organ plin de servitute faţă de puterea laică.

Prezentul ne îndreptăţeşte să mergem cu raţionamentul şi mai departe, căci Biserica nu mai este astăzi nici măcar un departament al statului, ci Statul este Biserica. Probabil că următoarea lege a cultelor va garanta libertatea de credinţă, ,,în condiţiile legii”, rânduind cum şi în ce trebuie să creadă omul contemporan.

În acest fel, statul îşi va desăvârşi ,,grija” pentru viaţa religioasă, punând în practică cu consecvenţă definiţia masonică a libertăţii: ,,Libertatea este dreptul de a face ceea ce permite legea” … ,,Guvernul nostru va avea înfăţişarea unei tutele patriarhale, părintească din partea conducătorului nostru. Oamenii vor vedea în el un tată, care are grijă de toate nevoile, de toate faptele, de toate legăturile reciproce ale oamenilor. Atunci se vor pătrunde într-atât de acest gând, încât le va fi cu neputinţă să se lipsească de această tutelă, dacă vor voi să trăiască în pace şi în linişte.” (citat din cartea ,,Protocoalele înţelepţilor Sionului”, apărută la Editura Moldova, Iaşi 1995)

Costin Tudor

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 8-9/noiembrie-decembrie 1999