----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 26 vizitatori și nici un membru online

Tâlcuiri la Vechiul Testament

Omiliile Sfântului Grigorie cel Mare la cartea Proorocului Iezechiil (LXV)

 

Episodul anterior

 

Apoi urmează: ,,Aceasta este poartă în preajma porţii” (Iezechiil 40, 14 – Sfântul Grigorie foloseşte un citat mai clar: ,,Şi poartă faţă în faţă cu poartă”).

8. În acest fragment, ,,faţă în faţă” nu este folosit pentru opoziţie, ci pentru caracterul direct. Căci o poartă este faţă în faţă cu poartă când o cale directă duce de la intrarea exterioară la cea interioară. Cu adevărat, în cunoaşterea Atotputernicului Dumnezeu prima noastră poartă este credinţa şi cea de-a doua este venirea Sa la care ajungem umblând în credinţă. Fiindcă în această viaţă noi intrăm prin cea din urmă astfel ca să putem mai târziu să fim conduşi la cea dintâi.

Prin urmare, poarta este faţă în faţă cu poarta deoarece prin uşa credinţei este deschisă uşa vederii lui Dumnezeu. Cu adevărat, dacă cineva doreşte să primească aceste două porţi în această viaţă, el nu se va micşora nici din cunoaşterea folositoare în acest scop. Căci noi adeseori dorim să cugetăm la firea nevăzută a Atotputernicului Dumnezeu, dar nu reuşim cu nici un chip, şi sufletul, istovit de marile greutăţi, se retrage în sine şi face pentru sine şi din sine paşii urcuşului său, astfel încât el întâi se cugetă pe sine, dacă poate, şi apoi examinează în măsura în care poate acea fire care este mai presus de el.

Dar mintea noastră, dacă este răspândită în imagini trupeşti, nu ajunge defel să se cugete pe sine sau la firea sufletului deoarece este condusă de atât de multe gânduri încât este, ca să spunem aşa, orbită de obstacole.

9. Deci primul pas este de a se linişti pe sine, al doilea de a vedea asemănarea acestei linişti, al treilea de a se ridica deasupra sinelui şi cu ţelul de a se supune contemplării Creatorului nevăzut. Dar cineva nu se poate linişti pe sine deloc decât dacă el a învăţat mai întâi să stăpânească apariţiile imaginilor pământeşti şi cereşti din ochiul minţii sale şi să izgonească şi să calce în picioare orice al vederii, auzului, mirosului, pipăitului şi gustului care apare în gândirea sa trupească, pentru ca el să poată căuta în sine aşa cum este liber de acestea.

Fiindcă atunci când cugetă aceste lucruri el întoarce, ca să spunem aşa, unele umbre trupeşti înlăuntrul său. Deci toate lucrurile trebuie să fie alungate de mâna discernământului din ochiul minţii astfel încât sufletul să poată privi către sine aşa cum a fost creat, mai presus de trup, dar mai prejos de Dumnezeu, astfel încât fiind îmboldit de cele superioare lui să le poată îmboldi pe cele inferioare pe care le ocârmuieşte.

Şi sufletul este insuflat în trup astfel încât el să nu fie dezbinat în părţi între membre. Fiindcă oricare parte a trupului este lovită, tot trupul suferă durerea. Dar apărând în chip minunat membrele prin această singură însufleţire, deşi prin fire el însuşi nu este divers, săvârşeşte diferite acţiuni prin trup. Căci el este cel care vede cu ochii, aude cu urechile, miroase cu nările, gustă cu gura, atinge toate lucrurile prin membre, şi prin atingere deosebeşte ce este moale de ce este aspru. Şi atunci când săvârşeşte acţiuni atât de diferite prin simţuri, el le clasifică nu printr-o diversitate, ci prin acea unică raţiune în care a fost creat.

Prin urmare, când sufletul se cugetă pe sine fără imagini trupeşti, el a trecut deja prin prima poartă. Dar această poartă conduce către cealaltă cu scopul ca ceva din natura Atotputernicului Dumnezeu să poată fi contemplat. Deci sufletul în trup este viaţa cărnii, dar Dumnezeu Cel care însufleţeşte toate este viaţa sufletelor. Apoi dacă viaţa însufleţită este de o asemenea măreţie încât ea nu poate fi înţeleasă, cine reuşeşte să cuprindă cu înţelegerea sa cât de mare este măreţia Vieţii care însufleţeşte ? Dar însele cugetarea şi discernământul despre acestea înseamnă deja a intra într-o oarecare măsură, deoarece din evaluarea sa sufletul adună ceea ce percepe despre Duhul necircumscris care guvernează în chip de nepătruns acele lucruri pe care El le-a creat în chip de nepătruns.

