Biserica - un Departament al Statului ? (I)

Astăzi, presa română este invadată de articole referitoare la proiectul Legii Cultelor. Atât oamenii politici, cât şi reprezentanţii cultelor propun amendamente pe marginea acestui proiect. Nemulţumirile apărute de ambele părţi au condus la situaţii în care s-au solicitat chiar retragerea proiectului şi reluarea discuţiilor.

Evident, o lege nu poate mulţumi o diversitate atât de mare de opinii. Democraţia se dovedeşte iarăşi a fi o utopie mult râvnită, cum a fost şi comunismul vreme de câteva decenii. Ea îşi arată astăzi colţii, revendicându-şi, pe drept cuvânt, partea. Oare cine va avea de pierdut din această încleştare de forţe ?

Întreaga istorie mărturiseşte că cei care au pierdut mereu avantajele lumii materiale au fost ortodocşii. Statul a cotropit mereu Biserica Ortodoxă, bogată, abuzând de dreptul forţei. Nici conducătorii statului român nu au fost mai prejos, căci relaţiile care au existat de-a lungul timpului între Biserică şi puterea laică vădesc şi îndreptăţesc ceea ce se întâmplă astăzi.

Încă din timpul regimului fanariot, relaţiile dintre puterea laică şi cea ecleziastică au cunoscut o întorsătură complet defavorabilă Bisericii. Ca urmare a impunerii suzeranităţii turceşti asupra Moldovei (1711) şi Ţării Româneşti (1716), Poarta Otomană a numit domnitori străini din nobilimea greacă a Cartierului Fanar din Istanbul. Aceasta a adus cu sine lumea sa coruptă, care s-a înrădăcinat prin domnii scurte ce au determinat numeroase schimbări ale legilor şi menţinerea scaunelor episcopale vacante ani întregi. În această perioadă, Ţările Române şi, mai ales, Biserica şi clerul cunosc o perioadă foarte grea din punct de vedere material, plătind biruri mari către Poarta Otomană.

În plus, majoritatea domnilor fanarioţi exploatau averile mânăstirilor, încercând să-şi recupereze banii cheltuiţi pentru obţinerea domniei. Ei pretindeau sume însemnate de bani pentru numirea egumenilor (stareţilor), uneori chiar alungându-i pe aceştia din mânăstiri pentru a le confisca bunurile. Nici mânăstirile închinate Sfintelor Locuri din Muntele Athos, Muntele Sinai sau Ierusalim nu au fost ocolite de abuzuri. Proprietăţile acestora, ce reprezentau a cincea parte din pământul ţării, erau administrate de egumeni greci, ce se sustrăgeau de la îndeplinirea doleanţelor testamentare ale ctitorilor, ca şi de la dările către Ţările Române, utilizând în schimb veniturile acestora în interese proprii.

Atitudinea domnilor fanarioţi faţă de Biserică a oscilat de-a lungul timpului. Astfel, în Moldova, în 1715, Nicolae Mavrocordat (1711-1715) scuteşte preoţii de biruri, în 1726, Grigorie II Ghica (1726-1733) revocând această măsură, ca în 1734, Constantin Mavrocordat (1733-1735) - fondator al Lojii masonice ,,Moldova" la Iaşi în anul 1735 - să scutească întreaga Mitropolie a Moldovei de toate dările pentru averile ei mişcătoare, dându-i şi o însemnată subvenţie anuală.

În 1741, în timpul celei de-a doua domnii a sa în Moldova (1741-1743), el elaborează aşa-numitul ,,aşezământ" în care, la sfatul Mitropolitului Neofit Criteanul al Ungrovlahiei, şi el de neam grec, înscrie anumite prevederi privitoare la Biserică. Prin acest act, el numea zece epitropi aleşi dintre egumenii marilor mânăstiri, în faţa cărora ceilalţi egumeni urmau să prezinte un raport anual asupra veniturilor şi cheltuielilor mânăstirilor lor.

