,,De vor tăcea aceştia, pietrele vor striga” (I)

(Luca 19, 40)

În cei 80 de ani care au trecut de la schimbarea calendarului bisericesc, s-au scris destul de multe articole pe această temă, în încercarea de a se schiţa o perspectivă asupra fenomenului. În general, noi nu am luat poziţie faţă de diversele scrieri împotriva noastră şi am lăsat pe fiecare să spună ce a crezut de cuviinţă, considerând că ne-am prezentat cine suntem în seriale precum ,,Cine suntem noi, Biserica Ortodoxă Română de Răsărit ?” şi în altele, care au avut ca subiect reforma calendarului şi poziţia noastră ecleziologică faţă de aceasta.

Din când în când, am luat totuşi atitudine, prin articole precum ,,Când lupii urlă la lună …”, în principal pentru a nu se crede că suntem lipsiţi de argumente, prea neînvăţaţi, retrograzi sau cum mai suntem categorisiţi pe internet sau chiar prin articolele unor cotidiene româneşti de tiraj şi ale unor reviste cu o oarecare reputaţie.

Având în vedere că scrierea ,,Cele două extreme: ecumenismul şi stilismul” a arhimandritului Epifanie Theodoropoulos este prima carte care apare în România şi are ca subiect schimbarea calendarului Bisericii, credem că se cuvine să ne prezentăm punctul de vedere faţă de cele expuse de autor.

,,Cele două extreme: ecumenismul şi stilismul” a apărut la Editura Evanghelismos, Bucureşti 2006, în colecţia ,,Mărgăritare ale Ortodoxiei” şi este împărţită în două secţiuni: una referitoare la ecumenism, cealaltă referitoare la stilism, fiind alcătuită din articolele şi epistolele scrise de autor pe marginea acestor două subiecte, între anii 1954-1980.

Dintru bun început, este de remarcat faptul că epistolele sale referitoare la problema schimbării calendarului sunt scrise la adresa unei aripi radicale a ortodocşilor de stil vechi din Grecia, ale căror vederi ecleziologice nu le împărtăşim şi cu care nu avem nici un fel de relaţii. Prin urmare, o parte din perspectiva schiţată de autor nu corespunde defel situaţiei existente în România, argumentaţia sa fiind specifică Greciei.

În plus, ar fi de notat faptul că această carte este tradusă şi publicată la o editură de carte ortodoxă, în România, unde, până în prezent, nu s-a scris nici o carte care să trateze reforma calendarului. Astfel, militanţii BOR, neavând curajul de a intra în polemică cu noi - îndrăznim să spunem (1) - au publicat o carte din lumea ortodoxă greacă, traducând pur şi simplu termenul ,,mateit” (2) prin ,,stilist” şi încercând să-şi găsească o temelie serioasă în pledoaria autorului.

Persoane şi chiar periodice ortodoxe nu au întârziat să profite de apariţia acestei cărţi pentru a ne încondeia. De pildă, revista ,,Credinţa Ortodoxă”, în articolul ,,Monstrul cu numele Ecumenism”, din 5 aprilie 2007, comentează apariţia cărţii în spaţiul românesc. Articolul în speţă, scris fără a se verifica informaţia avută la dispoziţie, reproduce diferite acuzaţii la adresa noastră. Credem că ar fi fost mai înţelept din partea autoarei să se abţină de la unele comentarii, precum: ,,Iată până unde poate merge aroganţa şi făţărnicia unor oameni care grăiesc blasfemii, aduc argumente lipsite de temei canonic sau scripturistic, aducându-ne aminte de mândria luciferică”, ,,Falsificând dogmele, stiliştii îşi mistifică propria credinţă”, ,,fraţii noştri pierduţi în pustiul demonic al ereziilor” etc. Iar atitudinea care se cuvenea să o aibă faţă de noi, ortodocşii de stil vechi, este alta, pentru a da dovadă de o oarecare ţinută creştinească …

Cele de mai sus sunt doar o probă a naivităţii de care dau dovadă mulţi creştini din zilele noastre. Este firesc însă ca omul de rând să creadă cele scrise de un om al Bisericii şi să-şi întemeieze modul de a gândi pe cuvintele lui; este păstorul lui, cel rânduit de Dumnezeu pentru a-i păzi paşii. Dar ele sunt, de asemenea, şi o mărturie a manipulării oamenilor de către clericii Bisericii oficiale, de vreme ce realitatea este alta decât cea expusă de părintele Epifanie Theodoropoulos. Vom demonstra aceasta în cele ce urmează.