10. Deoarece Creatorul nostru stăpâneşte peste creaţia Sa din depărtare şi face ca anumite lucruri să existe dar să nu trăiască, şi altele să existe şi să trăiască dar să nu reuşească să discearnă nimic în ce priveşte viaţa, şi altele care să existe, să trăiască şi să discearnă. Şi Cel Unul face toate, dar nu este împărţit în toate. Căci El este cu adevărat Cel Preaînalt şi niciodată diferit de El Însuşi. Dar sufletul, cu toate că el nu este niciodată divers prin fire, este divers prin gândire. Fiindcă în acea bătaie (a inimii) trecătoare în care se gândeşte la vedere uită să se gândească la auz, şi în aceea în care cugetă la auz sau gust nu reuşeşte să cugete mirosul sau pipăitul, deoarece el devine întotdeauna diferit de el însuşi prin concentrare şi uitare astfel încât el păstrează acum aceasta, acum aceea în cugetele lui.

Dar Atotputernicul Dumnezeu, deoarece El nu este diferit de El Însuşi, vede cu puterea cu care El aude toate lucrurile şi creează cu puterea cu care judecă creaţia. Atributul Său este de a vedea toate lucrurile în acelaşi timp în care El le ocârmuieşte, şi de a ocârmui în timp ce înţelege. Nici nu-l ajută pe cel drept cu un gând şi îl condamnă pe cel rău cu altul, ci cu acea una şi aceeaşi tărie a firii Sale unice El, veşnic neschimbător, aşază lucrurile deosebite în rânduială.

De ce ar trebui să ne minunăm într-atât de puterea Creatorului, noi care observăm urmele puterii Sale de asemenea printre făpturile Sale ? Fiindcă naturile lutului şi cerii sunt diferite. Cu adevărat raza soarelui nu este diversă, însă deşi nu este diversă, efectele sale asupra lutului şi cerii sunt diverse deoarece prin aceeaşi căldură a focului său întăreşte lutul şi înmoaie ceara. Dar probabil aceasta este în naturile lutului şi cerii, neinfluenţate de însăşi esenţa soarelui care este văzut a avea efecte diferite asupra naturilor diferite. Dar Atotputernicul Dumnezeu are în El Însuşi a rândui cele schimbătoare fără să Se schimbe, a săvârşi diverse acţiuni fără a fi El Însuşi divers, a influenţa lucruri neasemănătoare fără alternarea cugetelor.

Deci Dumnezeu, niciodată diferit de El Însuşi, care este omniprezent şi pretutindeni în plinătatea Sa face lucruri diferite foarte diferit. Fiindcă El spune: ,,Cerul este mie scaun şi pământul reazem picioarelor mele” (Isaia 66, 1). De asemenea este scris despre El: ,,Cine a măsurat cu mâna apa şi cerul cu palma, şi tot pământul cu pumnul ?” (Isaia 40, 12 – Sfântul Grigorie foloseşte un citat mai clar: ,,El măsoară cerul cu o palmă şi cuprinde pământul într-un pumn”).

11. În această privinţă este necesar a reflecta asupra faptului că Cel care şade deasupra cerului ca pe tronul Său este deasupra şi înăuntru. Şi Cel care cuprinde cerul într-o palmă şi pământul într-un pumn este în afară şi deasupra şi dedesubt. Deci, pentru ca Atotputernicul Dumnezeu să poată afirma înaintea tuturor că El este înăuntru şi deasupra, El spune că cerul este scaunul Său. Într-adevăr, pentru a arăta că El cuprinde toate lucrurile El spune că El măsoară cerul cu o palmă şi cuprinde pământul într-un pumn.

Deci El este El Însuşi înăuntru şi în afară, El Însuşi deasupra şi dedesubt; deasupra prin domnie, dedesubt prin faptul că poartă, înăuntru prin umplere, în afară prin cuprindere. Şi El este aşa înăuntru ca El să poată fi în afară, El cuprinde pe atât pe cât poate pătrunde, El domneşte pe atât pe cât poate purta, El poartă pe atât pe cât poate domni. Deci atunci când (este) înălţat în el însuşi, sufletul înţelege măsura sa şi realizează că el transcende toate lucrurile (din punct de vedere) trupesc, şi se întinde de la inteligenţa sa până la înţelegerea Creatorului său, ce percepe deja el dacă nu poarta care este faţă în faţă cu poarta ?

