Se întorc zeii ? (VII)

În numărul trecut, am încercat să trecem în revistă fenomenul eutanasiei în societatea contemporană şi cazurile de sinucidere apărute în presa românească, care au un motiv mai mult sau mai puţin valid. Alături de sinucidere, ca act spontan al morţii, şi eutanasie, ca act premeditat, se înscrie omuciderea, iar aspectul cel mai înspăimântător al acestora este mobilul lor. Cineva s-ar putea întreba de ce suntem interesaţi de un asemenea subiect, ce relevanţă are pentru viaţa duhovnicească a omului şi ce legătură are cu problema ridicată de acest articol, cea a zeilor moderni. La aceste întrebări putem răspunde astfel: după ce se ,,hrănesc” o vreme cu ofrande ,,nevinovate”, zeii moderni, ca şi cei antici, sfârşesc prin a cere de la închinătorii lor vieţi omeneşti. Aceştia se pot jertfi pe sineşi, de bunăvoie, zeului adorat sau pot jertfi alţi oameni pe altarul idolatriei.

Analizând cazurile de sinucidere şi omucidere din presa românească, am rămas consternaţi să remarcăm că mai toate pot fi considerate jertfe aduse pe altare străine de cel al lui Hristos. Astfel, am întâlnit sinucideri şi omucideri pe altarul zeilor moderni, precum concursurile sportive, de frumuseţe, muzica, televizorul şi jocurile de calculator, pe altarul unor patimi împinse la extrem, ce capătă nuanţe morbide, precum slava deşartă, mânia, iubirea de argint, invidia şi gelozia, dar şi pe altarul unor religii mai noi sau mai vechi, precum islamismul, unele secte creştine şi necreştine, religiile păgâne de pe diferite continente, unele dintre ele aflându-se la limita cu magia şi vrăjitoria. Toate acestea culminează cu jertfele aduse în mod făţiş pe altarul lui satan.

Vom încerca să expunem halucinanta imagine dezvăluită înaintea ochilor de articolele spicuite din presa românească a ultimilor 4 ani şi să ne explicăm, pe cât posibil, punctul de vedere.

Concursurile sportive sunt ceremoniale ale idolatriei moderne

Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte sporturile ca fiind o totalitate de exerciţii fizice şi jocuri practicate metodic şi sistematic în vederea întăririi organismului, dezvoltării voinţei şi a obţinerii unor performanţe. În măsura în care sportul este practicat având ca scop strict menţinerea sănătăţii, el este o activitate ca oricare alta; însă, în momentul în care el este practicat pentru a se pune în evidenţă calităţile fizice deosebite ale unei persoane, pentru obţinerea de performanţe, de sume considerabile de bani sau de faimă, el se metamorfozează, pe nevăzute, într-o idolatrie. Zeul cinstit este iubirea de sine, iubirea de argint, care, de fapt, converg către slava deşartă.

Publicitate făcută olimpiadei 2004 în presă

În cinstea acestor zei, sportivul face o mulţime de sacrificii: în primul rând, îşi sacrifică viaţa de familie, dedicându-se unor antrenamente drastice pentru a obţine rezultatele scontate. Apoi, el poate face şi altfel de sacrificii ca, de pildă, să consume substanţe anabolizante pentru a-şi îmbunătăţi performanţele, fără a se gândi că aceste substanţe pot avea, în timp, efecte neprevăzute.

Un caz şocant este cel al atletei Heidi Krieger din fosta Republică Democrată Germană (1). Campioană europeană la aruncarea greutăţii în 1986, Heidi a fost nevoită, în 1997, să suporte o operaţie pentru schimbare de sex, din cauza substanţelor dopante pe care le-a folosit în timpul carierei sale de sportivă. Fosta atletă a povestit presei cum, începând cu vârsta de 16 ani, antrenorii şi medicii au început să-i administreze steroizi, care au transformat-o încetul cu încetul într-un bărbat. Ea este doar unul dintre cazurile de campioni est-germani care suferă astăzi de boli incurabile din cauza substanţelor folosite. Ca o ironie, se poate spune că, în vreme ce iniţial sportul a avut ca scop menţinerea sănătăţii organismului, el sfârşeşte prin a ruina sănătatea sportivilor de performanţă.

Sportivii mai fac şi alte genuri de sacrificii pe altarul performanţelor. Astfel, atleta britanică Kelly Morgan, specialistă în proba de aruncare a suliţei, a fost de acord să i se scoată o coastă pentru a-şi îmbunătăţi performanţele sportive (2). ,,Aş face orice ca să am rezultate mai bune. Renunţ la o coastă, chiar şi la două, dacă trebuie”, a declarat Morgan, citată de BBC.