Părintele Epifanie Theodoropoulos propovăduieşte o nouă ecleziologie, menită să explice şi să tolereze abaterile canonice necesare relaţiei existente între Biserica Ortodoxă şi mişcarea ecumenistă

În articolele şi epistolele sale, pentru a-şi construi o poziţie faţă de cele două fenomene: ecumenismul şi stilismul, arhimandritul Epifanie Theodoropoulos îşi prezintă indirect vederile ecleziologice destul de moderniste. În această primă parte, vom încerca să schiţăm o imagine de ansamblu asupra opiniilor sale, ca şi modul ambiguu în care interpretează canoanele şi istoria Bisericii Ortodoxe, urmând ca în partea a doua, pentru claritate, să prezentăm opiniile noastre cu privire la acuzele care ne sunt aduse şi să ne argumentăm poziţia.

Primul lucru care trebuie observat în cele scrise de părintele Epifanie este acela că în măsura în care se opune participării Bisericii Ortodoxe la mişcarea ecumenistă, în aceeaşi măsură caută să justifice istoric şi canonic acţiunile ierarhilor ortodocşi ecumenişti. Astfel, în prima parte a cărţii dedicată ecumenismului, el critică cu vehemenţă acţiunile şi declaraţiile Patriarhului Athenagora al Constantinopolului, neezitând să afirme că ecumenismul este o erezie, cea mai mare erezie a tuturor timpurilor.

Cu toate acestea, el propovăduieşte ca întreaga turmă dreptcredincioasă să rabde acţiunile necanonice ale ierarhilor săi, până când aceştia vor reveni la cugetul ortodox. El scrie patriarhului Athenagora, în 1958: ,,Paharul răbdării unei părţi deloc mici a credincioşilor mireni şi a preoţilor evlavioşi e gata să se verse. Îngăduinţa faţă de atâtea şi atâtea cedări şi compromisuri se epuizează din zi în zi”. Apoi, în 1969: ,,Adevărata plinătate a Bisericii, nu cea care crede de formă, abia vă mai îndură (…) răbdând până la o vreme. Dacă veţi mai înainta, dacă veţi merge spre unire, atunci veţi vedea ce poziţie va lua Biserica Greciei faţă de prea fericirea voastră”.

Însă, de atunci, din 1969, au trecut aproape 40 de ani, iar lucrurile au mers în aceeaşi direcţie. În vremea lui era patriarh Athenagora, astăzi este patriarh Bartolomeu, care este urmaşul său fidel, mai înainte de aceştia a fost Meletie Metaxakis, iniţiatorul acestui curent modernist de mare anvergură. Aşadar, mai înainte de contemporanii autorului, au fost cei care l-au ,,răbdat” pe Meletie Metaxakis şi mârşăviile făcute de el în sânul Bisericii; după el, sunt cei care-l ,,rabdă” pe actualul patriarh al Constantinopolului, Bartolomeu I, şi nimic nu dă de înţeles – şi nici nu a dat vreodată, în aceşti 80 de ani care s-au scurs de la schimbarea calendarului – că lucrurile vor merge în altă direcţie.

Ce roade a avut această răbdare ? Oare nu cumva din cauza răbdării şi tăcerii lor, ierarhii ortodocşi au încălcat, în cei 80 de ani de participare la mişcarea ecumenistă, un întreg convoi de canoane ale Bisericii ? Să enumerăm doar câteva din cele înfăptuite: rugăciunea în comun cu ereticii şi cu alţii de alte religii, slujirea pe acelaşi altar cu heterodocşii, recunoaşterea tainelor heterodoxe, modificarea învăţăturii ortodoxe despre Biserică, pentru a nu mai pomeni încălcarea a nenumărate canoane, prin hotărâri ale sinoadelor Bisericilor locale ! Şi ce a fost această răbdare decât o încuviinţare tacită a tot ceea ce s-a lucrat în acest răstimp în sânul Bisericii Ortodoxe ecumeniste ?

