Se întorc zeii ? (VI)

În strădaniile lor de a face pe plac omului modern, oamenii de ştiinţă au atins apogeul odată cu introducerea metodelor de eutanasiere în practicile medicinei umane. Deşi extrem de controversată, ca de altfel orice practică medicală care interferă cu morala şi etica civilizaţiei creştine, eutanasia este o chestiune disputată în numeroase ţări din Europa şi, cu toate că legile în acest sens variază de la un stat la altul, numărul important de decese asistate medical spune destul de mult despre cum este văzută această problemă.

De pildă, în 2000, parlamentul olandez a luat în discuţie legiferarea eutanasiei, care era tolerată în anumite condiţii în Olanda încă din 1994. Numai în anul 2000 s-au înregistrat circa 2.000 de cazuri de sinucidere asistată, dintre care 90 % au fost bolnavi de cancer. ,,O lege potrivit căreia unei persoane aflate pe moarte, care nutreşte dorinţa de a-şi pune capăt zilelor, i se acordă acest drept, îşi are locul într-o societate matură”, a apreciat ministrul olandez al Justiţiei, Benk Korthals. În consecinţă, la 1 ianuarie 2002, în Olanda a intrat în vigoare o lege care prevede instituirea unor comisii speciale regionale formate din specialişti în medicină, drept şi etică care vor analiza fiecare cerere de eutanasiere în parte. Este necesară a doua opinie medicală, iar suferinţa pacientului trebuie declarată ,,insuportabilă”, pentru ca el să primească aprobarea de a-şi curma zilele; legislaţia este valabilă şi pentru minorii cu vârste cuprinse între 12-16 ani, care au nevoie de acordul părinţilor.

Mai mult, în urma unui caz în care un fost senator, în vârstă de 86 de ani, dar care nu suferea de nici o boală, a fost ajutat să moară, Olanda a luat în discuţie dacă o persoană care nu are dureri insuportabile sau nu este pe moarte are dreptul să-şi pună capăt zilelor, ca şi posibilitatea utilizării unei pastile mortale, care să fie prescrisă bătrânilor atunci când aceştia se hotărăsc să moară.

În mai 2002, Belgia a urmat exemplul Olandei şi a adoptat un proiect de lege privind eutanasia, devenind cea de-a doua ţară din Europa care a legiferat practica sinuciderii asistate medical. În celelalte ţări ale Europei, cu excepţia Elveţiei, eutanasia este încă un tabu. În Elveţia însă, din cauza faptului că legile sunt foarte permisive, în ultimii ani a luat naştere un adevărat ,,turism” mortuar. În Zurich, fiinţează mai multe asociaţii care îşi oferă serviciile, purtând nume elocvente precum ,,Exit” (Ieşirea), ,,Dignitas” (Demnitatea) sau ,,Suizid Hilfe” (Ajutor pentru sinucidere).

Asociaţia ,,Dignitas”, al cărei motto este ,,Să trăim demni, să murim cu demnitate”, numără deja peste 70.000 de membri, toţi bolnavi incurabili, care contra unei taxe anuale de 50 de dolari, vor beneficia de o moarte asistată în momentul în care vor considera că a sosit clipa pentru ultimul drum. ,,60 % din străinii care apelează la serviciile noastre sunt bolnavi de cancer, 15 % au afecţiuni neurologice şi câte 10 % au probleme grave cu inima, sistemul sanguin şi osos. Bolnavii de SIDA reprezintă 5 % din cazuri”, afirmă Ludwig Minelli, preşedintele asociaţiei.

El avertizează însă că nu este vorba de o sinucidere printr-o simplă apăsare de buton: ,,Întreg procesul este relativ lung, între primul contact cu clientul şi moartea propriu-zisă se pot scurge câteva săptămâni, însă în cazuri foarte grave, pentru bolnavii în fază terminală, acest lucru se poate întâmpla mult mai rapid”, adaugă el.

Astfel, în schimbul unei cotizaţii, candidatul la sinucidere poate adera la una din aceste asociaţii, care organizează apoi întreaga operaţiune. El trebuie să-şi motiveze convingător decizia, prin documente medicale, iar în cazul unei persoane care suferă de depresie, asociaţia impune o perioadă de reflecţie de câteva săptămâni, în care acesta se poate răzgândi. Dacă decizia este finală, totul se petrece în mai puţin de 12 ore. Candidatul trebuie să consulte medicul asociaţiei şi să se cazeze într-un apartament din Zurich care aparţine organizaţiei. Apoi, el primeşte din partea unei asistente medicale un somnifer puternic, iar după ce adoarme faţa lui este învelită într-o pungă şi se asfixiază, sau poate beneficia de o injecţie letală.