La început, sacrificiile făcute de sportivi sunt mici sau par nesemnificative în raport cu rezultatele pe care le au, însă pe măsură ce se cufundă în acest ,,joc”, ei sunt nevoiţi sau poate chiar vor să facă noi şi noi sacrificii. Nu arareori au loc accidente mai mult sau mai puţin grave şi, din nefericire, nu arareori sportivii sfârşesc prin a plăti cu viaţa închinarea la zeul Sport.

Remarcând dispariţia unor nume răsunătoare din lumea sportului, diferite gazete de specialitate au realizat treceri în revistă a celor morţi pe altarul sportului în anul 2004. Astfel, în ianuarie, fotbalistul ungur de la Benfica Lisabona, Miklos Feher, de numai 24 de ani, moare pe gazon, în timpul unui meci la Guimaraes, în urma unui stop cardiac. Pe 14 februarie, în reşedinţa sa de la Rimini, este descoperit mort, la 34 de ani, marele ciclist Marco Pantani, din cauza unei supradoze de cocaină. În mai, fotbalistul Bruno Baiao, de numai 19 ani, tot de la Benfica Lisabona, suferă un atac de cord fatal în timpul unui antrenament, iar în august, tânăra judoka Eleni Ioannou, de 20 de ani, calificată pentru Jocurile Olimpice de la Atena, se sinucide sărind de la etaj. Lista celor morţi pe altarul sportului îi cuprinde doar pe cei care au murit în primele 8 luni ale anului 2004.

Este interesant de sesizat că zeul Sport este un zeu complex: el profită de faptul că un tânăr oarecare este atras de sportul de performanţă, în ideea de a face o carieră sportivă, de a obţine bani, faimă şi o poziţie privilegiată în societate; apoi, el speculează această dorinţă a tânărului şi îl determină să meargă înainte făcând noi şi noi sacrificii. Pe parcursul carierei sale de sportiv, tânărul devine un fel de preot al acestui zeu, care oficiază un ceremonial în timpul competiţiilor sportive şi prin toată viaţa sa, jertfindu-şi familia, prietenii, sănătatea şi chiar viaţa.

Am personificat acest zeu modern, pentru ca cititorul să înţeleagă mai bine unde duc toate acestea. Idolul este, de fapt, o patimă care prinde viaţă prin însuşi cel care o slăveşte, şi fură viaţa acestuia. Iubirea de sine, iubirea de argint, slava deşartă şi celelalte patimi care iau naştere, se întreţin şi ajung la paroxism prin practicarea sporturilor de performanţă sunt idoli însufleţiţi de cei care se închină lor, sportivi şi suporteri deopotrivă. Pentru că nici suporterii nu trebuie excluşi dintre cei care aduc jertfă pe altarul sportului. Să nu-i uităm pe suporterii echipelor engleze de fotbal Manchester United şi Liverpool care au provocat, de-a lungul anilor, o mulţime de scandaluri soldate cu răniţi şi chiar cu morţi.

Un caz mai aparte îl constituie suporterii fotbalistului argentinian Diego Armando Maradona, care au fondat o nouă religie, a cărei divinitate supremă este legendarul fotbalist (3). Recent înfiinţata ,,biserică maradoniană” are deja propriile sărbători, ritualuri şi chiar un lăcaş de cult în oraşul argentinian Rosario. Printre poruncile noii religii se numără: ,,Să iubeşti fotbalul mai presus de orice”, ,,să-l iubeşti necondiţionat pe Diego”, ,,să răspândeşti cuvântul lui Diego în Univers”, ,,să onorezi ,,templele” unde Diego a făcut minuni” etc. Cine poate nega că aceasta este o nouă religie, cine poate nega că Maradona este un zeu modern?

La rândul ei, muzica modernă cere jertfe umane

Unul din fenomenele studiate de criminaliştii din Occident este efectul muzicii rock asupra tinerilor; motivul care i-a îndemnat pe aceştia să acorde importanţă noilor curente de muzică sunt numeroasele cazuri de sinucidere a unor tineri cu vârste cuprinse între 15 şi 20 de ani, care aveau ca numitor comun pasiunea pentru muzica rock and roll. Jean-Paul Regimbal, specializat în psihologia criminalistică, a publicat rezultatele cercetărilor sale pe marginea acestui subiect într-un raport intitulat ,,Rock and roll: violarea conştiinţei prin mesaje subliminale” (4).