,,Aşezământul" lui Constantin Mavrocordat prevedea, de asemenea, ridicarea nivelului de pregătire a clerului de mir şi monahal. Astfel, în schimbul scutirii de dări, toţi slujitorii Bisericii erau obligaţi să înveţe carte. Ei urmau să stea 40 de zile la episcopie, pentru a li se preda rânduielile slujbelor bisericeşti şi pentru a sluji. În acelaşi timp, ierarhii ţării au primit dispoziţii să nu mai hirotonească nici un preot sau diacon neştiutor de carte.

Începând cu a treia domnie a lui Grigorie II Ghica (1747-1748), preoţilor şi diaconilor li s-a impus o contribuţie anuală de un galben pentru întreţinerea şcolilor. În plus, ei erau obligaţi să plătească ierarhului pentru a primi Sfântul Mir, precum şi o taxă de hirotonie, care în 1747 era de 12 taleri şi a cărei valoare a crescut în timp, ajungând în 1794 la 40 de taleri pentru hirotonia întru diacon şi la 80 de taleri pentru ridicarea la treapta preoţiei.

La înscăunarea unui mitropolit, preoţii şi diaconii aveau datoria de a plăti darea sau ,,ploconul cârjei", precum şi ,,ploconul praznicului” la hramul catedralei mitropolitane sau episcopale. În unele eparhii se mai plătea o dare a cârjei şi la înscăunarea ierarhului locului, pe lângă darea anuală numită ,,ploconul obişnuit" sau ,,canonicesc". Preoţii şi diaconii plăteau o taxă şi protopopilor, numită ,,darea bastonului". Aceştia abuzau de poziţia lor pentru a încasa dări şi pentru recomandarea la hirotonie, ,,cercetarea" şi sfinţirea bisericilor.

În această perioadă, Biserica Moldovei este relativ independentă de Patriarhia Constantinopolului, mitropolitul doar înştiinţându-l pe patriarh de alegerea sa, fără a-i cere o gramată de întărire. Alegerea ierarhilor se făcea de către divanul domnesc la care luau parte şi egumenii marilor mânăstiri, ca ulterior sinodul Bisericii să îl aleagă formal încă o dată. Toţi cei patru arhierei (Mitropolitul Moldovei şi episcopii celor trei eparhii sufragane: Roman, Rădăuţi şi Huşi) făceau parte din divanul domnesc, mitropolitul fiind preşedinte de drept, în absenţa domnitorului. Ierarhii aveau şi diferite atribuţii politice, judecătoreşti, economice şi şcolare, pe care le avuseseră şi în secolele anterioare.

În plus, în Ţara Românească, mitropolitul era ales, la dorinţa domnilor fanarioţi, de către membrii divanului domnesc. Ca urmare, în acest secol, Mitropolia Ungrovlahiei este condusă, în mare parte, de ierarhi greci, şi mai mult decât atât cunoaşte, ca şi Moldova, capriciile fanarioţilor. Astfel, la 10 ianuarie 1776, domnitorul Alexandru Ipsilanti (1774-1782) înfiinţează şcoala domnească de la Sfântul Sava. Întreţinerea ei cădea în seama mânăstirilor neînchinate, la care se adăuga jumătate din taxa de 3 lei pe care o dădea fiecare preot, cealaltă jumătate din această taxă fiind folosită pentru Biserică. În schimb, atât clerul, cât şi mânăstirile erau scutite de obligaţii faţă de vistieria ţării. Tot atunci, Ipsilanti rânduieşte ca mânăstirile să nu mai poată face împrumuturi decât cu încuviinţarea ierarhului locului, nici să nu mai cumpere moşii, ci ,,mai vârtos a le îngriji pe cele ce au şi să dreagă cele stricate ale mânăstirii".

Două decenii mai târziu, noi măsuri rânduiau să se numească doar egumeni români care să fie schimbaţi numai cu voia mitropolitului, să se interzică acestora să facă împrumuturi fără ştirea mitropolitului, bunurile egumenilor morţi fără testament să intre în posesia mânăstirilor lor, să nu se permită aşezarea călugărilor greci în mânăstirile ţării decât cu ştirea domnului şi să nu se trimită Locurilor Sfinte mai mult decât era stabilit. Însă la stăruinţa călugărilor greci, în 1799, Alexandru Moruzi (1799-1801) a schimbat aceste hotărâri. El stabilea, printre altele, ca egumenii mânăstirilor închinate să fie trimişi de la Locurile Sfinte, dând şi dispoziţii cu privire la administrarea averilor acestora.