De aici proorocul spune de asemenea către Făcătorul tuturor: ,,Minunată s-a făcut ştiinţa ta de către mine” (Psalmi 138, 5), deoarece, oricât de mult s-a încordat, sufletul nu reuşeşte desăvârşit să se pătrundă pe sine, deci cu cât mai mare este măreţia Celui care a putut crea sufletul ? Şi când proorocul s-a ostenit cu înţelegerea sa în cunoaşterea lui Dumnezeu, istovindu-se şi eşuând, el a adăugat: ,,Întăritu-s-a, nu voiu putea spre dânsa” (Psalmi 138, 5). Dar când, încercând şi încordându-ne, noi dorim să surprindem o frântură a firii nevăzute, noi ostenim, suntem izbiţi înapoi, respinşi; şi dacă nu putem să pătrundem înlăuntru, totuşi din uşa exterioară vedem uşa interioară. Deci însăşi străduinţa cugetării este poarta deoarece ea dezvăluie o frântură a ceea ce este înlăuntru, chiar dacă puterea de a intra nu este încă prezentă.

Apoi urmează: ,,Şi descoperământul pridvorului porţii de şaizeci de coţi dinafară, şi de douăzeci şi cinci tinda porţii primprejur” (Iezechiil 40, 15 – Sfântul Grigorie foloseşte alt citat, care se regăseşte doar în versiunea Vulgata: ,,Şi au făcut frunţile prin coţi şaizeci, şi la fruntea pridvorului porţii, pretutindeni primprejur”).

12. Noi am spus deja adeseori că desăvârşirea faptelor bune este simbolizată de numărul 6, nu urmând ceea ce oamenii înţelepţi ai acestui veac au încercat să dovedească, spunând că numărul 6 este perfect deoarece socotit în ordinea sa este obţinut astfel încât oricând sunt amintite 1, 2 şi 3, numărul 6 este obţinut; sau că este împărţit în 3 părţi, adică, o şesime, o treime şi o jumătate, cu alte cuvinte în 1, 2 şi 3. Dar noi spunem că 6 este perfect deoarece, aşa cum s-a menţionat puţin mai înainte, Dumnezeu a sfârşit toată lucrarea Sa în cea de-a şasea zi. Dar de vreme ce El a dat omului păcătos Legea care este scrisă în 10 precepte şi de 6 ori 10 se ajunge la 60, desăvârşirea faptelor bune este pe drept semnificată de 60 coţi.

Aceasta Domnul o arată foarte limpede în Evanghelie, El care, când a tâlcuit pilda semănătorului, a spus: ,,Alta a căzut în pământ bun, şi a dat roadă înălţându-se şi crescând, şi a adus: una treizeci, iar alta şaizeci, iar alta o sută” (Marcu 4, 8). Deci rodul pământului bun produce treizeci când mintea a conceput desăvârşirea credinţei care este în Treime. Produce şaizeci când a adus faptele desăvârşite ale unei vieţi bune. Cu adevărat produce o sută când a înaintat către contemplarea vieţii veşnice.

Dar mâna noastră stângă este viaţa prezentă şi cea dreaptă viaţa ce va să vină. Şi contemplarea vieţii veşnice este pe drept indicată prin numărul o sută deoarece când după treizeci şi şaizeci noi ajungem prin calcul la o sută, acelaşi număr se mută pe mâna dreaptă. Credinţa şi fapta sunt încă pe mâna stângă deoarece, când încă ne aflăm aici, noi şi credem ceea ce nu vedem şi trudim ceea ce putem vedea. Dar atunci când duhul este deja înălţat în contemplarea vieţii veşnice, calculul ajunge, ca să spunem aşa, pe mâna dreaptă.

Astfel, El a făcut frunţile de 60 coţi. Deoarece 60 simbolizează desăvârşirea, ce se înţelege prin frunţile unei clădiri dacă nu chiar faptele care sunt văzute din afară ? Deci a oferi cuvântul propovăduirii, a da de mâncare celor flămânzi şi haine celor înfriguraţi, a suferi cu răbdare potrivnicia de dragul faptei bune, ce sunt acestea dacă nu frunţile clădirii cereşti, de vreme ce frumuseţea faptelor exterioare împodobeşte locuinţa lui Dumnezeu care sălăşluieşte încă ascuns înlăuntrul ei ? Dar aceste frunţi au un pridvor pretutindeni primprejur deoarece sunt mari fapte înlăuntrul lui dacă această lărgime a dragostei se extinde în minte. Fiindcă este scris despre dragoste: ,,Desfătată este porunca ta foarte” (Psalmi 118, 96 – sfântul are, în loc de desfătată, largă). Despre aceasta psalmistul spune din nou: ,,Pus-ai în loc desfătat picioarele mele” (Psalmi 30, 8 – larg).