Extrem de elocvent, Regimbal scrie, în introducerea studiului său: ,,De mai bine de 30 de ani a apărut o puternică revoluţie fără partide politice, fără discursuri electorale, chiar fără vreun manifest ideologic care să prezinte scopurile şi obiectivele noilor revoluţionari. Pentru prima dată în istoria omenirii, o profundă revoluţie socială, economică, morală şi culturală a ales să-şi proclame radicalismul prin intermediul muzicii, al cântecelor, al grupurilor celebre, al rock and roll-ului”.

,,La început, nimic din toate acestea nu s-a luat în serios, fiindcă toţi îşi imaginau că va fi doar o modă în plus, care va sfârşi cum sfârşise şi charlestonul, bughi-ughi-ul şi twistul. Cu toate acestea, fenomenul socio-cultural al rock and roll-ului, apărut la începutul anilor ’50, se va extinde în lume ca un val de fond amestecat cu noroi, zgură, sânge şi sacrificii umane. Treizeci de ani mai târziu, muzica rock a evoluat până într-atât, încât a înfăptuit asupra trupurilor, asupra sufletelor şi asupra inimilor cea mai puternică revoluţie din câte au ieşit vreodată din adâncurile infernului”.

Într-adevăr, muzica rock a evoluat de-a lungul anilor; la originea ei se consideră că a stat muzica blues a negrilor din America de Nord, care a fost preluată de albi la începutul anilor ’50. Cuvântul blues vine de la expresiile din limba engleză ,,to feel blue” (a fi melancolic) şi ,,to have the blue devil” (a avea nişte diavoli trişti), iar termenul rock and roll, preluat din jargonul ghetourilor americane, este obscen. Începând cu anii ’60, va lua naştere hard-rock-ul, caracterizat de intensificarea volumului şi descătuşarea frenetică a percuţiilor. Pentru perfecţionarea ritmului, muzicienii s-au inspirat din muzica triburilor africane şi a cultului păgân voodoo.

Această sursă de inspiraţie a adus, în muzica rock, o multitudine de teme de curvie şi vrăjitorie, împletite într-un ritm care are efecte nebănuite asupra psihicului uman. El atinge toate pulsaţiile emotive, fizice şi psihice ale omului, iar nivelul extrem de ridicat al volumului paralizează procesele mentale, făcând din om o fiinţă lipsită de raţiune, lăsată pradă instinctelor celor mai josnice. Perversiunea, violenţa şi rebeliunea sunt consecinţele imediate ale acestei eliberării de inhibiţii.

În anii ’80 îşi fac apariţia pe scena muzicii grupurile de punk rock, care îşi îndeamnă direct fanii la sinucidere, violenţă colectivă şi asasinate sistematice. Adepţii acestui curent de muzică se rănesc între ei, tăindu-se cu lame ascunse în haine şi cu brăţări ce au cuie sau ţinte de metal. Şi termenul punk, în limba engleză, are înţeles obscen.

Din anii ’90 încoace apar formaţiile de death metal, black metal şi altele, care propovăduiesc aproape deschis satanismul. Formaţii precum H.I.M. (His Infernal Majesty – Maiestatea sa infernală), Gorgoroth etc mărturisesc că se află în slujba lui satan. Dintre cei actuali, Marilyn Manson pare să fi atins apogeul în grotescul şi abominabilul mesajelor muzicii sale. El instigă la sinucidere, crimă, ură şi violenţă, fiind adus, din acest motiv, în faţa instanţei în mai multe rânduri.

Nici unii dintre predecesorii lor nu s-au sfiit să vorbească despre aceasta. De pildă, binecunoscutul cântăreţ Alice Cooper declara, în 1978: ,,Acum câţiva ani, m-am dus la o adunare de spiritism unde Norman Backley a rugat ,,spiritul” să vorbească. Spiritul mi-a vorbit. Mi-a promis mie şi formaţiei mele glorie, stăpânire universală în muzica rock şi bogăţie. Singurul lucru pe care mi l-a cerut în schimb a fost să-l las să-mi stăpânească corpul” (5). Astăzi, Cooper este un nebun care merge de la o clinică la alta, încercând să scape de coşmarurile cumplite care-l bântuie.