Legiferarea sinuciderii asistate a provocat dispute aprinse pretutindeni în lume din cauza implicaţiilor sale morale şi etice nebănuite. Utilizarea practicilor de eutanasiere alterează profund relaţiile de familie, interacţiunea medic-pacient, dar impactul cel mai puternic îl are asupra conceptelor de viaţă şi moarte. Viaţa este o valoare supremă şi orice civilizaţie care consimte să tolereze şi să accepte atentatul la viaţă este pe cale să se autodesfiinţeze. Mai mult, eutanasia nu este o sinucidere în sensul strict al cuvântului, pentru că sinuciderea este un act spontan, în vreme ce eutanasia este premeditată, gândită şi, prin urmare, este mult mai gravă. Opinând pe marginea modificării legii cu privire la eutanasie, ministrul francez al sănătăţii, Jean-Francois Mattei, a afirmat: ,,Autorizarea eutanasiei va deschide calea greşelilor şi abuzurilor, care vor pune în pericol chiar fundamentele societăţii noastre”.

Cu toate acestea, deşi nu este legală decât în Olanda şi Belgia, eutanasia se practică în secret pe scară largă în toată Europa, între 1 şi 3,4 % din decese având loc prin această metodă. În ultimii ani, ţări precum Olanda, Ungaria şi Franţa au fost martorele inculpării unor infirmiere care administrau substanţe letale pacienţilor lor. În 2002, o infirmieră olandeză a fost acuzată de moartea a 13 persoane, dintre care 4 bebeluşi, care au decedat între februarie 1997 şi septembrie 2001 în 3 spitale din Haga, unde aceasta era angajată; tot în 2002, un tribunal din Ungaria a condamnat la 9 ani de închisoare o infirmieră de la un spital din Budapesta care a omorât 8 persoane, deşi anterior declarase că a luat viaţa unui număr de cel puţin 40 de bolnavi în stadii terminale; în 2003, Curtea de Juraţi de la Versailles a avut pe rol procesul unei infirmiere acuzate de asasinarea a 7 persoane, care a mărturisit la audieri că a ajutat să moară 30 de bolnavi.

La această oroare premeditată se adaugă tot mai multe cazuri de sinucidere, care premerg gândului de a subscrie, de-a lungul vieţii, practicii eutanasiei. În Statele Unite ale Americii, sinuciderea se află în primele 10 cauze ale morţii, rata sinuciderilor pentru persoane între 15 şi 24 de ani triplându-se între 1950 şi 1993. În România, cel puţin 2 milioane de oameni suferă de depresie, iar tinerii sunt cei mai afectaţi din cauza lipsei de perspectivă şi a inconvenientelor sociale cu care se confruntă, vârsta persoanelor care se sinucid fiind într-o continuă scădere: ,,Depresia atacă grupul populaţiei tinere. Am constatat că 51-52 % din ei au atacuri de panică, o criză de teamă care durează 15-20 de minute. Cu cât numărul acestor atacuri este mai mare, cu atât riscul ca acel tânăr să devină un depresiv creşte, ca şi cel de a face o încercare de a se sinucide”, afirmă profesorul Mihai Gheorghe, şeful Clinicii de Psihiatrie de la Spitalul Militar Central.

Presa din ultimii ani abundă de cazuri de sinucidere care au zguduit opinia publică. De pildă, în aprilie 2002, procurorul Cristian Panait, în vârstă de 29 de ani, implicat în anchetarea procurorului orădean Alexandru Lele, s-a sinucis aruncându-se de la etaj; în decembrie 2003, Elena Stănculescu, soţia generalului Victor Athanasie Stănculescu, s-a aruncat de la terasa locuinţei, nemaisuportând presiunile psihice la care a fost supus, de-a lungul anilor, soţul ei; în iunie 2004, omul de afaceri Mihail Erbaşu, în vârstă de 62 de ani, s-a sinucis aruncându-se de la etaj, fiind în pragul falimentului şi tot în iunie 2004, Victor Filip, tatăl preşedintelui Consiliului Naţional al Audiovizualului, Ralu Filip, s-a spânzurat.