Între anii 1806-1812, situaţia Bisericii devine şi mai grea, datorită ocupării Ţărilor Române de către armata rusă. Mitropolitul Ungrovlahiei intră în conflict cu autorităţile ţariste în problema veniturilor mânăstirilor închinate, precum şi datorită refuzului său de a înfiinţa o ,,consistorie duhovnicească" pentru judecarea abaterilor clerului (la Iaşi existând deja una). Din acest motiv, la 22 noiembrie 1809, mitropolitul este înlăturat din scaun de către ţar şi înlocuit cu Ignatie, mitropolitul Artei. Tot atunci, în plus faţă de toate dările pe care le aveau, preoţii şi diaconii au fost siliţi să plătească 150000 de taleri pentru întreţinerea trupelor ruseşti de ocupaţie, clerului din Moldova cerându-i-se 76640 lei.

Pe de altă parte, Episcopia Râmnicului cunoaşte, sub ocupaţie habsburgică, o situaţie diferită, până în 1737 când Oltenia revine Ţării Româneşti. În această perioadă, înscăunarea unui episcop se făcea cu acordul Curţii Imperiale. În 1717, Episcopul Damaschin înaintează un memoriu împăratului cerându-i ca Biserica românească să-şi păstreze vechile drepturi, iar mânăstirile să fie scutite de încartiruiri de trupe. Carol al VI-lea admite cererea episcopului, în plus hotărând acordarea libertăţii religioase, cu protejarea cultului ortodox, trecerea Episcopiei Râmnicului de sub jurisdicţia canonică a Mitropoliei Ungrovlahiei sub cea a Mitropoliei sârbe din Belgrad, interzicerea închinării de mânăstiri Sfintelor Locuri, precum şi a oricăror legături cu acestea.

Mai mult, mânăstirile sunt supuse, din punct de vedere administrativ, guvernului austriac, care întărea şi alegerea egumenilor. În 1729, împăratul dă un nou decret prin care se prevedea ca averile mânăstirilor închinate să revină fiscului austriac. Prin acelaşi decret, clericii erau scutiţi de obişnuitul ,,plocon" către ierarhul locului, plătind în schimb impozit, iar episcopul era obligat să verse a treia parte din veniturile sale în tezaurul imperial. În sfârşit, i se punea în vedere comandantului general al Transilvaniei, care era şi ,,oberdirectorul" Olteniei, să nu permită creşterea peste măsură a numărului clericilor.

La 2/14 septembrie 1829, prin tratatul de pace ruso-turc de la Adrianopol, s-a prevăzut, între altele, obligaţia Turciei de a recunoaşte Regulamentele Organice ale Ţărilor Române care se aflau în acea vreme sub ocupaţie rusă (1828-1834). Introduse în Ţara Românească în iulie 1831, iar în Moldova în ianuarie 1832, regulamentele cuprindeau şi dispoziţii privitoare la Biserică. Ele prevedeau înfiinţarea ,,Marii Logofeţii a credinţei", condusă de ,,logofătul credinţei" care era ,,epitropul general al domnului în toate pricinile bisericeşti". Mitropoliţii şi episcopii erau aleşi de către Adunarea obştească a ţării şi întăriţi de domn, alegerea urmând să fie încuviinţată de Patriarhia Constantinopolului.

De asemenea, ele stabileau ca hirotoniile, numirile egumenilor şi înfiinţarea de noi mânăstiri să se facă cu aprobarea scrisă a domnitorului, pe baza ,,anaforalei (raportului) logofătului bisericesc". Clerul era scutit de dări, plătind însă un impozit anual către stat, de 20 de lei pentru preot, 14 lei pentru diacon şi 8 lei pentru dascăl, iar în ceea ce priveşte milosteniile credincioşilor faţă de preoţi, se preciza că în viitor se vor fixa taxe pentru acestea. În plus, se legifera practica participării mirenilor la judecarea clerului în cadrul ,,consistoriei duhovniceşti" şi ţinerea actelor de stare civilă de către preoţi.