Un alt cântăreţ celebru a cărui imixtiune cu lumea ocultă este recunoscută este conducătorul formaţiei Rolling Stones, Mick Jagger. El este vândut diavolului, fiind iniţiat de două vrăjitoare, Marianne Faithfull şi Anita Palleubeng, şi este numit adeseori ,,demonul rock-ului” (6). Din repertoriul lui Rolling Stones fac parte melodii precum ,,Sympathy for the Devil” (Simpatie pentru diavol), care este imnul sataniştilor, ,,Invocations of my Demon Brother” (Invocări ale fratelui meu diavolul), ,,Dancing with Mr. D” (Dansând cu diavolul) şi chiar un album intitulat ,,To Their Satanic Majesties” (Maiestăţilor sale satanice).

Prin urmare, deşi abia spre sfârşitul secolului al XX-lea, rock-ul îşi declină pe deplin adevăratul scop, aerul lui malefic s-a simţit încă de la începuturi. Este relevant numărul celor morţi pe altarul rock-ului, a căror moarte a fost precum le-a fost şi viaţa: tumultuoasă.

Cel mai cunoscut caz este cel al lui Elvis Presley (1935-1977), care s-a sinucis îngurgitând o supradoză de barbiturice; John Lennon (1940-1980), solistul formaţiei Beatles, este asasinat la New York; Jimi Hendrix (1942-1970), celebrul chitarist al anilor ’70, moare la Londra în urma unei supradoze de barbiturice; Jim Morrison (1943-1971), conducătorul formaţiei Doors, care a avut numeroase concerte anulate din cauza obscenităţii, moare în Franţa din cauza drogurilor; Janis Joplin (1943-1970) moare de supradoză de heroină; Kurt Cobain (1967-1994), liderul formaţiei Nirvana, scapă cu viaţă după o supradoză de alcool şi droguri şi se sinucide, la câteva săptămâni după aceea, prin împuşcare.

Ei se înscriu într-o galerie de muzicieni jertfiţi, în realitate, pe altarul lui satan. Căci în 1951, când rock-ul abia începea să cucerească lumea, diavolul a vorbit prin gura unei fete, spunând: ,,Noi venim cu toţii spre a pune stăpânire pe o rasă, pe tineretul din America” (7). Şi acesta nu a fost singurul caz când s-a făcut cunoscută deschis adevărata misiune pe care rock-ul o avea în lume.

Astăzi, lucrurile au degenerat într-atât încât unii aspiranţi la o carieră muzicală de succes nu ezită să comită crime pentru a deveni celebri. Este şi cazul unui rapper obscur, Antron Singleton, care apare sub numele de scenă ,,Big Lurch” (8). El şi-a asasinat cu cruzime colegul de cameră, în vârstă de 21 de ani, şi i-a mâncat o parte din plămâni. Singleton a afirmat că a făcut aceasta pentru a-şi comercializa ultimul album lansat pe piaţă şi pentru a exista o compatibilitate între stilul său de viaţă şi ideile propagate de muzica lui: crima, violul şi mâncarea organelor interne ale victimelor sale !

Lista evenimentelor terifiante din lumea muzicii moderne nu se încheie defel cu acesta. Şi precum sportivii şi suporterii lor slujesc deopotrivă zeului Sport, şi zeiţa Muzica cheamă la jertfă nu numai pe muzicieni, ci şi pe fanii acestora, fiindcă nu puţini au fost fanii care i-au urmat pe idolii lor în moarte.

În fine, acestea sunt informaţii care pot fi interpretate în multe feluri. Unii le-ar putea considera ca fiind fenomene normale, care fac parte din cotidianul lumii contemporane, şi poate chiar cred că astfel de lucruri se întâmplă zilnic în occident. Alţii ar putea crede că am speculat informaţia pentru a trage nişte concluzii dorite de noi, sau că am avea un interes în a prezenta lucrurile în această lumină. Însă cel care-L cunoaşte pe Dumnezeu ştie că evenimentele dintr-o viaţă nu se succed la întâmplare şi că tot ce se petrece în lume are o cauză. Iar creştinul trăitor în duhul Bisericii lui Hristos ştie, în sinea lui, că cele scrise mai sus sunt stranii, şi poate citi printre rânduri că e vorba de o lume stăpânită de duhuri rele. Aceşti zei - care sunt, în ochii noştri, fie oamenii care însufleţesc patimile, fie patimile însele -, sunt, în realitate, duhul iubirii de sine, duhul iubirii de argint, duhul slavei deşarte etc, care au venit să pună stăpânire, într-adevăr, pe lumea oamenilor.

Teodor Ionescu

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 31 (3/2004)