Deşi mass-media a ridicat multe semne de întrebare în aceste cazuri, în final ele s-au adăugat la numărul de sinucideri şi au contribuit substanţial la opinia din ce în ce mai răspândită că sinuciderea este adeseori singura alternativă la a trăi. Însă cel mai şocant caz de sinucidere al unei persoane publice din România ultimilor ani este cel al soţiei lui Ştefan Augustin Doinaş. La sfârşitul lunii mai a anului 2002, Irinel Liciu, una dintre marile stele ale baletului românesc, s-a sinucis la puţin timp după ce soţul ei, poetul şi academicianul Ştefan Augustin Doinaş, a încetat din viaţă. Cei doi au fost înmormântaţi creştineşte în cimitirul Bellu, unde a venit foarte multă lume, iar funeraliile au fost însoţite de onoruri militare, care se acordă numai marilor personalităţi. La slujbă au fost prezenţi preoţii Iustin Marchiş, Ion Buga şi Nicolae Buga. La cuvânt, părintele Buga a spus că în acest caz ,,îngrozitorul păcat al sinuciderii a fost absorbit şi astfel mântuit de marea dragoste ce i-a unit pe cei doi, exact ca în exemplele celebre din istoria şi literatura universală” !

Aceste cazuri vehiculate de presă, ca şi modul favorabil în care sunt prezentate, produc schimbări extrem de profunde în mentalitatea societăţii cu privire la sinucidere. În consecinţă, din cauza faptului că sinuciderea nu mai este considerată un atentat la viaţă, iar viaţa însăşi, ca şi moartea, este banalizată, apar tot mai multe cazuri de sinucidere a căror motivaţie este din ce în ce mai frivolă. De pildă, în ianuarie 2003, Constantin Buciumanu de 15 ani, din judeţul Iaşi, s-a spânzurat din curiozitate. Psihologii nu pot explica în totalitate motivele pentru care un copil se sinucide: ,,Este anormal ca acest lucru să se întâmple. Copiii nu au o reprezentare a morţii, deci e posibil să se fi spânzurat din curiozitate”, a afirmat Constantin Romanescu, psihiatru în cadrul Spitalului Universitar de Psihiatrie ,,Socola” din Iaşi. Un alt medic consideră că minorul este victima campaniilor de presă exagerate din ultima vreme pe tema clonării: ,,Este dificil de spus ce s-a întâmplat acolo. Cred că lucrurile au depăşit chiar limita bunului simţ şi nu trebuie exagerat cu această problemă. Ce-şi putea închipui un copil de 15 ani ?”

Un caz similar a avut loc în Mangalia, unde un bărbat de 30 de ani s-a sinucis, dându-şi foc în propriul autoturism în ideea că se va reîncarna. Tot astfel, Nicu Bujor, în vârstă de 49 de ani, din Galaţi, a vrut să renunţe la viaţă pentru a-şi ceda inima unei fetiţe de 10 ani, care suferea de o malformaţie congenitală şi avea nevoie urgentă de un transplant de inimă. În octombrie 2003, el citise în ziarul local anunţul disperat al părinţilor fetei şi, considerându-se un om împlinit sufleteşte, şi-a oferit viaţa.

De asemenea, în mai 2002, trei elevi ai Şcolii nr. 21 din Sibiu au fost internaţi în stare critică la Spitalul de Pediatrie din localitate, după ce au avut o tentativă de sinucidere în grup. Cei trei copii, un băiat în vârstă de 15 ani şi două fete de 14 ani, au înghiţit nifedipin, pentru că unul dintre ei s-a certat cu părinţii, iar ceilalţi doi din solidaritate cu prietenul lor.

Ulterior, la Şcoala Generală ,,Al. I. Cuza” din Bacău, doi băieţi, de 14 şi respectiv 12 ani, s-au sinucis la scurt timp unul după celălalt, alegând aceeaşi moarte: spânzurarea. Consideraţi copii fără nici un fel de probleme, sinuciderea lor a surprins pe toată lumea. Apoi un alt băiat, Daniel Chiricheş, în vârstă de 18 ani, de la Colegiul Naţional ,,Vasile Alecsandri” a sărit de pe un bloc. Colegii şi profesorii lui Daniel au fost şocaţi, pentru că Daniel avea maşină, telefon mobil, bani, era singur la părinţi şi era foarte bun la şcoală, mai ales la informatică şi chiar câştigase un trofeu internaţional, ,,Join Multimedia”, iar premiul era o excursie în Germania. Panicaţi de aceste cazuri, profesorii de la cele două instituţii de învăţământ au investigat circumstanţele acestor sinucideri şi au descoperit că singurul lucru comun al acestor băieţi era pasiunea lor pentru Internet. O profesoară de la Şcoala Generală ,,Al. I. Cuza” a luat cunoştinţă de un site de pe Internet care avea ca temă jocul cu moartea şi în care sinuciderea era considerată ultimul nivel.