Autorul are o poziţie echivocă cu privire la dialogul teologic ecumenist, ca şi la alte probleme induse în sânul Bisericii Ortodoxe de mişcarea ecumenistă

În articolul ,,Dialogul început şi primejdiile rezultate din el” scris în 1980, el afirmă: ,,Suntem pentru dialogul cu papistaşii ? Şi da şi nu ! Da, dacă urmează să se discute sub condiţiile de mai sus. Şi de mii de ori nu, dacă prin dialog înţelegem căutarea adevărului, adică pornim de la premiza că nimeni nu deţine adevărul absolut şi întreg. (…) Noi, ortodocşii, nu căutăm adevărul; el nu este un obiect de cercetare: pur şi simplu se oferă. Şi se oferă deoarece există. Şi există deoarece s-a transmis prin Predanie şi se păstrează”. Apoi, câteva pagini mai încolo, el scrie: ,,Să suspendăm dialogul (…) ? Nu, dacă este vorba să se desfăşoare într-un mod ireproşabil dogmatic şi canonic”.

Aşadar, deşi părintele Epifanie afirmă că este împotriva dialogului teologic dintre ortodocşi şi heterodocşi, el susţine şi faptul că este posibil ca acest dialog ,,să se desfăşoare într-un mod ireproşabil dogmatic şi canonic”. Ne întrebăm următoarele: dialogul dintre două părţi are evident un scop. Ce scop ar putea avea dialogul dintre ortodocşi şi heterodocşi ? Unirea ? Părintele Epifanie afirmă despre aceasta: ,,Cum este cu putinţă să existe chiar şi o slabă nădejde de unire, atunci când protestantismul nu reuşeşte propria sa unire, fiind secţionat în nu mai puţin de 200 de confesiuni ? (…) Dacă vom vedea vreodată protestantismul unit în cuget şi constituit într-o singură confesiune, atunci va avea o îndreptăţire toată lucrarea noastră îndreptată spre unire. (…) Aşadar, prea sfinţiţilor părinţi, nu există nici un motiv să participăm” (n.n.: la mişcarea ecumenistă). Deci nu poate fi vorba de unire.

Atunci, scopul dialogului este îndreptarea heterodocşilor către adevăr ? Dar de ce este nevoie de dialog ? Dialogul presupune, precum recunoaşte şi autorul, o discuţie între cele două părţi, în care fiecare o ascultă pe cealaltă. Pentru îndreptare este nevoie de cateheză, de cunoaşterea învăţăturii ortodoxe. Însă, heterodocşii cunosc de secole învăţătura ortodoxă, o studiază într-amănunt şi cunosc dreptul canonic ortodox precum nişte avocaţi de carieră. Ei învaţă în seminarii despre Sfinţii Părinţi ai Răsăritului şi le studiază scrierile, în încercarea de a se folosi de legitimitatea Ortodoxiei, pentru a avea ei înşişi legitimitate. Prin urmare, nici de cateheză nu este nevoie.

În fine, despre ce ,,mod ireproşabil dogmatic şi canonic” vorbeşte părintele Epifanie, de vreme ce canoanele Bisericii Ortodoxe interzic cu desăvârşire dialogul cu heterodocşii ? Dar aceasta nu este singura ajustare a canoanelor Bisericii pe care o sesizăm la autor.

Iosif Mocanu

Note

1. De obicei, editurile româneşti de carte ortodoxă cer binecuvântarea ierarhilor ortodocşi pentru scrierile pe care le tipăresc; pentru această carte, nimeni nu pare să fi vrut să-şi dea binecuvântarea.

2. Mateiţii alcătuiesc aripa radicală a ortodocşilor de stil vechi din Grecia, urmând ecleziologia Episcopului Matei de Vresthene.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 35/mai-iunie 2007