În privinţa administrării averilor bisericeşti, Regulamentele Organice aduceau ,,schimbări menite să înlăture abuzurile din trecut”. Astfel, toate averile nemişcătoare ale eparhiilor şi mânăstirilor urmau să fie arendate pe trei ani, prin licitaţie, înaintea Adunării obşteşti. Se prevedea ca anual mânăstirile din Ţara Românească să verse o pătrime din venitul lor, iar cele din Moldova 12500 de galbeni. Administrarea bunurilor Bisericii era supusă aprobării domnului care întărea şi partea de contribuţie a eparhiilor şi mânăstirilor către stat, în folosul şcolilor, seminariilor şi aşezămintelor de binefacere.

După 1834, în Moldova, domnitorul Mihail Sturza (1834-1849) încearcă să treacă administraţia averilor Bisericii sub controlul unei autorităţi laice centrale. Ca urmare, în 1844, Adunarea obştească hotărăşte ca averile mitropoliei şi ale episcopiilor să fie trecute în grija ,,Vorniciei sau Departamentului averilor bisericeşti". Veniturile erau strânse la Iaşi, într-o ,,Casă centrală", fiind destinate întreţinerii ierarhilor, zidirii şi renovării de biserici, întreţinerii Seminarului Teologic de la Socola şi operelor de binefacere. Trei ani mai tîrziu, Adunarea Obştească a Ţării Româneşti votează o lege asemănătoare.

Unirea Principatelor Române şi alegerea drept domn al Ţării Româneşti şi al Moldovei a lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) - ,,ca urmare a sfatului delegaţiei europene, alcătuită numai din masoni" - a desăvârşit atacul împotriva Bisericii secolului al XIX-lea. În Moldova, un prim pas l-a reprezentat trecerea averilor mânăstirilor chinoviale (Neamţ, Secu, Agapia, Văratec, Adam şi Vorona) în administrarea Ministerului Cultelor, desfiinţarea atelierelor mânăstireşti, închiderea tipografiilor Mânăstirii Neamţ şi mitropoliei, precum şi instituirea unor comitete administrative pe lângă egumeni, în scopul întocmirii de bugete pentru fiecare mânăstire. În plus, la 16 august 1860, Cuza desfiinţează mânăstirile Doljeşti, Zagavia şi 31 de schituri.

La 19 octombrie 1860, s-a votat o nouă lege care stabilea un impozit de 10 % pe venitul net al ,,proprietăţilor nemişcătoare … ale mitropoliilor, episcopiilor, mânăstirilor închinate şi neînchinate cu metoacele lor, ale chinoviilor mânăstirilor şi bisericilor de sub diferite tutele, … al seminariilor precum şi al oricărui alt aşezământ de binefacere”, introdusă doi ani mai târziu şi în Ţara Românească. La 7 noiembrie 1860, ca urmare a protestelor sale la adresa acestor mârşăvii, Mitropolitul Sofronie (1851-1860) al Moldovei este surghiunit. Scaunul său a rămas neocupat, căci în timpul domniei lui Cuza nu se făceau alegeri de mitropoliţi sau episcopi, scaunele vacante fiind ocupate de locţiitori, iar din 1865, de ierarhi numiţi prin decret domnesc.

Tot în 1860, Adunarea legislativă din Ţara Românească hotăra ca seminariile să treacă sub ,,administraţiunea şi privegherea" Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, la conducerea căruia se afla Mihail Kogălniceanu, Venerabil al unei loji masonice bucureştene, încă din 1844. În martie 1862, Consiliul de miniştri decide ca veniturile mânăstirilor să nu mai intre în aşa-numita ,,Casă Centrală", ci direct la Ministerul de Finanţe.