Colegiul Naţional ,,I. C. Brătianu” din Piteşti a fost, de asemenea, zguduit, la finele anului trecut, de sinuciderea a doi dintre elevi, preocupaţi de moarte. Pe fondul unei banalizări a sinuciderii, Internet-ul şi literatura consacrată temei morţii fac din ce în ce mai multe victime. Coreea de Sud a fost îngrozită, în martie 2004, de cazul a cinci tineri, cu vârste cuprinse între 19 şi 30 de ani, care s-au cunoscut pe Internet şi, în urma unui ,,pact”, s-au sinucis cu un cocktail de băuturi alcoolice şi cianură. Însă cel mai şocant caz este cel al lui Brandon Vedas, de 21 de ani, din oraşul american Phoenix, Arizona, care s-a sinucis în direct pe Internet.

În noaptea de 11 ianuarie 2003, Brandon a intrat într-o cameră de discuţii de pe Internet pe care o frecventa în mod obişnuit şi şi-a invitat prietenii virtuali să-l urmărească, cu ajutorul unei camere video digitale, în timp ce se sinucide. El a fost urmărit pe tot timpul agoniei de 12 persoane care, în loc să încerce să-i salveze viaţa, l-au încurajat să şi-o curme. În orele următoare, participanţii la chat l-au privit pe tânăr clătinându-se, au urmărit cum scrisul său devine tot mai plin de greşeli şi mai fără sens pe măsură ce, la îndemnurile lor, a luat tabletă după tabletă. În cele din urmă l-au văzut cum cade, în comă, şi moare. Apoi, ca şi cum ar fi urmărit un serial TV, pur şi simplu au închis calculatoarele. Mama lui Brandon, Nancy Vedas spune: ,,S-au uitat la el de parcă se uitau la o telenovelă. Şi totuşi era viaţa lui Brandon care se scurgea. Şi l-au împins, cu cinism, să se omoare”.

Camera virtuală de discuţii în care a intrat Brandon este doar una dintre cele peste 9.000 de locaţii Internet frecventate de sinucigaşi, numite de aceştia ,,sanctuare în care oamenii pot să discute despre sinucidere fără ca nimeni să-i condamne”. Rich Vedas, fratele lui, a citit transcrierea discuţiilor dintre fratele lui şi ceilalţi participanţi la chat şi a fost devastat de macabrele schimburi de cuvinte. ,,A fost ca şi cum nimeni nu-şi dădea seama că totul e real, nu doar o mascaradă”. Unul dintre privitori spune: ,,A fost haios de urmărit chestia asta”. Rich a reuşit să ia legătura cu trei dintre cei care au asistat la sinuciderea fratelui său, cărora le-a scris din dorinţa de a-i face să înţeleagă grozăvia faptelor lor, dar, din răspunsurile primite, a constatat cu stupoare iresponsabilitatea acestora: ,,Sunt parcă de pe altă lume. Mă îndoiesc că vreunul dintre ei înţelege, chiar şi acum, ce s-a întâmplat”, spune el.

Un alt fenomen care se învecinează până la a se confunda cu sinuciderea este asumarea unor riscuri din ce în ce mai mari. În ultimele decenii, setea de a trăi viaţa la maximum s-a metamorfozat dintr-o modă, lansată din dorinţa de teribilism şi ieşire din anonimat, într-un mod de viaţă. A devenit ceva banal ca adolescenţii să sară cu skateboard-ul peste limuzine, iar tinerii să se arunce în gol de la sute de metri înălţime, legaţi doar de o coardă elastică. Psihologii consideră că toate aceste gesturi, de la jocurile de noroc până la diversele sporturi extreme, reprezintă mimarea unor acte sinucigaşe şi le clasifică drept patologice: ,,Este vorba despre persoane care au un potenţial suicidal foarte mare”, spune psihologul Cristian Andrei, subliniind astfel că un sport extrem ascunde în spatele lui tot timpul o dorinţă de moarte.

Însă lumea pare că a derapat de la drumul drept, iar această tendinţă sinucigaşă se generalizează ca un cancer. România nu este ocolită de această plagă; astfel, în 1996, o prestigioasă revistă americană a descoperit că Bucureştiul era al treilea oraş din lume, după Las Vegas şi Monte Carlo, ca număr al cazinourilor, în acel moment, la noi existând 20 de astfel de stabilimente. În 2002, în Bucureşti rămăseseră doar 11 cazinouri, care aduceau la bugetul de stat nu mai puţin de 15 milioane de dolari. Pasionaţii de viteză au avut, de asemenea, posibilitatea să-şi satisfacă setea de aventură încă din 1995, când în Bucureşti se organizau curse ilegale de maşini. Din noiembrie 2001, cluburi precum ,,Legal Racing” şi ,,No Speed Limit” au început să organizeze curse auto legale.