13. Dar iată că pe măsură ce grăiesc i se arată duhului cât de largă este dragostea, când calea către Dumnezeu trece prin dragoste, şi Adevărul spune prin El Însuşi: ,,Intraţi prin uşa cea strâmtă” (Matei 7, 13). Iar îl aud pe psalmist zicând: ,,Pentru cuvintele buzelor tale, eu am păzit căi năsilnice” (Psalmi 16, 4). Şi Domnul spune în Evanghelie: ,,Că jugul meu este bun (dulce) şi sarcina mea uşoară” (Matei 11, 30).

Dar cum este largă dragostea dacă uşa este strâmtă ? Cum este dulce jugul şi sarcina uşoară când căile care sunt păzite (respectând) învăţăturile lui Dumnezeu sunt nesilnice ? Dar dragostea însăşi dezleagă de îndată această întrebare pentru noi, deoarece calea către Dumnezeu este atât îngustă pentru începători, cât şi largă pentru aceia care sunt deja conduşi către o viaţă desăvârşită. Şi sarcinile duhovniceşti pe care noi le punem pe un duh nedeprins cu acestea sunt grele, însă sarcina lui Dumnezeu este uşoară când noi am început să o purtăm astfel că până şi prigonirea se face plăcută pentru dragostea Lui, şi orice mâhnire pentru El trece în dulceaţa minţii, aşa cum sfinţii apostoli se bucurau foarte când sufereau biciuire pentru Domnul.

Prin urmare, aceeaşi uşă strâmtă devine largă pentru cei care iubesc şi căile nesilnice devin uşoare şi netede pentru cei care aleargă duhovniceşte, cu condiţia ca duhul să cunoască că va primi bucuriile veşnice în schimbul supărărilor vremelnice, şi să înceapă să iubească pe măsură ce este mâhnit. Deci există un pridvor înaintea frunţilor, adică lărgimea dragostei în desăvârşirea faptei.

14. Şi trebuie remarcat că spune: ,,Pretutindeni primprejur”, cu siguranţă astfel ca omul să se extindă întotdeauna în lăţimea dragostei în tot ceea ce face, ca nu cumva frica sau ura să-l îngusteze (pridvorul). Căci dacă cineva vorbeşte despre cuvântul lui Dumnezeu şi nu păstrează în cugetul său dragostea pe care o propovăduieşte, el are fruntea clădirii, dar nu pridvorul dinaintea frunţii. Dacă cineva dă milostenie celor săraci şi este prin aceasta poate înălţat în inima sa, sau dacă nu suplineşte cele trebuincioase aproapelui său prin dragoste ci jubilează în mândrie tăcută, el cu adevărat arată fruntea clădirii dar nu face un pridvor dinaintea ei.

Dacă cineva rabdă ocările pricinuite de semenul său şi poartă în tăcere acuzaţii răutăcioase, mare este răbdarea pe care o arată, dar numai dacă el nu are durere în inima sa, şi caută să-l convertească la liniştea îngăduinţei pe cel care l-a jignit cu răutate. Dar dacă, manifestând răbdare în exterior, el poartă ranchiună înlăuntrul său, şi nu-l iubeşte pe cel pe care-l suferă, el are într-adevăr fruntea clădirii dar nu pridvorul dinaintea ei, fiindcă cel care se supune strâmtorilor urii a pierdut fără îndoială lărgimea dragostei. Căci aşa cum am spus deja mai înainte, acea răbdare este adevărată care de asemenea îl iubeşte pe cel faţă de care o are. Apoi a răbda, dar a urî nu este virtutea blândeţii, ci vălul mâniei.

Şi trebuie observat că se spune despre acelaşi pridvor că aparţine porţii. Pentru că poarta este intrarea în Împărăţie. Şi a iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru în mod desăvârşit înseamnă deja a te întinde către intrarea în Împărăţie. Deci cu cât mai mult iubeşte fiecare, cu atât se apropie de intrare. Dar cu cât mai mult pierde din vedere a iubi, cu atât mai mult lui i se refuză intrarea deoarece nu este râvnitor spre a vedea ceea ce caută.

Aşadar, noi avem pridvorul porţii când, din lărgimea dragostei, noi intrăm deja prin dor în viaţa cerească la care nu putem ajunge încă. Deci când o faptă bună este făcută aproapelui nostru, rămâne ca scopul acestei bunăvoinţe să fie discernut, dacă duhul nu caută răsplata darului prezent ci se încrede în făgăduinţa viitoare, astfel încât el nădăjduieşte la cele veşnice de la cele vremelnice, la cele cereşti de la cele pământeşti.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

Episodul urmator