Vrând să pună capăt abuzurilor egumenilor greci, în 1863, Cuza ia măsuri în privinţa regimului mânăstirilor închinate: îndepărtează de la conducerea mânăstirilor pe egumenii ce nu se supuneau dispoziţiilor guvernului, pune sub control strict intrarea sau plecarea din ţară a călugărilor străini, iar la 18 iunie 1863 dispune inventarierea obiectelor de preţ şi a documentelor din mânăstirile închinate, punerea sub supraveghere a obiectelor necesare la săvârşirea slujbelor şi depunerea la mânăstirile Văcăreşti şi Golia, sub pază militară, a celorlalte obiecte de cult şi documente.

La 13/25 decembrie 1863, Mihail Kogălniceanu – la acea vreme prim-ministru - a prezentat Adunării deputaţilor proiectul de lege pentru secularizarea averilor mânăstireşti, ministru al Cultelor şi Instrucţiunii fiind ,,fratele" Dimitrie Bolintineanu, ce primise gradul al treilea în Loja ,,Steaua Dunării" din Bucureşti în 1859. În primul articol al legii se preciza că ,,toate averile mânăstireşti din România sunt şi rămân averi ale Statului", prin articolul 6, egumenii greci fiind obligaţi să predea guvernului român toate obiectele de preţ, cărţile şi documentele mânăstirilor pe care le cârmuiseră.

La 31 martie 1864, Cuza dă legea comunală prin care ,,fiecare comună e datoare a îngriji de cultul, de biserica sau bisericile la care aparţine. Ea este datoare a plăti pe preoţii bisericilor sale", iar acolo unde nu exista posibilitatea, salarizarea preoţilor parohi se făcea de către primării. Prin articolul 92 al legii, primăriile preluau actele de stare civilă (naştere, căsătorie, deces), aflate în grija slujitorilor Bisericii. În acelaşi an, Codul civil dispunea ca ,,despărţirile căsniceşti” (divorţurile) să treacă în competenţa tribunalelor civile, devenind obligatorie numai căsătoria civilă, înrudirea de la gradul patru în sus fiind permisă la căsătorie.

Una dintre cele mai stupefiante legi a fost legea călugăriei sau Decretul organic pentru reglementarea schimei monahiceşti a călugăriei, din 30 noiembrie 1864. Conform acestei legi, schima monahală putea fi îmbrăţişată numai de bărbaţii de peste 60 de ani şi femeile de peste 50 de ani, excepţie făcând invalizii şi cei ce sufereau de boli incurabile. Tunderea în monahism se făcea pe baza aprobării speciale a Sinodului general şi a Ministerului Cultelor şi numai în mânăstirile şi schiturile care urmau să fie stabilite printr-un ,,regulament special", pentru întreţinerea monahilor alocându-se de la buget sume anuale … Ca urmare a acestei legi, mânăstirile au rămas aproape pustii.

La 11 mai 1865, Cuza promulgă Legea pentru numirea de mitropoliţi şi episcopi eparhioţi în România, care avea doar trei articole: ,,1. Mitropoliţii şi episcopii eparhioţi ai României se numesc de domn, după o prezentare a Ministrului de Culte, în urma deliberaţiunii Consiliului de Miniştri. 2. Mitropoliţii şi episcopii se numesc din clerul monahal român, mitropoliţii având vârsta cel puţin de 40 de ani, iar episcopii 35 de ani, cunoscuţi prin pietate, învăţătură şi capacitate. 3. Mitropoliţii şi episcopii sunt justiţiabili pentru delicte spirituale înaintea Sinodului ţării, iar pentru orice alte delicte înaintea Curţii de Casaţie".

,,O realizare de mare însemnătate a domniei lui Alexandru Ioan Cuza, cu urmări binefăcătoare pentru ţară, a fost secularizarea averilor mânăstireşti, adică trecerea în proprietatea statului" notează Mircea Păcurariu în Istoria Bisericii Ortodoxe Române (vol. III, 1997), reputat istoric al Bisericii Ortodoxe Române.

Costin Tudor

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 7/octombrie 1999