De asemenea, în România se practică o multitudine de sporturi extreme: bungee-jumping-ul: saltul profesionist cu coarda elastică de pe cabluri amplasate între Cheile Râşnoavei, deviza organizatorilor fiind: ,,Noi vă producem frica”; mountain bike-ul: coborârea cu bicicleta, la viteze ameţitoare, de pante foarte abrupte cu lungimi de până la 4 km sau săritura de pe trambuline special amenajate; escaladarea cu mâinile goale, fără nici un fel de accesorii; parapantismul, care este practicat cu o paraşută specială, ca o aripă, sport extrem de periculos, dar pentru care există în România peste 40 de locuri de zbor şi mii de practicanţi legitimaţi; rafting-ul: coborârea pe râurile repezi cu o barcă pneumatică, la Vatra Dornei şi pe Valea Bistrei, în Poiana Mărului, existând asociaţii sportive de profil; snowboarding-ul: coborârea cu viteze ameţitoare a pârtiilor de schi; skateboarding-ul: rularea pe piste special amenajate cu patine cu rotile sau pe scândură (în engleză, ,,skate”) pe care există diferite obstacole, precum bârne, cărămizi şi trambuline.

Însă, ultima modă în materie de risc o reprezintă infectarea cu virusul HIV. Răspândirea cumplitei maladii a secolului, SIDA, a dat naştere unor grupări bizare de homosexuali, fără precedent: unii care doresc să le fie transmis virusul HIV, numiţi ,,vânători de virusuri”, şi alţii, bolnavi, care sunt de acord să transmită boala, denumiţi ,,cei care fac daruri”. Revista ,,Rolling Stone” a publicat, la începutul anului 2003, un reportaj cutremurător despre această ,,modă”, care a şocat societatea americană. Astfel, în timp ce restul lumii se luptă să oprească răspândirea bolii şi să găsească un remediu medical, aceşti oameni consideră că este o sărbătoare momentul în care vor fi infectaţi, perversitatea umană atingând, prin ei, un apogeu inedit.

Un alt eveniment care a zguduit opinia publică a fost procesul inginerului informatician de origine germană Armin Meiwes, în vârstă de 42 de ani, acuzat de canibalism. În noaptea de 10 spre 11 martie 2001, Armin Meiwes l-a ucis, pentru a-l mânca, pe Bernd Jurgen Brandes, inginer de calculatoare din Berlin, pe care-l cunoscuse pe Internet. El a înregistrat totul pe o casetă video care a fost vizionată la proces.

Îngrozită şi scârbită, lumea s-a cutremurat de actul de canibalism petrecut în secolul XXI într-o societate considerată civilizată, ca şi de faptul că, potrivit investigaţiilor întreprinse, numai în Germania există circa 800 de canibali. Însă cea mai terifiantă descoperire a anchetei a fost aceea că există oameni care doresc să fie mâncaţi.

,,Sunt mii de oameni care caută şi vor să fie mâncaţi”, a afirmat Meiwes la proces. Avocatul lui a dezvăluit că el a mai ,,negociat” cu alţi 4 oaspeţi cu înclinaţii morbide, din rândul celor racolaţi prin intermediul Internetului: un profesor, un bucătar, angajatul unui hotel şi un student, care s-au retras ulterior sau au fost respinşi de către Meiwes.

El a dat circa 80 de anunţuri pe Internet, de genul: ,,Caut bărbat dispus să se lase mâncat”, la care au răspuns peste 240 de bărbaţi care doreau să fie măcelăriţi. În fine, acest proces a aruncat o rază de lumină asupra unei lumi fantastice: ,, Este ceva ce nu îţi poţi imagina, nu putem crede nici noi, criminalişti cu experienţă”, a declarat un poliţist care a participat la investigarea cazului. Şi nu este vorba numai de actul de canibalism, ci şi de perversitatea diabolică la care a ajuns omul în mileniul al treilea şi de dorinţele sale josnice care devin imposibil de ţinut în frâu. Însă cele de mai sus nu reprezintă decât avangarda unor înclinaţii realmente groaznice, care se răspândesc din ce în ce mai mult în societatea omenească şi devastează orice este nobil şi curat în fiinţa umană ...

Teodor Ionescu

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 30 (2/2004)